Perpetua regenerare

„Un scriitor vrea să publice, dar poate că vrea și să nu publice – ca să poată scrie”, nota, în vara lui 1973, Radu Petrescu. Ghidându-se parcă după principiul voltairian, „Il faut cultiver notre jardin”, Simona Popescu face parte din categoria celor care, în dauna frecventelor apariții editoriale, preferă să scrie. Așa se justifică considerabila (cum s-a tot spus) perioadă de până la ieșirea de sub tipar a acestei „enciclopedii” a frumuseții și-a bucuriei, care este Cartea plantelor și animalelor.

Omagiu adus Marii Creații și inocenței „cântate” de William Blake, cartea este și o pledoarie pentru poezie. Lipsită de orice intenție elitistă, Simona Popescu nu operează totuși un clivaj între natură și cultură, ineluctabile propriei ei configurații auctoriale, ci le amestecă în inextricabila urzeală a textului. Sigur, nu e un fapt nou în po(i)etica sa, dar metabolizarea, foarte firească, a livrescului, a muzicii ori a picturii atrage de data acesta și mai pregnant după sine democratizarea publicului, interesat și de structurile de suprafață, și de cele de adâncime. Păstrând ideea de continuă mișcare și de amplificare, față de recent apăruta Operă poetică 1, construcția arborescentă, reticulară, extinsă, în text ori în subsolul paginii, prin citate și aluzii, e ușurată aici, așa cum era și firesc, de informațiile de contextualizare.

Integratoare, aproape mallarméană, acționată de un efect de hazard și de surpriză, Cartea plantelor și animalelor reia motive și teme mai vechi, cum sunt existența exuvială și prezentul continuu. Demnă de semnalat mi se pare prezența filonului critic ce vizează, pe de o parte, lumea literară, văzută ca un teren de luptă pentru întâietate și pentru supraviețuire („atâtea întreceri pe lume/ competiții/ de masă/nații, generații, clase, religii)”, și pe de altă parte, un anumit tip de poezie, mai mult sau mai puțin recent, al mizerabilismului (vezi „Florile binelui” versus „Florile răului”). Atitudinea de opoziție impune retragerea și delimitarea, fiindcă abundența, acel fel de multiplicitate întâlnit la Gilles Deleuze și Félix Guattari în Mille Plateaux, reclamă, paradoxal, diferența specifică. Poziționată, o știm încă din primul volum, în contra valului, Simona Popescu scrie aici despre sine și despre cei ascunși, ocultați de tapaj, de mulțime. („Buchetul nu-i pentru oricine./ Și, mai ales, nu-i pentru virine./ Nu-i, prefăcutule, mincinosule,/ trădătorule, impostorule, păcăliciule, / încruntatule, mohorâtule,/ nu-i pentru tine,/ E pentru cine pe lume se simte/ străin/ și-n cearcă să-nțeleagă cât se poate/ din tot și din toate/ din lumea frumoasă/”).

Cartea plantelor și animalelor este și o carte despre (natura ca) prietenie și despre micile gesturi de prețuire. Unele poezii sunt dedicate câte unui poet/unei poete sau câte unui personaj (Emily Dickinson, Ion Barbu, Șerban Foarță, Stéphane Mallarmé, Gellu Naum, Ophelia etc.), altele unui întreg curent, cum este parnasianismul: „Mie îmi plac parnasienii./ Ei își ascund sentimentele, gândurile/ nu doar în vedenii/ ci și-n cele concrete/ – de obicei, în obiecte/ sau flori – trandafiri, crini sau liliac./ Dar multe altele se-ascund – uneori infernale –/ în aparentul paradisiac”.

Deschisă cu un Proem subintitulat „No ideas but in Things”, o trimitere directă la William Carlos Williams, Cartea plantelor și animalelor mizează pe melanjul dintre rostire și inefabilitate, real și suprareal, contingență și transcendență: „Ce se vede  e/ doar alibi a tot/ ce se va înțelege mai târziu./ În rest, ecouri/ a ceea ce contează/ cu adevărat.” ; „Mai bine aici, adăpostit de buruieni/ în canicula verii/ printre marțienii ierboși/ Murmurul mileniului/ e departe/ murmurul zilei și el/ întrerupt doar o clipă/ de zumzetul acestei mărunte blănițe/ zburătoare - un bondar/ Altfel, ca și cum pe lume n-ar fi rămas/ decât cerul/ misterul/ Marilor (sau Micilor) Transparenți/ plutind deasupra sau mișcându-se/ printre cele ce sub soare/ sunt/ liniște/ o boare/ de vânt./ Plaur/ de purpură și aur/ acum la apus/ acolo Sus”.

Asimetric, volumul cuprinde versuri ample, impregnate de biografism, de o cursivitate aproape narativă, dar și rânduri fracturate, distihuri ori poezii compuse numai din titlu. Cu o cadență apropiată de cea a poeziilor populare, unele texte îmbracă forma unor cimilituri sau a unor incantații, a unor cântece și descântece. Manifestări ale unei memorii personale și colective, toate aceste imagini și sonorități traduc o continuă prefacere. Nimic nu se volatilizează, ci devine.

Manevrată de Simona Popescu, simplitatea ajunge să fie bijuterie, precum inelul făcut dintr-un fir de iarbă (cum apare într-o poezie). Colecționară de cuvinte, autoarea prinde în „insectarul” ei și vocabule mai „exotice”, denumiri științifice din lumea plantelor și animalelor, purtătoare de o insolită muzicalitate: „Frumoase broșe de ascidieni/ un translucid/ doliolid/ o achenă de siloxid/ e de-ajuns pentru/ bucuria ochiului meu/ neo-parnasian”.

Dacă în prima parte a cărții vegetalul pare că intermediază reevaluarea umanului, cea de-a doua pune în plus pe tapet mistere și curiozități din lumea animalelor. Cu adevărat spectaculoase mi se par cele oceanice și marine (păcat că volumul nu este și ilustrat...), cum sunt hibrizii (peștele-pasăre), speciile ciudate, vietățile cu inimă în cap, creier în esofag, animalele cu trei inimi și zece creiere, cu sânge albastru și ochi  „aproape uman”, imortalele ființe translucide.

Tărâmul apelor e aici și un fel de tărâm al „Marilor sau Micilor Transparenți”, al „gălăgiilor de fluorescențe/ mesaje/ din alte/ existențe”, al perpetuei regenerări, cum cred că este și opera Simonei Popescu.