Cât de aproape sunt ploile reci. Bogdan Coșa

Transpunând o lume în continuă prefacere, dezorientată de ciocnirea a trei generații, marcate de regimuri politice diferite, cel mai recent roman al lui Bogdan Coșa prefigurează incapacitatea de raliere și aparența coeziunii de grup, specifice, la o scară mai largă, societății românești actuale.

Vizibilă în Cât de aproape sunt ploile reci este preocuparea pentru marile teme ale romanului și mai ales pentru felul în care îmbracă ele realitatea azi. Intitulate, nu fără ironie, „Moartea nu este modernă”, „Nici inima nu este modernă”, „E timpul să te întorci acasă”, cele trei părți ale cărții construiesc imaginea unei familii dezintegrate, private de efuziuni, de empatia și solidaritatea celuilalt, și, nu mai puțin, a unui ruralism estropiat de emigrările în masă.

Deși acțiunea se derulează de-a lungul a peste două decenii, în roman timpul se subînțelege, rostogolindu-se parcă odată cu lunile anului, marcante, de vreme ce dau numele capitolelor. Văduva Aurelia își organizează viața, odihna și... „boala” în funcție de sezoanele agricole, pentru că numai munca de la câmp îi dă satisfacție, o întărește și îi confirmă „valabilitatea”.

Trecută prin experiența războiului, deprinsă să lupte pentru supraviețuire, cu o semnificativă capacitate de disimulare, bătrâna trece drept egoistă și rece, preocupată mai cu seamă de imediatețe, de nevoile materiale decât de cele interioare. Lipsită de un model parental, orfana Aurelia nu a știut să sfătuiască și să direcționeze drumul fiilor ei, să le depisteze și să atenueze micile sau marile drame, impacturile pe care l-au avut schimbările fizice ori psihologice venite odată cu vârsta: „Mama lor râdea când îl vedea cu câtă atenție numără pe o foaie (...). Dar lui Nuțu nu-i păsa, așa râdeau de el și-n copilărie, că-i crescuseră dinții strâmbi și arată ca un cal, că nu poate să vorbească; mai târziu, că-i crește mustața, dar în înălțime e cât un curcan, că i-au rămas mâinile lungi ca la sacagii de la cărat găleți cu apă, pe care era nevoit să le ridice din coate ca să nu le târască pe jos. Dana și Dumitrița erau mai mici decât el, dar se luau după mama lor, care spunea așa cum îi venea la gură, orice, oricui, toate mirările ei de femeie de la țară. Lui Nuțu nu-i păsa că ele râd și se minunează în felul ăsta”.

Inflexibile și vulnerabile, personajele nu au tăria de a-și recunoaște greșelile și micile tentative de cizelare a propriilor persoane sfârșesc prin blazare sau prin frecventul impuls de a-și acuza aproapele. Adesea învinovățită pentru eșecul copiilor, Aurelia își îndeplinește rolul de mamă aproape mecanic și își demonstrează dragostea prin mici daruri care să le potolească apetențele de moment.

Bine închegat, cu treceri subtile (intermediate uneori de dialog), de la un plan la altul, romanul prinde carnație pe măsura conturării destinului personajelor: Aurelia, împreună cu fiii – Nuțu, Dana, Dumitrița și Nelu – și nepoții – Petru, Mădălina și Ionel. Fluiditatea narativă se aseamănă în mare parte cu cea sugerată de titlu, diluviană, alertă și, pe măsura obișnuinței, din ce în ce mai domoală și mai plină de rost. Cel care deschide și închide povestea familiei este Nuțu. Inițial schițat rapid, abia devenit tată, aflat pe drumuri, călare pe bicicletă, ca un Ulise pe corabie, Nuțu reapare, în final, acolo unde se simte acasă, în liniște, la sanatoriu, iertat, după mulți ani de absență, de Ionică. Poate că nu este întâmplătoare intitularea celei de-a treia părți „E timpul să te întorci acasă”, căci ea deschide și drumul unei lecturi de felul celei propuse de Radu Petrescu în Meteorologia lecturii, în fond, o invitație de întoarcere la marele roman european.

Aflat în centrul celor mai stranii și emoționante scene din carte, al celor mai imprevizibile răsturnări de situație, introvertit și dezabuzat, Nuțu își găsește refugiul în alcool. Urcat beat la volan, ucide un trecător, este închis și părăsit de soție. Neconsiliat, devine din ce în ce mai retras și mai apatic, ajungând să se creadă câinele nemângâiat al familiei. Dacă perioada de încarcerare, reîncadrarea în muncă, oprobiul sunt depășite, ruperea de fiul său, Ionel, este insurmontabilă. Tânăr doctor, înzestrat cu inteligență cerebrală și emoțională și învestit să ducă mai departe numele tatălui și al bunicului, Ionel este singurul care reușește să pătrundă dincolo de aparențe și de prejudecăți, să înțeleagă firea sensibilă a tatălui său.

Am putea spune despre Cât de aproape sunt ploile reci că este și un roman al celor născuți în preajma Revoluției, generație apărută odată cu un potop de schimbări, dar și cu „putregaiurile” și „resturile” lăsate de predecesori, al celor cu părinți sau rude plecați la muncă în afară, luați pe sus de invazia tehnologică, de multe ori frustrați și forțați să se despartă. Reprezentant aici este Petru, fiul lui Nae, gelos și posesiv, și al Sandei, incapabilă să frâneze tensiunile. Dependențele și pasivitatea alor săi îl fac pe Petru să se detașeze, să își dorească să fie altfel, să  „dea clasă la proștii ăștia”. Socotind caustică influența familiei, el refuză, după divorț, orice întrevedere și dialog cu părinții. Alege, în schimb, să viziteze satul, regăsindu-se la cuprinderea înălțimilor lui cu privirea.

Substanța realistă rezidă, în primul rând, din acuratețea cu care sunt realizate descrierile unui colț de viață rural, unde dezvoltarea este întârziată chiar în părțile ei elementare: toaleta este în curte, dar există televiziune prin cablu și, mai târziu, internet, revista Prcatic în bucătărie ține loc de orice altă carte în casă, despăduririle masive, pe lângă daunele provocate mediului, nu aduc bani în buzunarele sătenilor, confruntați cu lipsa ofertei de muncă.

Recalibrând, reconsiderând, în contextul actual, literatura anterioară – unele secvențe aduc aminte de Rebreanu (conflictul celor doi frați pentru pământ, iar personajul Tutti ține parcă locul Savistei, din Ion) –, Bogdan Coșa se remarcă prin stilul și naturalețea obiectivării, fără pretenții demonstrative, bine montate în psihologie, în viețile intime și „secrete” ale personajelor.

Admirabilă este și iscusința cu care autorul își dozează dialogul și descrierea, ambele  valorificate abil în conturarea tramei și a caracterizărilor, jonglarea cu peisajele panoramice, maiestruoase, cu depărtările și cu detaliul decupajelor.

Avem de-a face, în Cât de aproape sunt ploile reci, cu un prozator ajuns la deplină maturitate tehnică, care scrie, bine articulat, despre complicata simplitate a vieții.

Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, 2020