Străina Hortensia Papadat-Bengescu. Ana Maria Sandu

Ceea ce face Ana Maria Sandu în cea mai recentă carte a sa, apărută în colecția „Biografii romanțate”, nu este doar să pună viața Hortensiei Papadat-Bengescu pe un „portativ narativ” și să conecteze umanul la universul spațio-temporal. Ea-i despletește cu delicatețe dantelăria senzitivă a scrisului, revelându-i, vorba lui Gheorghe Crăciun, conținutul somatic. Mai mult decât de înșiruirea unor fapte (care, de cele mai multe ori, se vor a fi senzaționale într-o biografie), Ana Maria Sandu e interesată de golurile și de preaplinurile sufletești ale personajelor sale, de volutele aeriene ale tăcerilor și privirilor lor.

Desfăcută în felurite ecouri și nuanțe (de la pasiune la admirație și susținere), iubirea dintre scriitoare și E. Lovinescu joncționează osatura biografiei și îi imprimă, până la urmă, arhitectura. Viabilitatea legăturii celor doi (vorbim de douăzeci de ani de relație) e ranforsată și de încrederea comună că scrisul e un act nobil, sacru, terapeutic și compensator, în măsură să „răzbune realitatea” și să configureze corporal lumea.

Pornind de la găselnița onomasticii abreviate (criticul considera că Eugen e un prenume nepotrivit caracterului său și refuza să-l menționeze integral), autoarea intitulează cele două secțiuni ale volumului „E.L.” și „Ea” și antamează calea dublului perspectivism și a dublei ipostaze: de personaj și de persoană. Croșetată din jocul distanțărilor și al apropierilor, din armonizarea scrisului cu existența, dragostea le restructurează așteptările și imaginația. Restituind o parte din concretețea expeditorului, epistola, ca exponent al depărtării, impune, în același timp, ficționalizarea: „În timp ce citea atent, se oprea din când în când și sufla peste foaia albă, ca și când ar fi vrut să împrăștie puful vorbelor ei. Senzația concretă, fizică, legată de scris nu își amintea s-o mai fi avut vreodată.” Citindu-se unul pe celălalt, „povestindu-se” în scrisori, ei își sunt, înainte de întâlnirea efectivă, personaje. În fapt, extrapolând, tot acest demers biografic este un traseu de la personaj la persoană și înapoi: „De multe ori nu mai știi unde se termină documentarea și unde începe ficțiunea și invers, pentru că realitatea unui personaj ia în fiecare zi în mintea și în textul tău altă formă”.

La rafinarea portretizării conlucrează o voce naratorială conductoare, bine temperată simpatetic, firesc și-aproape imperceptibil infiltrată în polifonia spectrală a confierilor și a derulării narative. Simptomatice mi se par aici și prefacerile dictate de timp, de unde și impresia, resimțită mai ales în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, de viață „încet repovestită de o străină gură”, de stranietate față de ceilalți și față de sine însăși. În tot acest spiralat dinamism senzitiv, apetența, preluată și de la autoarea Apelor adânci, pentru detaliul veridic interferează cu nevoia de a pensula veduta evenimentului istoric major. Gradual și subtil, Ana Maria Sandu descleiază un segment de lume aflată în prefacere, tulburată de cele două războaie și de comunismul de până la 1955, unde irenic nu rămâne decât scrisul, și translează dramatismul eforturilor reclamate de împlinirea vocației.

Ineluctabil romanțată, biografia are la bază o documentare asiduă și o bibliografie consistentă, ce fagocitează atât opera scriitoarei, cât și acte de istorie literară, memorialistică, interviuri, exegeze, monografii etc., așa încât ea poate fi socotită o prelungire reticulară a studiilor care familiarizează cititorul cu epoca  Hortensiei Papadat-Bengescu, cu stilul și personalitatea sa. Văzut „prin ochii” lui Lovinescu, într-un osmotic melanj de intelecție și afectivitate, direct sau indirect deslușit în bucăți dialogale, portretul scriitoarei e natural încadrat în domoala fluiditate narativă.

Pentru Lovinescu, Hortensia este femeia „înaltă, cu păr blond-șaten și ochi verzi albăstrui”, și tânără, și bătrână în același timp, de-o inteligență tăioasă, ale cărei vorbe „mici, discrete, purtând în ele adevăruri profunde”, par „niște perle strălucitoare” în stare să sporească iubirea. Pentru magistratul Nicolae Papadat, refractar la orice preocupare intelectuală a soției, este doar mama celor cinci copii ai săi, pentru mulți alții, pur și simplu o străină.

Destinul Hortensiei Papadat-Bengescu pare să-i fie estropiat la 20 de ani, când, ca să se răzbune pe părinți că n-au lăsat-o să plece la studii, se căsătorește cu un bărbat nepotrivit. Abia după 30 de ani, din momentul în care copiii încep să meargă la școală, îndrăznește să-și acorde timp. Debutează, în 1912, sub pseudonim, în revista La Politique, urmând ca peste un an să colaboreze cu Viața românească și să se apropie de Ibrăileanu și de Topîrceanu. Își țese o altă viață „adevărată și nevăzută”, care-l include, odată cu pătrunderea în cercul „Sburătorul”, și pe E. Lovinescu. Îndrăgostit, dar organizat, definit de probitate și de un acut spirit critic, nealterat, Lovinescu crede nețărmurit în talentul ei. Hotărâtă să nu-l dezamăgească, își activează simțurile și creierul, scrie hulpav, ferită de ochii soțului, supraviețuiește monotoniei. Vremurile se schimbă, fără părerile lui Lovinescu, mort în 1943, creațiile îi par „orfane”, boala soțului o epuizează, părăsirea imobilului, în 1950, la presiunea comuniștilor, o dezarmează. „Înfrântă de bătrânețe, de istorie și de sărăcie”, se stinge în 1955. Așa s-ar rezuma friabila viață a „doamnei literaturii române”, o existență jalonată de convenții și de obstacole din care poate numai literatura, trainică, cathartică, are de câștigat. Și de oferit, căci printre tușele acestui întunecat tablou se întrevăd și irizații ale bucuriei: recunoașterile criticilor, premiile, interviurile ce vădesc interesul tinerilor asupra operei sale funcționează ca niște cardiotonice menite să o rejuveneze și să dea sens înaintărilor.

Memorabilă, vibratilă în emoția indusă, de o celeritate revigoratoare în actul diegetic e scena pregătirii ridicării premiului Național de Poezie, iar secvențele de întâlnire cu ziarista Viorica Răileanu și cu Ovid S. Crohmălniceanu, deosebit de sugestive nu numai pentru mutările de perspectivă, dar și pentru înțelegerea tehnicii Hortensiei Papadat-Bengescu, a metodei de lucru sau a influențelor sale: „Notez pe bucăți de hârtie, pe caiete, dar lucrurile nu se petrec în ordinea romanului, ci disparat, scene de mijloc sau de sfârșit, apoi altele la început, așa că atunci când încerc a găsi șirul exact, întâlnesc un spectacol”; „O să râdeți, dar dintotdeauna mi-au plăcut romanele polițiste. Am devorat cărțile lui Colette, ale lui Willy și Gyp, care au scris sub pseudonime populare”.

În locul stilului flamboaiant, Ana Maria Sandu optează, în Străina sa, pentru un ritm narativ blând curgător, plusat cu finețe de tensiuni afective și situaționale în măsură să apropie lectorul de subiectul biografiat.