Remember într-o curte interioară*

Joi, 18 mai 2023. La ora 17.00, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române vor avea loc evenimentul Remember Mircea Nedelciu și inaugurarea expoziției cu același nume.

Coordonându-le pe amândouă, am venit mai devreme. Deocamdată, sediul de la Crețulescu nr. 8 toarce ca o pisică încolăcită în liniște. Profit de timpul rămas și mă îndrept spre cele patru săli rezervate autorului Aventurilor într-o curte interioară. Atmosfera mi-a devenit familiară. De aproape o săptămână, de când a fost deschisă pentru Noaptea Muzeelor, vizitez expoziția ca și cum aș vizita un prieten. Obiectele, documentele și fotografiile, puse la dispoziție de Miralena Nedelciu, soția prozatorului, de Radu Dumitriu, fiul pictorului Ion Dumitriu, sau provenite din arhiva MNLR, umplu spațiul de la demisolul Muzeului de prezența scriitorului. Din prag, cuprind cu privirea sala centrală, trasez linii imaginare de la un obiect la altul, refac o poveste de viață cu Mircea Nedelciu pe post de… personaj principal.

Pe holul de la intrare, în dreapta, o imagine din vara anului 1985 cu Nedelciu în iarbă, relaxat și surâzător. Se află în Lugoj, invitat probabil la un vernisaj al unuia dintre numeroșii lui prieteni cu preocupări artistice, cum reiese din prefața Tratamentului fabulatoriu. „Vei pune, totuși, întrebarea firească: « unde este O.P.? », iar eu, mircea nedelciu (precum părintele care ascunde ciocolata în spatele fiului de câțiva anișori), voi spune pur și simplu: Nu e! Și atunci mă vei crede sau nu mă vei crede (e o acțiune care deja nu mai depinde de mine). Este într-adevăr groaznic să nu fi (chiar dacă asta survine în urma unei negații dorite de tine), dar, îți mărturisesc, e și mai groaznic să nu fi crezut.” – Călătorie în vederea nega-ției, în volumul Aventuri într-o curte interioară (1979). Iau ca pe un îndemn citatul expus și mă gândesc la Mircea Nedelciu dăinuind în eternitatea clipei captate.

Mai în față, o fotografie din 1994, de la prima ediție a Târgului de carte „Gaudeamus”. Dacă prilejul ar fi fost la fel de festiv, clișeul ar fi putut face pereche cu un altul, luat tot în târg. Situația este însă alta. Așezat lângă Ioana Drăgan, jurnalistă TVR, Mircea Nedelciu protestează în scaun cu rotile. Motivul? Dificultățile de obținere a vizei necesare controlului medical din Marsilia. El lămurește presa că problema nu este a lui, ci a pacientului român căruia îi este limitat dreptul la tratament medical. Luate separat, imaginile de pe pereți par momente calculate și încremenite. Văzute în ansamblu, sunt secvențe dinamice și inconștiente din fluxul vieții. Fără a exagera în rigoare, am încercat să dau colecției o coerență cronologică și contextuală. În prima încăpere, două panouri ni-l arată pe prozator la Poiana Mărului scriind, în natură, Zmeura de câmpie. Complet absorbit, stă aplecat asupra mașinii de scris Erika, aflată în expoziție. Îi pianotez, în aer, clapele, îmi imaginez ritmul bătăilor de odinioară, mă gândesc la amprenta scrisului celui căruia i-a aparținut. „I-a aparținut” – o structură verbală în jurul căreia pivotează Amendament la instinctul proprietății, volum din care am extras și expus fragmente pentru a ține vizitatorul în contact cu opera.

Sunt multe fotografii care mă transplantează într-un univers trecut și totodată nou pentru mine. Pe cea realizată în 1983 de Dinu Lazăr o percep ca pe „o poveste” despre apartenență și prietenie. Aici, Ion Stratan, Cristina Stanciu, Leonida Corneliu Chifu, Ioan Mihai Cochinescu, Al. Mușina, Mircea Nedelciu, Dan Stanciu, Ion Bogdan Lefter, Tudor Jebeleanu și Mircea Cărtărescu. O parte însemnată a generației ’80 e prezentă la vernisajul expoziției Forme fotoplane, fotospațiale a lui Ioan Mihai Cochinescu. În vitrine, mărturii de existență: certificatul de naștere al scriitorului, un caiet din clasa întâi, diploma de absolvire a celor opt clase, note și fișe de lectură din perioada studenției, cărți poștale și scrisori trimise de pe litoralul românesc în vremea colaborării cu ONT-ul, un permis de pescar și un altul de librar, un fragment-manuscris din proza scurtă Un purtător de cuvânt, inclusă în volumul Aventuri într-o curte interioară (București, Editura Cartea Românească, 1979), carnețele cu însemnări, o epistolă expediată de Mireille Bonein, prietena grație căreia a fost corect diagnosticat, și, din Franța, alte două misive adresate de Mircea Nedelciu lui Ion Dumitriu.

Mica pată de arsură cu țigara a uneia dintre file înduioșează prin indiciul concreteței de dincolo de pagină. Nedelciu fuma mult și, deși prefera țigările simple, din când în când, spune soția, trecea la trabuc ori la pipă. Sub geam, cutia de trabucuri și pipa. În rotonda din stânga a spațiului expozițional, fotografii color din anii ’90: Mircea Nedelciu la lansarea romanului Femeia în roșu; tot el, în Franța, alături de Ion Dumitriu și de Sorin Preda, de prieteni și de membrii familiei. Punctul de interes maxim: Est-Invest, un joc de inspirație romanescă, despre care prozatorul a dat la un moment dat câteva lămuriri: „În momentul în care doi sau mai mulți jucători se vor așeza la masă și își vor mișca pionii pe tabla de joc așa cum își mișca Dumas păpușile când își scria romanele lui, fiecare jucător se va transpune în pielea unui personaj care va avea de traversat prin hazard o sumă de evenimente asemănătoare cu evenimente din viața noastră actuală. Deci, dacă avem personaje care traversează evenimente, avem de-a face cu un roman. Aș spune că la fiecare ședință de joc prin combinații hazardate se naște un roman. Un roman cu mai mulți autori…”. („Mircea Nedelciu propune o carte experiment de tip Monopoly”, în Ziua, 1997, interviu consemnat de Genica Stănciulescu.) Prevăzută să intre sub tipar la Editura Nemira în 1997, cartea-joc a rămas doar în… manuscrisul de sub vitrină.

Dacă ar fi trebuit să denumesc sala din dreapta, i-aș fi zis, după un titlu cunoscut, „O zi ca o proză scurtă”. Titulatura ar fi fost justificată de elementele regăsite aici, definitorii pentru scrisul său: lupa, aceeași lupă care face obiectul seriei celor patru portrete expuse, reportofonul, o mașină de scris marca Olivetti, mai mică decât Erika și mai ușor de transportat pe traseele ONT, dactilograme, cărți, impresionantul aparat de fotografiat Zenit, devenit, așa cum apare într-un panou, un fel de extensie firească a privirii sale.

Ochii mi se opresc aleatoriu pe alte imagini. Îl văd pe Mircea Nedelciu în rol de tată, privindu-și cu adorație fiica și băiețelul cu o complicitate ludică. Împreună cu Ion și cu Radu Dumitriu, la Fundulea, prin împrejurimile Brașovului sau în atelier. În încăperea de alături, pavoazată și ea cu tablouri, respiră prietenia. Iată-l pe Mircea Nedelciu, alias „Orlando”, în drumeție, cu colegii săi de facultate și de cameră de cămin, Gheorghe Crăciun, alintat „Țapu”, și George Cardaș, zis „Zozo”! Îi recunosc și în holul Facultății de Litere (în imagini provenite de la George Cardaș). Împreună cu Florin Iaru, cu care a lucrat la librăria Editurii Cartea Românească, cu bunul prieten Ion Bogdan Lefter, cu Cristian Teodorescu și cu mulți alții. Într-o fotografie din perioada colaborării, ca ghid interpret de limba franceză, la ONT Carpați București, prozatorul într-o ipostază insolită: în costum popular! În vitrină, un chimir din aceeași perioadă și un toiag folosit de trupa studențească de teatru care, avându-l coordonator pe Diogene Bihoi, a prezentat, la Cenaclul din Tei, dramatizarea prozei scurte Tânguire de mior, incluse în volumul Și ieri va fi o zi (București, Editura Cartea Românească, 1989). La sfârșitul reprezentației, actorii au semnat toiagul.

În camera cu pereți de cărămidă, se regăsesc, de asemenea, numeroase diplome, cărți, dactilograme, manuscrise, lista donațiilor pentru licitația organizată în vederea strângerii de fonduri necesare tratamentului din Franța, o scrisoare a lui Gheorghe Crăciun către Mircea Nedelciu și alta a lui Nedelciu către Ioan Groșan, ultimul articol publicat în Formula AS și altele. Risipit în aer, glasul lui Mircea Nedelciu. Pe un ecran rulează în buclă un colaj de secvențe video cu scriitorul. Îl aud vorbind despre întâlnirea cu Marin Preda, despre ASPRO [Asociația Scriitorilor Profesioniști din România], despre cărți și prieteni, despre sine. Mă opresc la un decupaj dintr-o emisiune realizată de Daniela Zeca-Buzura, poate ultima înregistrare video a prozatorului, care spune: „Povestitul în sine, deci narativitatea, este o activitate la fel de răspândită ca respiratul sau ca mersul pe jos. Toată lumea știe să și povestească. Dar sunt mii de feluri de a povesti și cred că încă de mic, ascultând povești, am fost un foarte bun ascultător de povești […], aproape că nu mă interesa conținutul poveștii, ci strategia lui [a povestitorului] de a înainta în poveste: în ce moment alegea să introducă un personaj sau un alt personaj”.

Coboară cineva. E timpul pentru noi povești.

*Articol publicat în Timpul, nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023, p. 5, cu titlul Cu Mircea Nedelciu, într-o „curte interioară” a literaturii