După Repetiție pentru o lume mai bună, roman pus în scenă de Radu Afrim, Mihai Radu revine în atenția cititorilor cu Respiră!, o carte care probează încă o dată talentul de prozator al autorului și care se distanțează de precedenta prin modul de organizare a materialului epic.

Redus ca dimensiune, dar complex la nivel de problematică atinsă, volumul este un thriller care își extrage substanța din cotidianul banal și sordid. Configurat din micropovești interconectate pe principiul vaselor comunicante, corpul textual respiră printr-o frază bine strunită, cu secționări care imprimă prozei un ritm alert. Construcția narativă dinamică este dată și de cultivarea elipsei și a expresiei ironice condensate care suplinește întrebarea redundantă ori detaliul irelevant.

Rezumată, povestea sună așa: Adina, prezentatoare și realizatoare de televiziune, în vârstă de 48 de ani, măcinată de o iminentă despărțire conjugală și de o comunicare deficitară cu propria fiică, se întâlnește întâmplător și după mult timp cu Geo, fost vecin de cartier și tovarăș de copilărie. Ea este figură publică, ajunsă la o prosperitate economică ce-i permite să apeleze la tratamente și proceduri de înfrumusețare dintre cele mai diverse, el este neîngrijit, supraponderal și compulsiv sexual. Spălător de mașini și împătimit al jocurilor de noroc, Geo locuiește cu mama, inconștientă și țintuită la pat, este necăsătorit și aspirant la dragostea unei vânzătoare. Toate acestea Adina le află după ce, șantajată că-i va face cunoscută o înregistrare în care își ofensează spectatorii, acceptă să-l însoțească la domiciliu. Aici ea atacă și ripostează, el o lovește și o imobilizează, îi ia cheile de la mașină și cardul bancar. Revenit acasă din peregrinările nocturne, este prins într-un moment de slăbiciune și ucis. Decisă să devină alta, Adina își ciopârțește părul și, după ce filmează cu telefonul și relatează cu profesionalism cele petrecute, iese în stradă. Își ia o bere, fumează o țigară, apoi intră într-un joc de tenis la perete.

De regulă, trecerea de la un episod la altul se face fără preaviz. Anunțată cu exhibiție de narator optzecist este numai povestea lui Relu („Iar povestea lui Relu merită spusă”), personaj cu rol mai mult simbolic, care se aseamănă cu Gelu prin ratare și care, tot simbolic, îi ia locul.

Respiră! este și o carte despre singurătatea inadaptaților ieșiți din standardele sociale, solidari mai curând cu obiectele decât cu oamenii. Întâmplările la care iau parte cei doi protagoniști se desfășoară în tandem cu reclamele și știrile rulate pe ecranul televizorului, companionul fidel care animă și luminează casa. Imaginea focului din scena de început, metaforă pentru combustia interioară a lui Geo, care transpiră din abundență și-și imaginează organele fierbând, funcționează și ca pretext de polemică implicită la adresa unui anumit mod de a face presă: un jurnalism în care senzaționalul ori terifiantul sunt redate cu emfază și cu un dramatism specific spectacolelor de teatru sau circ. Mihai Radu jonglează parodic cu beletristicul, cu publicisticul și cu colocvialul și cartografiază psihoza consumatorului de... „conținut” din era digitală, definită de conflictul ireductibil dintre imagine și corp.

„Vă avertizăm că urmează imagini și detalii care vă pot afecta emoțional. Cel mai probabil, în miez de noapte, asasinul a târât-o în casă... Adina era atunci încă în viață sau nu, a apucat să strige după ajutor sau nu? Iată întrebări la care sperăm că vom afla răspunsul de la autorități în zilele următoare. Bineînțeles, dacă nu vine cineva și ucide și autoritățile. Atunci va trebui să ne închidem în case, să ne apărăm inimile. Trupurile pot fi mâncate, nu conțin sare, zahăr sau grăsimi. Fumați, fumați cât mai mult. Urmează Sport.”

Pentru Geo, în drept să-și joace și el rolul vieții, trupul, înregistrat ca obiect, se consumă pe măsură ce se povestește, ca un șarpe care își mănâncă din coadă.

„Despre asta e vorba: ce intră în tine și ce iese din tine, viața e digestie. Ar fi de văzut o civilizație în care omul mănâncă părți din el însuși, în funcție de ce? De vinovăție, de ce? Asta să fie viața: cât îți ia să te mănânci.”

„Gura, ochii, mâinile, tot atâtea roluri, corpul ca un teatru de păpuși.”

Frecvent invocată, corporalitatea traduce o lume falacioasă, a ambalajului și a produsului cu termen de garanție.

„Așa se întâmpla de fiecare dată: supermarketurile îl enervau, îi amintea imensa nedreptate a lumii, minciunea ei, dar și termenul de valabilitate care e aproape de expirare. Ce poate fi mai deprimant decât un ambalaj? își spunea.”

„Probabil că în viață e vorba doar de corpuri, și-a zis Adina, corpuri care ți se iau, corpuri care ți se dau și altele care ți se refuză pur și simplu, după care alergi, pentru care te rogi.

Mașina era un corp.”

Demnă de atenție este chestionarea raportului dintre personaj și persoană. Bărbatul incendiat în fața camerelor de filmat este un one-man show, Geo își manifestă încă de la început o predilecție pentru mitomanie, Adina alternează un eu public cu un altul privat. Subjugați viciului sau obsesiei, majoritatea eroilor au identități interșanjabile, duc existențe duble pe care corpul le dă în vileag. Pentru Adina, dezgustată de respirații, secreții și atingeri străine, metamorfozarea e scrisă în fișa postului. Pentru ceilalți, ea se insinuează pe nesimțite, ca o constantă a vieții contemporane. Ecorșați, fără apărare, scârbiți de natura umană și de propria carne, suspicioși și dezabuzați, ei se încred, ca ultime soluții de salvare, în miracolul divin, în noroc sau în moarte.

Mihai Radu este un bun cunoscător al psihologiei umane și al realităților social-politice pe care le fructifică literar și le redă în diferite gradații, uneori într-un realism crud, privit la microscop, alteori cu umor ușor (imaginea lui Gelu purtând ochelarii cu ornament auriu), cu ironie sau cu implacabil sarcasm – secvența de adeziune a lui Relu la partidul AUR.

Respiră! este un roman incitant al zilelor noastre, care se citește pe nerăsuflate.

Mihai Radu, Respiră!, Polirom, 2024

După mai bizarele Coajă de nucă, o poveste despre crimă și trădare relatată de un... fetus, Mașinării ca mine, cu întâmplări la care ia parte o „ființă artificială”, și Gândacul, fabulă despre Brexit și parodie după Kafka, în care o insectă se metamorfozează în premier, Ian McEwan revine, cu cel de-al 17-lea roman al său, Lecții, la realismul consacrat și irigat de implicații sociologice și psihologice. Luxuriantă, digresivă, cea mai masivă carte a autorului de până la acest moment are capacitatea de a-i pune în lumină virtuozitatea prozastică. Suplețea trecerilor de la o secvență bogat analitică la una preponderent faptică și de la detaliu la panoramic, claritatea discursului sau pregnanța descrierilor o dovedesc din plin.

Comparativ cu cele trei volume abia amintite, „nefirescul” personajului în jurul căreia se țes firele epice ține, de data aceasta, de foarte fireasca sa umanitate. Desfășurate pe durata a mai bine de șapte decenii, evenimentele din viața lui Roland Baines, eroul central, se comprimă și se desfac ca într-un acordeon în ale cărui pliuri încap nu numai procesele de memorie personală, ci și acelea de memorie colectivă.

În Lecții, istoria mică, individuală, și istoria mare își dau mâna pentru a alcătui o radiografie a lumii de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Iată, rezumat, cum:

La sfârșitul anilor '50, pe fundalul începutului Războiului Rece, Roland Baines, fiu de militar englez, în vârstă de 11 ani, sosește din Libia în Anglia pentru a se înscrie la școală. Rămas la internat și rupt de părinți, băiatul face cursuri de pian cu o profesoară care profită de vulnerabilitatea lui și îl atinge în locuri nepotrivite. Speriat că lumea se va sfârși odată cu criza rachetelor cubaneze și că va muri virgin, elevul se prezintă în 0ctombrie 1962 la ușa acesteia și timp de trei ani îi este partener și sclav sexual. Experiența, în urma căreia își abandonează studiile, îi „reconfigurează creierul” și-i afectează relațiile amoroase de mai târziu. Scriitor și muzician ratat, cu ambiții și proiecte neîmplinite, Roland se căsătorește cu Alissa, care, ca să se afirme ca romancieră de succes, îl părăsește și pe el, și pe copilul pe care îl au împreună. Dispariția soției împreună cu amenințarea răspândirii radiațiilor de la Cernobîl declanșează „aventura conștiinței”, o călătorie analitică pe care o reactivează și în alte momente-cheie ca prăbușirea Zidului Berlinului, moartea celei de-a doua soții sau pandemia.

Protagonistul, care întruchipează portretul unei întregi generații postbelice, își creează traseul existențial din alegeri influențate de mediu și de evenimente politice, de aptitudini, de traume ori de emoții. La „examenul final”, Roland Baines conștientizează că particularitatea și frumusețea poveștii sale de viață constă tocmai în impredictibilitatea întorsăturilor ei, iar opțiunile, imposibil și inutil de calificat în greșite sau corecte, sunt îmbrățișate cu resemnare și duioșie.

„În ultimul timp mânca mai puțin, bea mai mult și rămânea mult pe gânduri. Avea fotoliul lui preferat, fereastra lui preferată, paharul preferat. Printre temele de reflecție se numărau alte greșeli de început care se multiplicaseră, desfăcându-se ca un evantai. La o analiză atentă, greșelile se dizolvau în îndoieli, în ipoteze, ba chiar în avantaje solide. În această ultimă privință, era imposibil să se autoamăgească. Dar când treci în revistă o viață nu e recomandat să admiți prea multe înfrângeri. (...) Prin urmare, viața lui era o succesiune neîntreruptă de decizii corecte? Evident că nu.”

„Dacă era adevărat, atunci Alissa plătise pentru cele douăsprezece cărți ale ei cu două iubiri, un fiu și un soț. Acum nu avea pe nimeni, niciun fel de familie. Niciun prieten intim, după spusele lui Rüdiger. Trăia într-o casă ca un buncăr fără lumină, așteptând să moară singură. Timpul nu-l cruțase nici pe el, dar după toate criteriile convenționale, Roland era mai fericit. Deși fără cărți, fără compoziții, fără picturi, fără vreo invenție care să-i supraviețuiască. Și-ar da el familia pentru metrul ei de cărți? S-a uitat lung la fața Alissei, acum familiară, și a clătinat din cap drept răspuns. N-ar fi avut niciodată curajul să evadeze așa cum făcuse ea...”

Lipsit de orice intenție etică, Ian McEwan nu taxează și nici nu gratulează comportamentele eroilor săi. Romanul este o declarație de iubire adresată omului, unic și imperfect, vieții pur și simplu, ca suită de lecții neînvățate și un elogiu adus universurilor ficționale.

Lecția pe care Ian McEwan o strecoară cu agilitate în paginile de față se referă la gestația romanului și la practicile de lectură. Titluri strategic plasate ca Educația sentimentală sau Omul fără însușiri dezvoltă componenta intertextuală și înlesnește aducerea în discuție a modurilor de lectură: de identificare, critică sau de... destindere. Răspunsul Alissei la rugămintea lui Roland de a schimba datele personajului în care se recunoaște își găsește aplicabilitate și în cazul unui cititor care descoperă puncte comune între Roland Baines și autorul lor:

„Chiar trebuie să-ți țin o lecție despre cum să citești o carte? Împrumut de colo și de dincolo. Inventez. Dau iama în propria viață. Iau de pe unde-apuc, modific, schimb, le-ntorc ca să iasă cum vreau. (...) Tot ce mi s-a întâmplat în viață și tot ce nu mi s-a întâmplat. Tot ce știu, toți cei pe care i-am cunoscut – toate acestea sunt ale mele și le amestec cu tot ce inventez.”

Puse în ecuație sunt și problematica succesului și a artistului înnăscut, conștient de câștigurile și de pierderile pe care le suferă.

Nu știu alții cum sunt, dar Ian McEwan este, indubitabil, un profesionist al scrisului și al lecturii, cu rădăcini bine înfipte în realitate.

Ian McEwan, Lecții, traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru, Polirom 2023

Prezentă în volumele colective Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013) și Scrisori din Cipangu (Editura Trei, 2016), Sabina Yamamoto debutează cu un roman, Nu mai e nimeni acasă (Editura Vellant, 2023), care-o propune în plutonul fruntaș al prozatorilor români din ultima perioadă.

Configurată în jurul evoluției Sabinei, personaj narator central, cartea e coagulată de o substanță epică consistentă, susținută de o scriitură controlată și fără complicații tehnice.

Cele patru capitole care structurează opul comportă diferențe de ton și de tempo, variații date de capacitatea de înțelegere a eroinei, care trece gradual de la ingenuitatea copilăriei la conștientizarea tarelor părintești și a responsabilității pe care o are ca mamă. Deși unitare stilistic, primele două secțiuni se remarcă între celelalte prin conjugarea mai pregnantă a accentelor grave cu cele comice într-o narație care surprinde prin firesc. Fluiditatea alertă a frazei, expunerea dezbărată de emfază și interferată de intertexte muzicale sau documentare conferă voluptate lecturii. Momentele de tensiune epică sunt bine plasate și bine dozate:

M-a prins de braț și m-a tras spre el.

— Deschide ușa aia de la baie! Vezi că e închis acolo și nu poate să iasă!

— Cine să iasă? Nu e nimeni acolo!

— Ascultă ce-ți zic! E un prieten de-al meu acolo închis. Are o sticlă de vodcă pentru mine. Mi-a promis că bem împreună.

— Nu e, domnule, nimeni!

M-am repezit la baie și am dat cu ușa de perete. Începuse să mi se facă frică. Era tata cum era, dar niciodată nu făcuse așa.

— Nu e nimeni în casă! Gata, potolește-te! Mai bine dormi un pic!

(...)

— Uite, Sabinuța, casa e plină de oameni îmbrăcați în alb, sunt mulți, i-am numărat, peste 40 de persoane.

Am început să-mi dau seama că ceva nu era în regulă și mi s-a făcut foarte frică. Am ieșit afară și m-am uitat peste gard. Nu se vedea nicio mașină. M-am întors să văd cum îi mai este.

S-a uitat la mine, părea liniștit și fericit.

Tata nu fusese niciodată fericit.

La câteva minute a început să respire greu, din ce în ce mai greu. A vrut să se întindă pe spate și era iar să cadă. L-am prins și l-am ajutat.

— Tată, ești bine? Mai vrei niște apă?

Nu mi-a mai răspuns. I-am dat apă mai mult cu forța, dar tot lichidul i s-a scurs de-o parte și de alta a bărbii.

Maturizarea unei fete născute cu câțiva ani înainte de Revoluție constituie fondul principal al romanului. Sabina este un soi de „Nic-a lui Ștefan a Petrei” în variantă feminină, un Nică de Licăreț al Bucureștiului anilor '90, diferit de eroul lui Creangă în primul rând prin disfuncționalitatea familiei din care provine. Minați de vicii, părinții sunt instabili economic și emoțional, boemi și artiști. Tatăl, Toni, croitor, pictor și scriitor ratat, uneori abulic, alteori incontrolabil, sfârșește tânăr, mama, Mălina, dansatoare zdrobită de depresie și nu prea fidelă soțului, își găsește alinarea în băutură și sedative. Resemnați în neputința de a se face înțeleși, ei își cufundă singurătățile în gălăgia petrecerilor împărțite cu amici de pahar, cunoștințe regăsite sau vecini de bloc, toți răniți trupește și sufletește. În fapt, romanul aduce pe scenă o galerie de bolnavi, loviți de cangrena psihică generală moștenită din comunism și acutizată odată cu tranziția.

Nu mai e nimeni acasă surprinde nu numai creșterea unei fetițe, ci și creșterea și descreșterea unei lumi. Zgomotoși ca Mălina sau tăcuți ca Toni, oamenilor din ea le lipsește știința și plăcerea dialogului veritabil. Mai mult decât să-și vorbească, ei cântă, dansează, se ceartă sau plâng, iar spațiul care se cască între ei este umplut de o materie amorfă, care-i dezabuzează până la extincție.

Altfel, copilăria Sabinei este frumoasă cum este orice copilărie. Atentă, curioasă și energică, nu se dă la o parte de la năzbâtii: fură bani din casă, vișine și ceapă din grădinile cartierului, se hârjonește cu Maria, sora mai mare care pleacă la studii în Japonia și care-i înlesnește și ei în cele din urmă stabilirea în ținutul nipon.

Vocea naratorială, care se „se-ngână și-și răspunde” cu atitudinea auctorială lasă impresia detașării. Reușita eroinei constă în interpunerea între ea și lume a unui filtru (deseori ironic) cu ajutorul căruia să atenueze șocurile unei realități în măsură să dezechilibreze și structurile psihice mai puțin sensibile. Oricât de turbulente ar fi situațiile prin care trece (nu de puține ori, atmosfera, pigmentată cu elemente de absurd și de umor negru, este terifiantă), ea pare că-și depășește criza și ajunge la o stabilitate de moment. Marile provocări ale Sabinei, pentru care Licăreț este întotdeauna acasă, țin de capacitatea sa de adaptare la noile medii: la diferite școli și case, la o țară și un continent străine.

Pe măsură ce povestea și vârsta Sabinei înaintează, modulațiile se agravează, nivelului de observație de suprafață îi ia locul cel de adâncime.

Îmi pierdusem răbdarea, nu mai puteam. Nu mai voiam să aud muzica dată la maximum, nu mai voiam să mă trezesc nopțile și să îi rog să vorbească mai încet ca să pot adormi și să mă duc naibii la școală a doua zi. Îmi doream liniște, atât, să mă întorc acasă fără să-mi fie frică. Odată, o vecină s-a uitat compătimitor la mine și mi-a zis: „Să te ajute Dumnezeu!” Care Dumnezeu? Dumnezeu murise în nopțile când îl strigam plângând în hohote să mă ajute și să termine cu balamucul de dincolo.

Dacă primele două părți ale romanului se concentrează mai ales asupra spațiului bucureștean, al schimbului de ștafetă dintre România comunistă și cea democratică și al încercării Sabinei de a traduce gesturile celor care o înconjoară, celelalte secțiuni, cu precădere cea de-a treia, au în vedere schimbul de substanță dintre civilizația românească și cea japoneză. Experiența maternă și maritală de care tânăra are parte în Țara Soarelui Răsare și despărțirea de mediul natal impun o reevaluare a vieții și a celor capabili de modelarea ei. Astfel, pe Toni, pe care-l consideră insuficient cunoscut și neîndreptățit, îl „citește” (și-l oferă) într-un manuscris oferit de Mălina, un text care se desprinde de restul relatării prin autonomia stilistică.

Remarcile pertinente despre Japonia, redate cu uimire și ironie benignă, constituie unul dintre cele mai tari puncte ale cărții:

Nu mai văzusem ceva asemănător. Acoperișul era curbat și alungit, iar casa avea uși glisante. Jgheaburile erau și ele diferite, apa de ploaie scurgându-se pe niște lanțuri formate din niște cupe metalice, prinse între ele cu niște zale, pe vertical. Holul de la intrare era cu jumătate de metru sub nivelul casei, unde ne-am descălțat și-am făcut un mic salt, trăgând de o altă ușă ca să intrăm în bucătărie.

În vara aia m-am uitat mai atent, într-adevăr, femeile trecute de 20 de ani purtau pălării, niște mănuși lungi până sus pe braț și, cât erau afară, nu lăsau la vedere aproape nicio bucățică de piele. Chiar și acolo pe plajă. Îmbrăcate așa, stăteau sub niște umbrele speciale și nu pricepeam cum nu mor de cald.

În dimineața de 31 decembrie toată lumea se trezea la șase dimineața și urma o altă curățenie generală în casă. Spălat perdele și cuverturi, frecat toate camerele cu tatami și erau atât de multe (...). Bărbații se apucau de pregătit într-un hol exterior, unde totul era înghețat de frig, ce trebuia pentru a face mochi ‒ kilograme întregi de pastă moale de orez. Mochitsuki fiind o tradiție în familie peste care nu se putea trece, toată lumea participa. (...) E un paradox cum o țară atât de dezvoltată își păstrează tradițiile cu atâta îndârjire.

Peste toate aceste enunțări, privirea naratorială plutește fără resentimente, tandră ca o melodie de altă dată:

Drumurile noastre poate

Se vor întâlni vreodatǎ,

Drumurile şi iubirea,

Gândurile, fericirea.

Stimate domn Adrian Barbu, permiteți-mi să risc începând cu o întrebare trivială… De ce medic pe ambulanță?

Eu o să încep cu o clarificare: sunt asistent medical cu competențe de urgențe. Sau, mai simplu, asistent urgentist. Nu îmi amintesc să fi visat vreodată să fac asta, cert e că m-a prins microbul și nu mă văd făcând altceva. Înainte de a ajunge aici, am lucrat în două spitale: la ATI, Bagdasar-Arseni, unde am stat puțin, că eram la început și nu m-am acomodat, și la Sfântul Luca, de unde am plecat după doi ani din teamă de plafonare profesională.

Ce să zic? Nu e ușor. Eu am o predispozitie emotivă… Așa că inițial am fost timorat. Cred că activitatea asta m-a transformat. Mai ales în intervențiile din stradă, în mulțime, nu poți să fii slab, că se simte. Trebuie să inspiri încredere, să îți impui calmul, să fii lucid, organizat, să dai comenzi scurte și la obiect. Altfel nu poți. Din cauza frustrărilor acumulate, nu sunt puțini cei care, aflați pe străzi, își pierd umanitatea și devin agresivi.

Ce face mai exact un asistent urgentist pe ambulanță?

Face triaj, decide dacă respectivul caz e de urgență sau nu, dacă este sau nu de dus la spital. Pentru asta există criterii, scale, protocoale. De-a lungul timpului m-am confruntat cu situații diverse: AVC, căzut de la înălțime, accident auto, politraumă, gravide, copii de toate vârstele, bătrâni de toate vârstele cu patologii diverse, infarct, hemoragii, amputații. Dar urgențe adevărate, cu iminență de stop cardio-respirator, sunt puține. Prin Occident nu sunt așa multe solicitări pentru că, dacă nu e urgență, ambulanța se plătește. La noi, care suntem mai… sociali, nu se refuză și nici nu se condiționează apelul și asta determină o suprasolicitare, acceptată, în fond, de toată lumea.

La o urgență de cod roșu timpul nu e în favoarea nimănui: nici a noastră, nici a pacientului…

Am 26 de ani de activitate continuă și mărturisesc că în ultima perioadă am primit și fel de fel de solicitări puerile, în care sunt invocate vertijuri, tăieturi sau lovituri ușoare... Cred că noi, oamenii, am devenit foarte sensibili. În urmă cu 10 ani nu existau cereri pentru așa ceva.

Cum se vede moartea prin ochii unui asistent medical care trăiește printre urgențe?

Uneori, te uiți la om că se duce fără să știi de ce. Nefiind capabil să-ți răspundă la întrebări, îți pui toată speranța în aparatele care pot aduce informații. Îi dai jos repede haina și aplici electrozii… Pe ecran apare pulsul, tensiunea, oxigenul, ritmul cardiac, care sunt bune. Faci o glicemie, vezi că e foarte jos și atunci devine clar că ai de-a face cu o comă hipoglicemică, care se rezolvă cu câteva fiole de glucoză și... minune! „Mortul” învie! În 20 de minute pleacă pe picioare.

În altă ordine de idei, intervenția de cod roșu stop cardiac presupune acces venos extrem de rapid, operațiune care se face cu dificultate. Implică masaj toracic, compresii sternale, intubație orotraheală. Creierul este consumator major de oxigen și glucoză, celula nervoasă moare dacă 6 minute n-are oxigen. Intubația se face pentru administrare de oxigen, în stop epiglota se relaxează, devine flască și astupă traheea, compresiile asigură sistemul circulant fluid, o hematie ajunge din nou la inimă în condiții de funcționare normală după ce face un circuit complet într-un minut, aceste compresii asigură o tensiune de aproximativ 4-5 mmhg.

Pentru salvatori este o acțiune epuizantă. Se face schimb între membri la interval de 5 minute.

Îmi închipui că nu sunt puține situațiile în care vă e greu să stabiliți un dialog cu pacientul.

Cei cu patologie psihiatrică necesită provocări de comunicare în funcție de caz. Fiecare e diferit, unii sunt depresivi, neabordabili, crizele majore de isterie în formă finală se pot manifesta ca un stop: sunt inerți, nereactivi, dar cu funcții vitale nealterate. Alții sunt violenți, dificil de stăpânit și, pentru a putea fi imobilizați, e nevoie de ajutorul poliției.

Studiu de caz: într-o vară, o femeie masivă și agitată țipă de zor undeva lângă o stație de metrou. Devine agresivă. Apare poliția, vin si jandarmii să o imobilizeze. Femeia se dezbracă. Goală pușcă își toarnă ulei. Își pune sticla în cap, apoi apă. Se smucește în continuu! Imposibil de menținut într-o poziție. Toată scena asta, tot circul, a durat aproape două ore.

Modul de abordare a pacienților depinde de starea în care se află ei (unii sunt sub influența alcoolului), dar și de nivelul lor de educație. A existat o vreme în care ajungeam destul de des la cluburi. Îmi amintesc de un local unde cred că tinerelor li se punea ceva în pahar, pentru că le găseam într-o situație deplorabilă: vomate, ude, pentru că erau stropite, incapabile să stea pe picioare. Bărbații erau genul macho man, apretați, cu cămăși albe, băuți și agresivi. Am întipărită în memorie scena în care aceștia aduc pe brațe o femeie și intră cu toții în ambulanță, țipând „Faceți-i ceva!”. Eu, rămas afară, că nu aveam loc de ei. A trebuit să ameninț că o să chem poliția să îi calmez și să îi conving să coboare, ca să pot ajunge la pacientă.

Înțeleg că nicio zi nu seamănă cu alta.

Nicio oră nu seamănă cu alta… Poți să ajungi în aceeași zi și în case de lux, și la marginea orașului în bordeie sărăcăcioase. Pare greu de crezut, dar unele case sunt la nivel de coteț, au pământ pe post de pardoseală și miros înțepător.

Sunt situații în care primești solicitare de cod roșu, alergi, te pregătești mental pentru ce e mai rău și constați că e vorba de o chestiune banală. Altădată, pleci cu gândul că e o problemă minoră și realizezi că e de fapt de cod roșu.

E palpitant… Dacă te înveți cu adrenalina.

De altfel, noi, colegii, glumim între noi spunându-ne că medicii care rămân mult timp pe ambulanță nu au toate țiglele pe casă.

Pentru o imagine completă, la cele enumerate se pot adăuga, dar nu extrem de des, voma, urina, fecalele, hemoragiile, uneori toate suprapuse. Dificil dacă și salvatorii încep să icnească.

De aceea se impune un stil organizat. Trebuie să fii cu ochii în patru, mereu pregătit pentru orice fel de surpriză!

Uneori e nevoie de muncă de detectiv contracronometru, să pui cap la cap informații, să scotocești documente medicale, care te ajută să tragi o concluzie, analize, investigații sau în cazul celor cu ingestie de medicamente ori de alte substanțe să faci inventarul, să aduni date de la cine se poate din anturaj sau să cauți folii, flacoane goale, trebuie determinată cât mai real cantitatea pentru o schemă cât mai eficientă la spital.

Povestiți-mi câteva cazuri care v-au marcat.

O femeie cu retard în jur de 25 de ani cu avort instalat sau provocat spontan. Stă în mijlocul casei, goală și plină de sânge, țipând cu fetusul de 3-4 luni atârnând. O imagine greu de suportat. Eu, cu foarfeca în mână să tai cordonul, femeia agitată, membrii familiei  necooperanți.

Sau: bătrân decedat de o săptămână găsit de vecinii de bloc deranjați de mirosul greu de închipuit. E în baie, cu apa caldă curgând, în plin proces de descompunere, negru, umflat, bolborosind ca vulcanii noroioși pe unde plesnise pielea.

Alt caz: bărbat căzut de la înălțime, seara în amurg. Îl caut prin iarbă. Luminez cu lanterna, să verific pupilele ca să știu dacă are activitate cerebrală, dacă răspunde la lumină (midriaza, mioza). Constat că n-are ochi! Orbitele sunt goale! Ochii îi sunt în iarbă, o mână îi e smulsă la propriu, toracele pur și simplu explodat.

Altul: o tânără de 23 ani, studentă la medicină, lovită de o dubiță pe trecerea de pietoni. Venea de la Institutul de Medicină Legală, unde făcea practică. Nu primisem apel, dar eram în zonă și am ajuns foarte repede. Încă respira, era în comă. După ce am montat cateterul și am dat drumul la flux de ser au început să curgă bucățele de creier prin urechi: suspiciune de fractură de bază de craniu, leziuni incompatibile cu viața.

Sau: bărbat de 55-56 de ani, curat, îngrijit, aflat în stop, cod roșu. A fost găsit gol, împreună cu o femeie dichisită, cu vârsta de 35-40 de ani. Doamna n-a știut să răspundă la întrebările legate de eventulele problemele de sănătate și de medicamentație ale bărbatului. Aflăm că omul luase viagra și că femeia îi era amantă. Nevasta îl știa plecat la o conferință.

Spuneți-mi despre cazurile provocate de consumul de droguri.

Drogurile… povești de viață terifiante, adevărate drame, având protagoniști și consumatori din medii foarte bune, copii scăpați de sub control sau adulți din multinaționale cu poziții bune (în general aceștia sunt puțini și pot să aibă autocontrol). Majoritatea însă vine din zona pauperă, care din ignoranță sau nepăsare încalcă orice regulă elementară de igienă (de exemplu, își prepară soluțiile în capace de Cola găsite pe stradă), au HIV, Hepatita B, C, cu risc mare de contaminare pentru noi, au bube, plăgi infectate sângerânde, suprainfectate, sunt din cei care fug din spitale, întrerup tratamentele, unii sunt cașexici, piele și os.

Realizez că astfel de acțiuni implică un grad mare de risc din partea dumneavoastră.

Este un risc asumat... Și mai sunt și alte pericole. Au fost situații, nu multe, în care colegii au murit în urma accidentelor auto.

Stimată doamnă Mara Chirițescu, sunteți traducătoare și profesoară de italiană și ați lucrat pentru o scurtă perioadă la Uniunea Scriitorilor din România. Acolo l-ați cunoscut pe Mircea Nedelciu, care v-a devenit în scurt timp un bun prieten. Povestiți-mi despre întâlnirea voastră.

Se întâmpla în anii '90. Am lucrat aproape doi ani la Uniunea Scriitorilor, la Externe, cu un program de patru ore. Aveam un fel de part-time, pentru că predam și la Liceul „Aldo Moro”. O delegație de scriitori italieni în România l-au cunoscut pe Mircea pentru un proiect. Eu m-am dus să discut cu el relativ la acest proiect. Așa a început colaborarea noastră. Pe urmă, l-am cunoscut pe Mihai Giugariu. Între juristul Uniunii Scriitorilor din acea perioadă, Mihai Giugariu, care era și scriitor, și Mircea Nedelciu era o mare prietenie. Voiau să facă împreună un sindicat al Uniunii Scriitorilor din România.

Mircea Nedelciu era pe atunci funcționar la Uniunea Scriitorilor din România?

Era secretarul Uniunii Scriitorilor în momentul acela. Întâlnirea cu Mircea de atunci a fost legată de o chestiune birocratică. Am fost trimisă la Mircea, inițial am crezut că e Mircea Dinescu, și Mircea Dinescu mi-a zis că e vorba de celălalt Mircea, de Nedelciu.

Să revenim la acel sindicat.

Mihai Giugariu îmi vorbea foarte mult de prietenia și de colaborarea dintre ei doi. Și răsfrângerile de povestire pe care mi le transmitea Mihai parcă se suprapun acum peste toate lucrurile care le-am trăit acolo.

Era o nemaipomenită efervescență după anii '90, veneau mulți scriitori străini, toată lumea dorea să facă ceva.

Împreună cu Mihai Giugariu, Mircea voia să facă un prea frumos sindicat pentru scriitori, în așa fel încât toată lumea să se regăsească, să devină altceva decât era și este Uniunea Scriitorilor în momentul de față.

Era și perioada de tatonare a lui Mircea legată de boala lui… Din când în când, mergeam la ei în birou și Mircea spunea așa, ca din întâmplare: „Nu știu ce se întâmplă, am răcit și mi-a trecut, dar continui să transpir și am o stare subfebrilă pe care nu pot să o înțeleg.” Atunci toată lumea îi dădea câte un sfat. El încerca de asemenea să vadă ce e cu el. Tot atunci, punea pe picioare Euromedia și ne gândeam să introducem și Italia în proiect, să aducem mai ales revistă pe piața românească. El era un entuziast în fiecare lucru pe care dorea să-l facă, dar în același timp extrem de aplicat și cu o viziune foarte clară a cum trebuie făcute lucrurile respective. Deci nu numai, „Haide să facem!”. Era extrem de organizat și extrem de, aș putea spune, cu ideile foarte clare, cum ar trebui făcută o nouă Uniune a Scriitorilor, acel sindicat, și ce fel de literatură ar mai trebui scrisă, cum ar fi trebuit să se scrie. Se vorbea și despre așa ceva.

Au fost tot felul de discuții în contradictoriu la nivel de conducere a Uniunii Scriitorilor. Cred că ulterior s-au gândit la a înființa ASPRO [Asociația Scriitorilor Profesioniști din România]. Eu am fost unul din membrii fondatori ASPRO alături de Ion Bogdan Lefter, de câțiva alți scriitori români, poeți din grupul scriitorilor optzeciști din acea perioadă. Și reușise să adune în jur oameni foarte tineri și să organizeze premiile ASPRO. Ar fi putut să facă o mică editură… Pe urmă, toate lucrurile s-au complicat, nu au putut merge înainte pentru că a lipsit chiar el, Mircea Nedelciu. Nu i-a fost bine, a plecat în Franța și a făcut tratamentul. Și gândul lui cu toate acestea era tot timpul acasă, la ASPRO, la Uniune...

Și la multe alte proiecte…

Și la multe alte proiecte, da. Am urmărit într-un fel mai mult traiectoria acestei drame a lui Mircea Nedelciu, care îmi vorbea de romanul acela pe care îl scria,  Zodia scafandrului. Îmi tot povestea despre el, când mie, când prietenilor din jur. Când vorbesc de prieteni nu mă gândesc doar la scriitori, mă gândesc foarte mult la Ion Dumitriu, cu care se vedea foarte des. Moartea lui Ion Dumitriu, care s-a dus înainte,  a fost pentru el devastatoare.

Știu că, deși i-a fost greu, a ținut să ajungă în scaunul lui cu rotile să-l vadă pe Ion Dumitriu pentru ultima dată, la catafalc...

Au fost momente extrem de intense și el avea o umanitate cum nu am prea am văzut în jurul nostru, fără să fie o persoană care să manifeste excesiv acest lucru, dar era un prieten extraordinar pe care știai că te poți baza. Era cel pe care îl știam cu toții ca Scriitorul și în același timp ca având ideile cele mai clare legate de perioada optzecistă și de postmodernismul românesc. Mi s-a părut extrem de structurat programul lui. Era  întotdeauna cu grupul de prieteni, era alături de ei în tot ce făcea. Toți aveam impresia că suntem în stare să facem ce face Mircea, ca apoi să ne dăm seama că, de fapt, dacă el nu era, nu eram capabili să ne organizăm ca el. E un lucru pe care nu l-am discutat în general.

Înțeleg că după plecarea dumneavoastră de la Uniune ați mai avut proiecte împreună.

Noi, cât a fost el în Franța pentru tratament, am avut o mică corespondență. Eu, la un moment dat, am fost acolo pentru că, nici nu mai știu exact cum a fost, am încercat la Ministerul Sănătății să găsim o soluție pentru costurile extrem de mari de care era nevoie în acel moment. Știu că eram cu toții un pic copleșiți și parcă nu ne venea să credem ce se întâmplă. Și în momentul în care a revenit, eu mă gândeam la o editură în care să publicăm și traduceri, încă ICR-ul nu era atât de prezent și nu apucase să devină ceea ce a devenit în acea perioadă. Și am pus pe picioare această mică editură, care se numea Proteus, din care făcea parte și Mircea și unde avea de gând să publice, nu știu dacă Zodia Scafandrului, dar în orice caz să publice din literatura grupului optzecist. N-am putut să merg mai departe... Din grupul acesta făcea parte și soțul meu, Florin, care între timp s-a stins, și alți prieteni care, cum se întâmplă, la început avântați, s-au adunat în jurul nostru și pe urmă s-au retras. Am rămas eu și cu Mircea, dar în momentul în care mi-am dat seama că Mircea are deja prea multe lucruri și le lua pe toate în foarte în serios, am renunțat la acea editură. Au apărut doar două titluri. Din italiană am tradus atunci și publicat, așa ca într-un fel de unire spirituală cu editura Hyperion de la Chișinău și cu Memoria, cu minunatul Banu Rădulescu, un studiu despre istoria românilor din Transilvania a unui lector de italiană de la Cluj, Mario Ruffini, și pe care am prezentat-o împreună. Cealaltă carte a fost chiar a unei autoare care a făcut parte din prima delegație de scriitori italieni veniți în România, invitați ai Uniunii Scriitorilor, este vorba de Giuliana Morandini, iar scurtul roman, sau povestirea lungă, se numea Cafeneaua „La Oglinzi”. Acestea sunt cele două cărți care au apărut atunci la Proteus. Eu am plecat, pe urmă, de la Uniunea Scriitorilor, am început o activitate mult mai intensă la școala italiană „Aldo Moro” și am urmărit mai ales momentele de pregătire a premiilor și premierelor ASPRO. Citeam atunci o mulțime de cărți care veneau de peste tot, ne întâlneam, discutam și impresionant că toate se întâmplau în timp ce Mircea era în acel scaun cu rotile și avea mintea cea mai luminoasă, era cel mai atent la detalii și la organizare.

La un moment dat Mircea Nedelciu realizase și un top de carte.

Făcuse foarte multe lucruri. A participat și la fondarea acelui salon de carte Gaudeamus cu cercul de lectură pentru tineri. Acum sunt o sumedenie de asociații sau de cercuri de lectură, toată lumea citește cu prietenii în diferite locații extrem de primitoare, dar cred că el a fost primul care a văzut foarte clar cum trebuie făcut acest circuit.

Ne opream din când în când la librăria editurii Cartea Românească. Era o formidabilă bucurie, că îl vedeai când pe Florin Iaru, când pe Gheorghe Crăciun, când pe Ioan Flora. Cred că Mircea a știut să dăruiască și să așeze oamenii alături de el. Nu era el deasupra grupului, ci el cu oamenii în jurul lui.

Am înțeles bine că ați fost și dumneavoastră în Franța când își făcea tratamentul?

L-am vizitat, am stat la o prietenă a familiei lor.

Mireille Boneim, probabil. O turistă franțuzoaică cu care se împrietenise până în Revoluție și cu care a păstrat legătura. La un moment dat, i-a povestit despre episoadele acestea febrile ciudate și după Revoluție Mireille l-a vizitat. Inițial, primise un diagnostic incorect, iar Mireille, care era medic, l-a invitat în Franța pentru investigații amănunțite.

Eu știu că am mers cu niște documente care îi trebuiau. Nu mai rețin exact. Perioada aceea a fost încărcată cu evenimente, unele ținând de propria familie. Dar îmi amintesc, că după ce Ministerul Sănătății a intervenit pentru tratamentul lui, trebuiau duse niște documente în Franța. Eu mergeam în Italia, la Santo Stefano Belbo, și am făcut acest salt, ducându-mă și la Paris. Am făcut tot felul de mici călătorii ca să mă pot întâlni cu toată lumea și așa am cunoscut-o și pe Mireille. Mi s-a părut o ființă extraordinară. Și știu că la un moment dat, după aceea, s-a dus și Miralena în Franța. Era deja ideea transplantului.

Ați reușit să vorbiți atunci cu Mircea Nedelciu?

M-am văzut, sigur, și cu el. Dar nu am stat foarte mult. Eram cu acele acte de la Ministerul Sănătății…

Spuneați că vă povestea despre romanul Zodia scafandrului. Ce anume?

Cred că îl vedea ca pe o metaforă a întâmplării lui biografice. Cam aceasta era ideea pe care voia să o transmită indirect, probabil, să vorbească despre experiența pe care o trăia. Pentru că, de câte ori ne-am văzut, făcea referire. La un moment dat, mi-a și citit niște lucruri, recunosc că nu îmi mai amintesc foarte bine ceea ce-mi citea. Și întrebarea era: cum percep eu paginile respective legate de starea lui din acel moment? Era un fel de stare de asfixiere.

Îl interesa reacția dumneavoastră.

Da: ce reacție aveam eu la lectură. Cum percepeam eu pagina scrisă, spunându-mi într-adevăr că ea, într-un fel, este o metaforă a momentului pe care îl trăiește. Și era curios dacă eu percep acest lucru din lectură.

Care a fost răspunsul dumneavoastră?

Nu îmi mai amintesc ce i-am spus. Sigur că mesajul l-am receptat. El încă scria atunci când noi vorbeam. Încă nu îl terminase.

A rămas nefinalizat.

Tot așa, am vorbit foarte mult atunci și despre Femeia în roșu. Mi s-a părut, într-un fel, rezonerul în această carte și în același timp teoreticianul acestui tip de roman pe care îl scriau [alături de Adriana Babeți și Mircea Mihăieș].

Cred că proza lui Mircea Nedelciu, ca și cea a lui Gheorghe Crăciun, ar trebui cunoscută mai mult în străinătate. Ar trebui să ne gândim la niște colecții de tradus în mai multe limbi, nu numai în italiană.

Mircea Nedelciu a fost și el plecat cu o bursă în Italia înainte de Revoluție. Cred că a fost prima lui ieșire din țară. În fapt, un cadou de bun-venit oferit de Uniunea Scriitorilor.

Undeva, pentru mine, Mircea e ca un puzzle cu bucățelele puse laolaltă, dar a cărei ordine nu o am.

Dacă el ar fi trăit, ar fi avut cam vârsta mea.

L-ați menționat pe Ion Dumitriu. În atelierul său se întâlneau adesea scriitori, literați și artiști, pe care pictorul îi primea cu ceai.

Eu mergeam rar, la sfârșit de săptămână. Se întâmpla când Ion termina de pictat ceva, când se întâlneau și citeau. Era un loc miraculos.

Povestiți-mi mai mult despre acel „loc miraculos” și despre ceremonia ceaiului.

Mi-e foarte greu acum să spun cum era acea ceremonie. Ion Dumitriu avea o varietate de ceaiuri cum nu mi-a fost dat să văd până când am ajuns la atelierul lui. Nu cred că exista sortiment pe care să i-l ceri și să nu îl aibă. Faptul acesta mi s-a părut întotdeauna extraordinar. Apoi, era acel parfum de amestec de esențe care pur și simplu te învăluia în locul acela care părea rupt de timp, un loc aproape inițiatic pentru cine venea pentru prima dată.

Pe urmă, figura patriarhală a lui Ion. Era un bun, dulce, așezat, avea o rostire molcomă și un râs rotund, învăluitor, cald. Tind să cred, fără a supăra pe nimeni, că omul cel mai apropiat și care cred că l-a înțeles cel mai bine pe Mircea Nedelciu a fost Ion. Poate darul cel mai mare pe care l-am primit mergând acolo a fost trăirea acestui sentiment dintre ei. De prietenie, de fraternitate. Un sentiment atât de firesc și în același timp numai al lor! Era ca și cum participai la o ceremonie permanentă când îi vedeai împreună. Oameni cu totul și cu totul plini de simțăminte... arhetipale, aș putea să le spun. Un loc aproape inițiatic. Intrai cu emoție și emoția devenea bucurie.

Vă aduceți aminte de prima vizită?

Cu Mircea Nedelciu m-am dus prima oară. Dacă mă gândesc la cum am intrat în atelier pentru prima oară cu Mircea, este ca și cum tot timpul aș fi intrat acolo cu Mircea. Atât de importantă și marcantă a fost întâlnirea aceea, încât parcă s-a repetat tot timpul. Adică toate celelalte stau sub semnul acestei întâlniri inițiale. Eu când mă gândesc la ei, am și acum o bucurie a trăirii de atunci, de parcă aș fi cu ei în prezent. Mircea Nedelciu era un om dulce-trist. Avea acea profunzime a omului care gândește în adâncuri. Nu neapărat scriitura. Viața. Viața pur și simplu. El era unul dintre, aș putea spune, tinerii frumoși ai Uniunii Scriitorilor. Cred că el nu își dădea seama de șarmul pe care îl avea. Toată partea asta a lui fizică parcă era acoperită de această trăire interioară.

Ion avea și el ceva ce nu putea fi definit în dulceața aceea plină de de har. Și el era legat într-un fel profund de trăirea trăirii, ca să zic așa. Extraordinari erau. Nu o să uit niciodată tabloul acela al lui cu cartofii încolțiți. Mi se părea la un moment dat că pe unde o să mă duc toate mlădițele acelea o să se lungească. Dar nu era o teamă, ci mi se păreau că sunt învăluitoare, adică veneau cu dăruire spre tine. Acesta a fost sentimentul pe care l-am avut întotdeauna. A fost tabloul care m-a marcat cel mai mult din ce pictase Ion.

Ce se întâmpla mai exact în atelier? Despre ce se vorbea?

Se vorbea despre ce lucrează Ion, despre proiecte de literatură, se citea, se povestea. Depindea de momentul întâlnirii. Nu mi se păreau că se făceau niște lucruri programate. Absolut nu. Dar evident, fiind acolo o parte din grupul din jurul lui Mircea și prieteni de ai lui Ion, inevitabil ajungeai să vorbești despre literatură, despre ce se scria, despre ce se publica, despre ce se visa a se face.

Am fost o privilegiată că i-am întâlnit și că mi-au dăruit spre trăire aceste lucruri.

Vă aduceți aminte de o întâlnire aparte, poate o poveste rostită acolo?

Mircea, în momentele acelea, îi lăsa pe ceilalți să vorbească și, din când în când, mai spre sfârșit, intervenea. Și întotdeauna mi s-a părut că avea un fel de umor cu amărăciune.

Poate și ironie?

Da, dar o ironie legată de acest sentiment de puțină tristețe.

O tristețe puțin mascată?

Nu știu dacă era mascată, nu cred că era mascată. Cred că, atunci când era cu prietenii lui, avea un râs cald și frumos, dar care dădea într-o tristețe dulce.

Ion avea un zâmbet larg trist. El vorbea puțin. Eu nu mă duceam foarte des acolo, de aceea întâlnirile mele cu ei erau întotdeauna, aș putea spune, sub semnul miraculosului. Repet, aveam sentimentul, când pătrundeam acolo, că fac un pas undeva în altă lume. De aceea nu aș putea face o distincție cronologică de momente. Dacă aș fi poate un pictor, aș folosi o cromatică de nuanțe calde de toamnă pentru a reda puținele mele întâlniri cu ei acolo.

Am înțeles, de la cei care l-au cunoscut pe Mircea Nedelciu, că îi plăcea să asculte și să povestească întâmplări din viață. V-a împărtășit și dumneavoastră astfel de experiențe?

Foarte puțin. Mi-a spus că a fost ghid turistic. Povestea cu duioșie despre mama lui, despre Fundulea. Și dacă nu mă înșel, și cred că nu mă înșel, am și fost o dată la Fundulea împreună cu sora lui, care venise la București, la ei acasă. Mi s-a părut tot timpul că este un raport plin de duioșie între ei. Iar pentru mama lui avea o mare admirație. Vorbea despre ea ca despre un om foarte puternic, care știe cum să facă lucrurile și cum să ducă o gospodărie plină de vietăți și de lucruri de una singură. Acestea sunt povestirile care m-au impresionat.

Mi-a mai vorbit o dată despre Institutul acela de cereale de la Fundulea.

La Cenaclul  „Junimea” ați ajuns vreodată?

Nu am fost niciodată. Perioada studenției mele a fost o perioadă în care eram destul de singuratică. Stăteam foarte mult la Biblioteca Centrală Universitară, unde începuseră să scoată de la index o mulțime de autori și bucuria cea mai mare era să stau să citesc. Eram la cursuri, între cursuri eram la bibliotecă și mai dansam pe la Operă în corpul de balet. Cu alte cuvinte, pe scriitorii aceștia optzeciști nu i-am întâlnit atunci, nu în anii '70 .

V-ați luat, într-un fel simbolic, înainte de marea plecare, la revedere?

Eu de fiecare dată, când mă ducem în anul de dinaintea stingerii pe la el, mă duceam cu gândul că… ar putea fi ultima dată, dar totuși ne vom mai vedea. Și mi se părea extraordinar cum reușea să fie... același Mircea. Aproape că mă simțeam eu nelalocul meu, în momentele în care îl vizitam. Ultima dată când l-am văzut era în scaun cu rotile. În pat nu l-am văzut niciodată.

Rețineți o frază a lui care să vă fi marcat?

Eu n-am avut niciodată sentimentul, cum mi se întâmplă uneori, să spun, uite, ăsta e un moment în care m-a dezamăgit. Sau uite, a spus un lucru care nu i se potrivește.

Întotdeauna discuțiile cu el erau cu miez. Eu nu discutam niciodată nimic banal cu Mircea. Sau și când era ceva banal, avea ceva de stare de... altfel. Nu mă gândesc la o frază sau la un cuvânt, mă gândesc la excepționalitatea acestui om, făcut dintr-o altă esență, venit din altă parte. Chiar și când era îndurerat sau supărat de ceva avea o iradiere de altă lume.

Că noi cu bani stricați cumpărăm...! Mama voastră de hoți! – bombăne mușteriul, aruncând legumele compromise pe jos.

Vânzătorul, Valeriu, îl privește cam tâmp.

Nu-i adresează niciun cuvânt.

Nu-i afectat, nu respiră mai ușurat după ce acesta-a plecat.

Totuși, ceva îl frământă: prea își verifică din minut în minut telefonul,

Se masează pe tâmplă.

Din fața tejghelei, survolează cu dârzenie întreg Shop & Go-ul:

—   Unde te-ai băgat, bă, Tarzane?

Mai stăm 5 minute și-nchidem.

—   Aici, sub raft, caut rosia. Unde credem?

Mâna se-ntinde, bâjbâie pardoseala, ajunge la roșie și, până s-o prindă, o face terci.

Tarzan, de fapt îl cheamă Hasan, scapă o înjurătură imprecisă, se ridică.

—   Bulionul mă-sii de treabă, băi, Hasane! Hai, că a mai intrat cineva…, vorbește Valeriu mai mult pentru sine.

—   Ceva care să blocheze transpirația îmi dați și mie? Zice o doamnă în vârstă, lipsită de energie.
—   La raionul de cosmetice găsiți. (Îi arată.) Pe-aici.

Judecând după timpul petrecut în fața fiecărui produs pe care l-a atins, hotărârea nu pare să vină ușor.

„Zici c-o face-nadins”. N-ați găsit?, întreabă Valeriu cu ton vădit mai sever.

—   Ba da, pe ăsta îl iau!

Să mă ții tu minte, când mai vin și cer, ca să-mi dai la fel. Că sunt tânără și eu.

—   Cum să nu!
17 lei și 20 de bani.

—   Dar de pomană nu dați? Că azi e sâmbătă.

Înainte de a i le întinde, femeia pipăie fiecare bancnotă de un leu.

„Deci se face duminică”... mormăie el.

În sfârșit! Hasan iese odată cu ea ca să schimbe afișul. De-acum e oficial, pe ușă apare că e închis.

Îndată revenit, „Brrr! E frig!”. Se schimonosește ca un vrăbioi închircit.

—   E final de septembrie, băi, Hasane. Crezi că România e Bangladesh?

Hasan, zâmbește, se uită la el cu ochi galeș:

—   La noi, altfel. La noi e caldură. Nu e zăpadă. Ziua, 40-50 de grade.

La Rusia iarna e și mai frig. Prima dată, când ajuns în Rusia, frumos. O bucurie, curge zăpadă. Totu’ lucios. Dar aoleu, cum ieși, îngheți!

Nu-mi spune că-ai fost în Rusia! – Se-ncruntă Valeriu, cu o expresie de suspiciune.

—   Ba daa, tu mai tânăr ca mine, clatină capul Hasan. Tu plecat grabă de la magazin și dup-aia, fete, n-ai treabă.

Zâmbește. Apoi, cu vioiciune și o figură de invariabilă înțelepciune:

În Bangladesh am avut păvălie. Vindeam sigări. Mintea de atunci… De ce să plec dacă aveam ce munci? Am închis tot. Și la 26-27 de ani, a venit contract să plec în Rusia. 3 ani, atâta am stat. În Rusia e corupție și poliție la fel, mafie mare. Sara ai plecat, prinde poliția, ia actele, ia banii. În Bedinka, așa zicea la oraș, vindeam electronic, televizor, angro. Am câștigat frumos: 100 de dolari pe zi am făcut. Economisit, venit România. Patronul ne-a vândut altă firmă. A fost problemă la viză.

Hasan gesticulează, povestește cu glasul aspru al omului încercat:

Am dat 5000 de euro ca să vin noaptea ilegal cu mașina. Din Rusia la Ucraina, din Ucraina – Moldova, apoi România. În Rusia, limba foarte grea și oamenii bea mult. „Nu e voie!” zice la mine în religie.

—   Hai, că un pic, un pic mai pui și tu pe limbă. Doar te-am văzut.

—   Acuma, da. Un pahar bere....

Și, încercând să depășească momentul, reia firul:

—   Cum avem la România mascați, acolo îi spunea Avir. Vo’ 10-20 de mașine apare. Când vine mafia tot banii lua. Pistol, culcat, zos.

Fiecare an plătești taxa de zmecher. Cât ai fi de curazos... Patron, angajat, nu conta!

—   Mai bine în România, nu e așa?

Mai bine România. Am lucrat la Piața Progresul, am făcut treabă, am închiriat o tarabă: vindeam  cosmedic, parfum, dodurante. Apoi făcut afașere cu păcănele, dup-aia pandemie, pierdut tot... Acum, Șopengo.

—    Că nu degeaba îți zic eu Tarzan! Tu ești făcut să reziști, băi, Hasan!

—   De...

Și odihnindu-și melancolic capul pe geamul magazinului, prin care pare că vede ca-n vis cea mai reală dintre viețile sale, cu cel mai adevărat dintre Hasani, spune:

—   Când eram mic, dimineața mergeam la biserică. O oră, două, îmbăsam Coranu. Atunsia alt e timpu’.

De sărbători facem mai multe mâncare, mai multe fele de orez, mai multe fele de sos, mai multe fele de dulce.

Aici oamenii tai porc, la noi tai bicel. La noi, pentru serași se stringe, se duce la casă, la ușă, care nu are posibilitate. Și dai pachetul cu haine și cu mâncare.

Face o pauză, se gândește...

Place și România, place muzica populară.

Stimate domnule Vladimir Epstein, în 1994 ați întemeiat alături de Anca Dumitrescu și de Mircea Nedelciu Târgul de carte Gaudeamus. Câtă nevoie avea piața editorială românească de un asemenea târg?

Până în ʼ89 se citea mult, erau tiraje și adesea titluri fabuloase. O relație a omului cu librarul era similară celei pe care o stabilea cu măcelarul. După ʼ89, o explozie de edituri, autori și titluri, dintre care totuși străluceau Sandra Brown și Pavel Coruț… Un târg de carte, o competiție cinstită, corectă, posibil completă, care adună public cu scriitori, critici, presă – la fel de „explodată”  – putea să propună un drum către o stratificare a valorilor. Dădea un fel de notorietate mai... adevărată, standarde corecte. Peste toate, o rețea de difuzare cam prăfuită, nefuncțională, cu multe țepe dureroase, cu plus sau cu minus. Radioul public, departe de a fi un arbitru sau critic literar cu un vot al publicului la fel de obiectiv/subiectiv, conviețuia fericit cu profesionalismul, cu spiritul de echipă – mai ales al optzeciștilor. Plasarea în calendar peste sau în preajma lui 1 noiembrie, aniversarea Radioului, a contribuit la conturarea unei atmosfere de public și de vânzări feerice.

Cum s-a născut, mai exact, ideea acestui târg de carte?

Nu aveam decât un an, sau așa ceva, de când mă angajasem la Radio, într-un recent deschis sector de promovare a imaginii. Se apropia ziua Radioului național, 1 noiembrie. Trebuia să mă comport într-un fel. Întreaga echipă era formată din… mine. Buget... zero. Vizitasem în vară, în iunie, mi se pare, târgul de carte făcut de Mihai Oroveanu.

Primul târg de carte de la noi, dacă nu mă înșel...

Primul și foarte, foarte bun. Am vizitat târgul și zic: „Dacă aș putea să fac și eu așa ceva la Sala Radio!” Am rămas cu această idee. La un moment dat, în cadrul unui eveniment, am cunoscut-o pe Anca Dumitrescu, de la editurile ALL, foarte pricepută la PR. I-am lansat propunerea de participare la târg, gândindu-mă că ar fi extraordinar să încep cu editurile ALL, mai ales că Anca era agilă și avea diverse legături, contacte. I s-a părut interesantă propunerea, dar mi-a spus că trebuie să vorbească cu patronii. Ea era printre acționari. Editurile ALL aveau cinci acționari, printre care erau și ea cu soțul ei. A vorbit cu președintele Editurilor ALL, Mihai Penescu. A răspuns afirmativ, dar cu o condiție: să intre și Mircea Nedelciu în ecuație. Nu am avut nimic împotrivă. Ne-am întâlnit toți trei și am pus bazele acestui contract de asociere pentru prima ediție.

Unde v-ați întâlnit să discutați proiectul? La Radio?

Nu, la Mircea. El avea niște birouri, aproape un etaj din Editura Cartea Românească. Fusese librar. Și probabil că a plătit o chirie.

Este vorba despre locul în care a funcționat o perioadă Euromedia?

Da! Acolo ne-am văzut. Mircea era un tip care pe de o parte iniția foarte mult, iar pe de altă parte era foarte deschis la ideile altora. Și când i-am vorbit despre scopul întâlnirii, el avea un umor special, combinație între umor englezesc și puțin cinism, și, simpatic, a zis: „Mi-ar plăcea foarte mult să-l dăm peste cap pe umflatul ăla”. La Mihai Oroveanu se referea. Participase și el ca expozant, cu Euromedia, la târgul fondat de Oroveanu.

Înțeleg că fost și un factor competițional.

O mare competiție. Care a durat câțiva ani. Oroveanu era un tip masiv, impozant prin statură, fusese aruncător de ciocan. Țin minte că umbla tot timpul cu o legătură de chei la el. Era foarte abil în diverse chestiuni. Își găsise un sediu la Teatrul Național. Târgul era pe nivelul 3 și 4 și din terasa „La motoare”, făcuse un fel de prelungire a lui. Acolo se țineau cenacluri, se bea, se mânca. Era foarte bine plasat, inclusiv financiar. Bravo lui! El înființase fundația Art Expo, care era pendinte de Ministerul Culturii, dar avea un grad de independență foarte bun. Și sub această fundație, Art Expo, a organizat primul târg. Mi se pare că invitat de onoare a fost atunci Spania. Mihai Oroveanu a fost un bun model și un foarte incitant factor de competiție. Pe Mircea asta l-a și stârnit. La un moment dat, la a cincea, a șasea ediție, când deja Mircea nu mai era, Oroveanu a venit la mine în timpul Gaudeamusului și mi-a zis: „Gata, Domʼle, mă predau, m-ați bătut, m-ați învins!”. Și i-am zis: „Nu așa, spune-o public! Sunt și șefii mei aici.” Și mă rog, a spus-o și așa. Un om foarte OK, de altfel.

Acest târg de carte fondat de Mihai Oroveanu ar fi sâmburele Bookfestului?

Se numea Bookarest. La a cincea, a șasea ediție, el se cam plictisise. Asociația Editorilor i-a făcut o propunere. Editorii sunt o speță ciudată. Adică: pe de-o parte, oameni pătimași pentru cultura scrisă, pe de altă parte, băgați cu capul înainte în afaceri, pe o piață subfinanțată. Nu era simplu de lucrat cu ei, să-i și disciplinezi, să îi și aduni… Nu era simplu deloc. El a avut de-a face cu ei. Și se cam certau. De aici și hârâiala și ambiția lui Mircea de a-l depăși.

De la film la carte

Pe Mircea Nedelciu îl cunoșteați înainte de a vă fi angrenat în aventura târgului?

Ne știam foarte vag. Cred că o dată sau de două ori ne-am strâns mâna, ne-am salutat.

Eu am un frate care locuiește în Israel. În al treilea său an de Politehnică a citit prima lui carte, ceva de Dostoievski. Avea 22 de ani, era sportiv și s-a lăsat de Politehnică să se facă regizor de film. Vorbim de perioada anilor ʼ73,ʼ74, când nu se putea ieși din țară. Totuși, se dădeau excursii în Bulgaria, în RDG. Existau acorduri de schimburi de turiști între România și Danemarca, de exemplu, fără viză. Dar se referea, evident, numai la turistul danez care vine în România. La fel, Bulgaria sau Polonia avea. Acorduri cu Germania de Vest, cu Anglia. El a făcut o excursie în Polonia. Avea niște bănuți, mă rog, a vândut o riglă de calcul care îi rămăsese de la facultate și a făcut banii pentru un bilet de avion. A fost cu biletul de avion și cu pașaportul românesc. S-a văzut în avion, fără probleme, a ajuns în Danemarca. Deci a fugit, dar n-a fugit. A plecat. În sfârșit, a ajuns în Statele Unite. S-a înscris la studii, a fost șofer de taxi, a terminat Regia și Filmul în New York. A ajuns la momentul licenței. Trebuia să facă un film și… scenariul l-am conceput eu.

Aveați vreo legătură cu lumea cinematografiei?

Pasionat am fost tot timpul. Și acum. L-am întrebat cam despre ce au făcut colegii lui și mi-a povestit un scenariu pe care el l-a considerat foarte bun, despre un tip care... atât de tare își iubea televizorul, încât a făcut amor cu el. Cum costurile filmării și ale filmului, în general, le suporta studentul, nu putea să fie decât foarte auster. Eventual mut. Dacă era foarte bun, era cumpărat de facultate. Am scris scenariul și a ieșit un filmuleț de 7 minute și jumătate, la 7500 de dolari, care arăta cam așa: un tip la patru ace, cu servietă, cheamă un taxi. Evident, ca să fie mai ieftin, taximetristul era fratele meu. Taxiul îl duce la bancă. Rezolvă ce are de rezolvat la bancă, iese afară, cheamă iar un taxi, tot fratele meu, îl duce la biserică. Rezolvă ce are de rezolvat la biserică, iese afară, alt taxi, formează un număr la un telefon, se duce la o domnișoară. Coboară. Cheamă un taxi și nu mai știe ce direcție să îi dea. Taximetristul îl duce la plezneală pe malul oceanului. Se desparte de taximetrist, îi cade întâi servieta, își scoate pardesiul, se întinde pe nisip. Și o filmare de sus, îmbrățișând pământul. Practic, făcea sex cu pământul. Și-a luat banii, iar eu m-am ales cu 500 de dolari. După aceea s-a repatriat în România. Voia să lucreze la Buftea ca regizor.

Era deja perioada ʼ78- ʼ79. Cei de aici i-au spus că dacă absolvenților din România li se pune problema să-și echivaleze diploma când se duc afară, la fel se pune și aici. Chiar și cu o diplomă obținută de la New York. Și atunci a trebuit să facă un film de diplomă. S-a făcut, a trecut cu bine și s-a angajat asistent de regie.

Fără contribuția dumneavoastră?

Niște mici contribuții am avut. Ei i-au dat un film de comandă, de la Ministerul Învățământului. Film de limbă franceză, în care ei vreau să evidențieze pronunția franceză, scrierea conformă sau nu cu pronunția. Pentru a ilustra toată povestea asta, am făcut o inovație: când vorbea un personaj, din gura lui ieșea un rotocol de scris. A mers, a fost bine. După care s-a înscris la debut. Trebuia să te duci cu un scenariu al tău sau al cuiva, să te înscrii la o casă de film, erau 4 sau 5 case de film, care să te accepte. Trebuia să fie pe linie. Și el mi s-a adresat mie. I-am servit un scenariu, care am încercat să fie și pe gustul meu și pe-a lui și să fie și pe linie cumva. N-a mers. S-a dus la Mircea Nedelciu.

Îl știa?

Și fratele meu a cochetat cu ghidăria. Nu mai țin minte cu ce era scenariul scris de Nedelciu, dar în orice caz era bun. Însă l-au refuzat. Sunt mândru că l-au refuzat și pe-al lui Mircea, și pe al meu.

Fratele dumneavoastră v-a făcut cunoștință cu Mircea Nedelciu?

L-am cunoscut atunci când i-a dat scenariul și au vorbit. Eram împreună. I-am zis că mi-a plăcut scenariul și atât. După aceea nu ne-am mai văzut ani de zile.

O spun și o repet: târgul nu ar fi pornit fără Mircea Nedelciu!

Și următorul context în care v-ați întâlnit a fost Gaudeamusul?

Da. Mircea Nedelciu avea un aer de tip sănătos și soliduț așa, în schimb mâinile erau gingașe, aproape de femeie. Deși venea de la țară și avea o bună legătură cu Fundulea, nu părea că ar fi agreat prea mult munca fizică. Era un băiat așa de viu! La un moment dat părea că boala asta a lui poate fi stăpânită. Îmi aduc aminte de ultimele lui zile. Lucra tot timpul. Era în pat. Degetele erau descărnate, era slab… și cu laptopul în pat…  Avea o ambiție și o tărie de caracter!

Îl vizitați în perioada bolii?

În perioada organizării târgului treceam pe la el. Îi ceream părerea. Nu întotdeauna se putea, multe decizii trebuiau luat pe loc, nu aveam cum să vorbesc cu el. Dar încercam să-l țin în priză.

Încă un moment simpatic: Mihai Oroveanu vine cu o propunere surprinzătoare: să mă numească pe mine directorul Bookarestului. Trebuia să mă gândesc la o formulă, era vorba de un conflict de interese. Eu mă ocupam de Gaudeamus, eram angajatul Radio România. M-am consultat cu Mircea, care mi-a zis: „Ah, l-am mâncat pe umflatul ăsta! De ce să nu-l lăsăm să moară în suc propriu?” Și tot după aceea am convenit amândoi că intru în combinație, dar cu un parteneriat Radio România. Deci, fundația Art Expo, pe care o conducea el, și cu Radio România – echipa Gaudeamus.

În 1999, țin minte perfect, Oroveanu se plictisise de certuri, de discuții cu editorii, cu autorii. Am preluat o serie din lucrurile care caracterizau Târgul Gaudeamus și le-am transplantat în organizarea Bookarestului. Dar pe lângă asta, Oroveanu, care e un tip chibzuit, pusese mâna și pe partea dinspre stradă, o transformase într-un fel de librărie, cu o firmă „Noi”, care a avut o creștere spectaculoasă la un moment dat. Și atunci mi-a trăsnit o idee. În dreptul hotelului Intercontinental a fost baricada în decembrie 1989. Și am zis să facem până la rondul de la Universitate baricadă de cărți, în dreptul Intercontinentalului. Blocăm traficul, deci niciun fel de circulație, nici mașini, nici autobuze, nimic. Și aici, în spațiul astfel dobândit, să amplasăm mici tribune, de tipul Hyde Park. Aici era o tribună pe are scria „Bancheri”. Vreun director de bancă voia să vorbească, să se adreseze publicului? Liber! Aici „Ministerul Culturii”, aici o instituție media, aici... Vorbisem cu cineva de la Arhitectură, erau ca și făcute. Bineînțeles că îmi trebuia și acordul lui Mihai Oroveanu, că el era totuși stăpânul, și al Radioului.  Moderatorul acestei agore era Florin Călinescu, care atunci era în mare, mare vogă. Aducea după el ProTV… Lucrul de la care trebuia să plece era acordul Primăriei pentru blocarea circulației... Primarul era Viorel Lis. Nimeni nu credea că o se dea avizul. Am făcut o scrisoare din inimă. Între timp, ei renunțaseră și o amețiseră cumva și o idee care putea fi chiar grandioasă devenise o sărăcie. Vorbisem cu toți editorii din stocurile de carte pe care le aveau nevândute să contribuie la baricadă. La sfârșit, când se termina târgul, toți oamenii erau invitați să-și ia cărți din baricadă. Și asta a fost concepută împreună cu Mircea, dar deciziile importante trebuia să le ia Radioul, pe de o parte, și Mihai Oroveanu, pe de altă parte. Până la un punct au fost încântați, apoi au făcut-o să cadă cumva. Cu vreo două, trei zile înainte să fi început Târgul, vine o scrisoare de la Viorel Lis: „De acord!”. Pe fax. Din păcate, n-am avut capul să-i fac o copie și să o păstrez, iar cerneala s-a deteriorat în timp. În orice caz, unul din lucrurile pe care în cariera mea de promotor de evenimente culturale le regret este că nu s-a concretizat acel proiect, că a ieșit o „fâsăială”. Parteneriatul ăsta a durat doar un an între Radio, reprezentat de mine, și Oroveanu. Anul ăla era important. Și n-a ieșit, el a mai trăit un pic, un an sau doi acest târg de la București, după care Asociația Editorilor din România l-a cam preluat din zbor, lui Oroveanu rămânându-i un rol secundar. Deși se cam plictisise, el, total nemulțumit și supărat, voia cumva să facă o cedare de bunăvoie și eventual o compensație. Ei se pare că i-au cam găbjit-o. Nu e greșit, nu e greșit complet ca logică, pentru că în lume, târgurile de carte sunt făcute de obicei de sindicate sau de asociații ale editorilor. Așa e normal. Sau de un întreprinzător, sau de un..., nu pot să spun arbitru, dar de o entitate din afara pieței editoriale, cum e cazul Radioului, care, fiind neutru, neavând parti-pris-uri, e foarte potrivit ca promotor al unui eveniment pe piața de carte. Și a și rămas, până în prezent, Asociația editorilor a pus numele Bookfest și au rămas aceste două târguri într-o conviețuire. Evit cuvântul „concurență”.

O spun și o repet: târgul nu ar fi pornit fără Mircea Nedelciu! Că pe urmă am avut unele contribuții, sigur, sunt mândru de ele și mi le asum. Dar eu eram singur în echipa Radio, iar ei erau niște edituri, Euromedia și ALL, care aveau business-ul lor. Aveam nevoie de oameni, de o echipă. Și atunci a venit Mircea cu ideea de a merge la Cezar Tabarcea, un om extraordinar, care înființase recent secția de Comunicare și Relații Publice în cadrul Facultății de Litere. Mircea i-a spus că aveam nevoie de câțiva oameni „de tropăială”. Și Cezar Tabarcea a zis că invită studenți de la anul întâi să ne ajute, studenți care nu prea știu să intre în discuție cu cineva, mulți veniți mai din provincie, că pentru ei ar fi un prilej minunat să intre într-o lume bună. Și așa au venit din partea lui 30 de oameni.

Ce rol aveau acești studenți, mai exact?

Să stea la intrare, să îndrume, să dea informații. Ei trebuiau să fie la curent cu ce se întâmplă, cu lansările...

Și încă un lucru: Mircea a făcut rost de constructor. Se numea Alin Negrilă.

Scaune de „Monte Carlo”

Constructor de standuri?

Da. Aveam spațiu, aveam Sala Radio, adică foaierul Sălii Radio. Imaginează-ți-l cu 66 de expozanți. Alin Negrilă lucrase la Decorativa. Se ocupa de expoziții în toată țara. La un moment dat, împreună cu doi colegi, s-a privatizat. S-a apucat de business. Primii și principalii lor clienți, vreo câțiva ani, până s-au pus pe picioare, au fost târgurile de carte. Ei construiau și pentru Oroveanu, și construiau și pentru noi.

Oroveanu intrase în relație cu cei care organizau târgul de la Frankfurt, cel mai mare târg de carte din lume. Ei aveau niște standuri pe care le pusese deoparte, gata să le caseze. Cam jumătate din ce avea el nevoie era acoperit din donațiile de la târgul de Frankfurt.

Noi plăteam 100% pe ce construia Alin Negrilă, în timp ce Oroveanu avea jumate așa și jumate îi plătea lui Negrilă. Revenind la târgul nostru, Alin Negrilă găsește o formulă în care să intre toți cei 66 de expozanți. Mi se pare că l-am deschis într-o vineri. În intervalul respectiv era 1 noiembrie, Ziua Radioului. A durat vreo șapte zile. Cu o zi înainte ne-a chemat să facem recepția. Într-adevăr, fuseseră puse 66 de standuri și Negrilă zice: „N-am scaune. Am rafturi, am poliție, am pus becuri la standuri, e totul cum trebuie, dar nu sunt scaune. Și nici n-am de unde să fac rost.” Constructorii se mai ajutau între ei. Opt ore nu puteau să stea în picioare. Și era și prima ediție… Mircea zice: „Cumpăr eu pe banii mei 60 de scaune!”. Dar după ce se termina târgul ce făcea cu ele? Îmi vine mie ideea și el imediat a receptat-o. Zic: „Se apropie noiembrie, da? Terasele de prin zonă au închis. Ce fac ei cu scaunele? Nu ni le împrumută?” Prima dată, am încercat la o terasă pe care o frecventam, „Viena”, dar pentru că patronul nu era acolo, nu am primit ajutor. Apoi am întrebat la un restaurant din zonă. Am primit tot un răspuns negativ. În cele din urmă, ajung la restaurantul „Monte Carlo”. Eram destul de fiert, pentru că toate turele le făceam pe jos, în viteză. Am întrebat de patron. Un tip care intra cu greutate pe ușă. „Domnule, putem să vorbim ceva?” „Da!”. „Eu lucrez la Radio și aici, la Sala Radio, vrem să facem un târg de carte. Nu avem scaune. Târgul durează o săptămână. Ni le puteți închiria”?  – eu de colo. Bineînțeles că voiam gratis. Am aruncat-o și eu cu închiriatul. Strigă pe cineva. Apoi: „Câte?” Zic: „66”. El către un angajat: „Du-i domnului unde spune 66 de scaune și dacă e nevoie, mai faci un drum!”. „Să facem o hârtie, ceva?” „Hai, domnule...”. Am rezolvat problema scaunelor. M-am gândit cum să mă revanșez. I-am cerut meniul. În târg era o stație de amplificare unde anunțam programul. Zic: „Domnʼe, târgul e aproape, sunt 66 de expozanți, le citim meniul de câteva ori pe zi la stație, să vină clienți. Poate își planifică aici întâlniri… Sună bine?” „Da, sigur”. Se citea meniul. Au trecut vreo trei zile. Îmi mai vine o idee. Vânzarea era moartă la el. Că trecuse de la terasă la interior. Într-o oră cred că s-au organizat, a venit cu chelner, cu, sandviciurile și... cu alcoolul i-am sugerat să se orienteze. Nu poți să interzici să vinzi alcool. La urma urmei erau mulți scriitori, poeți... S-a orientat. Mamă, mamă, ce s-a încins acolo!

Mircea a mai avut un merit excepțional. Zice „Bine, bine, facem târg. Facem o campanie de promovare, publicitate. El era bun amic, și am fost la atelierul lui, cu Ion Dumitriu, un om plin de talent. Mircea avea un magnet extraordinar la oameni de foarte bună calitate. Și a făcut Ion Dumitriu sigla, o carte cu filele deschise.

Ion Dumitriu a lucrat fără să primească bani?

Fără bani. „Cu bani știe oricine”, cum îmi spunea mie tata cu ironie când eram copil și mă trimitea la cumpărături. Asta era interesant, că nu prea mișcam buget. Aveam buget zero. Erau niște încasări din taxa de înscriere, dar eu nu puteam să mă ating de ele, pentru că intrau prin contabilitatea Radio. Odată intrați, ei aveau deja statut de ban public. Mircea avea această lejeritate, că era pe cont propriu. El mai plătea ciubuc și alte chestii. După care tot Mircea: „Bine, bine, avem trăpași, oameni de alergătură. Dar e nevoie și de niște vârfuri să apară în fața presei”. El nu era mort să apară. Nici eu nu eram deloc interesat să apar, pentru că... Eu cine eram? Eram ăla de la Radio. L-a adus pe Cătălin Țîrlea și l-a propus ca director al târgului. Cătălin Țîrlea era redactor și ziarist la Televiziunea Română. Dar el trebuia plătit. L-a plătit Mircea Nedelciu. Ce îl recomanda pe Cătălin Țîrlea pentru această postură? Pe lângă faptul că era un tip valabil și simpatic, el avea și un gen de autoritate față de editor și față de scriitor, pentru că ținea o rubrică literară la TVR. Toți își doreau să apară la TVR. Și atunci era singura televiziune. Cătălin Țîrlea era prietenos, dar nu-l călcau prea mult pe coadă. E foarte greu să fii un fel de jupân într-o astfel de lume cu multe orgolii. Nu poți cu toată lumea. Și faci cumva să nu se supere și în același timp să asculte... Dificil. Am gustat eu, după aceea, ani de zile, din pâinea asta și am văzut cât e de greu. El avea acest dar. Ne trebuia și un președinte. Și Mircea a avut iarăși o inspirație excepțională: Mircea Sântimbreanu. Proaspătul debarcat de la Editura Albatros, Mircea Sântimbreanu.

Tot ideea lui Mircea Nedelciu.

Nu numai ideea, a și plătit. Deci primul președinte al târgului a fost Mircea Sântimbreanu. Când spun că fără Mircea n-ar fi pornit târgul, nu greșesc deloc. Nu e o modestie, e purul adevăr. Tot Mircea l-a adus și plătit pe fabulosul Paul Daian, care a valorat enorm pentru târg. A fost acolo încă de la prima ediție. Avea o voce de se auzea până la ieșirea din Cișmigiu. Poantele lui erau uneori stridente, dar foarte bune. Eu l-am ținut aproape pe el... De la primul an de târg până acum 2-3 ani. Avea un aranjament la Teatrul Național, la garderobă, și venea costumat în arab, în căpitan de vas etc. Dar revin: la început Mircea îl plătea. Paul Daian a fost un poet premiat, cu multe volume apărute. Cu toți cei menționați lucrurile funcționau. Și a ieșit prima ediție. După primele două ediții am prins curaj, că era teama că nu o să vină lumea. Ultimele două, trei zile, deși erau zile de săptămână, nu puteai merge. Ca să înaintezi doi metri îți lua și o jumătate de oră, cu rugăminți, scuze… Nu se putea trece. Era o aglomerație! Și editorii atât de fericiți!

Trebuie să mai zic de cineva foarte important: Ion Bogdan Lefter, care ținut ziarul târgului.

Încă de la ediția din 1994?

Da, ziarul primei ediții, prezent și la următoarele și devenit ziarul târgului, prin colaborările studenților. Ion Bogdan Lefter, optzecist adevărat, iar târgul este impregnat și el de optzecism.

Toată această echipă mobilizată mulțumită lui Mircea. Fără ei nu știu cum ar fi arătat. Nu știu dacă se făcea. Probabil că nu. Mircea avea acest talent de a aduna oameni în jurul lui, de a asculta, de a avea idei și de a le asculta pe ale celorlalți.

Euromedia era o societate mixă româno-franceză. El avea de pe atunci alonjă internațională și, având de-a face cu francezii, cunoștea modelul occidental de contabilitate. În general, contabilii din România o știau pe cea de economie socialistă. Să-l fi văzut pe Mircea cum dădea drumul la facturi, la contracte! Primul pachet de oferte tot el l-a făcut!

Care a fost cea mai mare temere legată de târg?

La prima ediție, am avut mari emoții legate de reacția publicului. Eu aveam în plus o altă emoție, care pe urmă mi-a trecut, participarea. Cui spunea ceva numele de Vlad Epstein, de la Radiodifuziunea Română? Eu nu m-am dus în lumea editorială… Trebuiau făcute înscrieri. Contra cost. Era de parcurs o întreagă birocrație. Contratul de asociere pentru prima ediție s-a făcut în felul următor: 30% Mircea Nedelciu, adică Euromedia, 30% editurile ALL și 40% Radiodifuziunea Română. Iar ei, printre clauze, aveau s-aducă fiecare câte 30 de expozanți. Și ALL, și Euromedia, adică Mircea. Și au fost 66 de expozanți, deci și-au achitat obligațiile contractuale. După care au început emoțiile legate de public. Pentru că la fiecare intrare era câte un jandarm înarmat. Mi-era teamă ca publicul, un public special, de carte, să nu se sperie. Să ne fi văzut pe Mircea și pe mine, împreună cu niște colaboratori, umblând pe străzi și împărțind fluturași!

Au existat ecouri după această primă ediție?

Minunate, atunci încă nu făceam monitorizarea presei.

În focurile promovării

Prin ce mijloace ați promovat Gaudeamusul din 1994?

M-am adresat directorului Editurii Ministerului de Interne, colonelul Istrate, parcă așa îl chema, l-am întrebat cum ne poate ajuta. „De exemplu, elicoptere, care să lanseze fluturași, care să anunțe?” Era ediția din anul 1994. A fost de acord în primă fază dar a adăugat:  „Să știți că, până se aprobă toate referatele, se duce târgul. Dar suntem în relații bune cu șeful de la Pompieri. Punem bannere pe unde vreți voi”. Au venit cu Pompieri, cu scări în Piața Română. La Romană, sunt stâlpii de curent. Nu prea erau amatori să se urce pe scări. S-a urcat Mircea Nedelciu. Cred că s-a și făcut o fotografie, dar nu știu unde ar putea fi. Și erau vreo 15-20 de metri înălțime.

Avantajul de a face târgul în foaierul Sălii Radio era că la orice oră a zilei în târg erau cel puțin cinci ziariști, eventual de la Radio, care obțineau informații, interviuri, și pe care le dădeau pe post. Un avantaj teribil. Una e să vină la Romexpo și să-și facă materiale acolo și alta este să să-i ai tot timpul acolo. Apărea nu știu cine sau nu știu ce și îi spuneam lui X sau lui Y care era prezent acolo să-i dea declarații la microfon și îi dădea.

Cât a durat toată mobilizarea până la data de începere a târgului, din preajma datei de 1 noiembrie?

Cam din august. Era prima ediție. Nu știam de unde s-o apucăm. Nici Mircea nu a organizat târguri de carte, nici eu, nici Cătălin Țârlea, nici... Toți aveam o plecare oarecare și un tip de implicare-aplicare, dar nu aveam experiență. În august știu aproape sigur că atunci m-am întâlnit cu Anca Dumitrescu și i-am lansat ideea asta. Până ne-am strâns, până am făcut un document, un contract de asociere și l-am supus și eu aprobărilor pe la Radio, până parcurgeam niște ierarhii… Efectiv, pregătirea de artilerie, a durat cam de prin august până pe la sfârșitul lui septembrie, după care tipăriturile, găsirea constructorului și restul au mers destul de accelerat.

Tot șapte zile a ținut târgul și în a doua ediție?

Nu mai știu dacă și la a doua ediție au fost șapte zile. Era o teorie că durata unui târg de carte în lume nu e indicat să fie mai mare de cinci zile. Nu sunt sigur că e așa. Dar șapte zile e cam mult. N-are suflu. Nici campania ta către public nu are. Cred chiar că din cele cinci zile vreo două erau cam moarte. Sau semi-moarte.

Noi avem și târg de vară, și de iarnă.

Da. Deși la o piață editorială subțirică, cea din România, două târguri de carte e enorm. Sunt țări cu piață mai bună, care fac un târg odată la doi ani. Dar, având în vedere faptul că mișcarea pe piața de carte este foarte slabă, cele două târguri o impulsionează și ele devin mai degrabă niște librării, o uriașă librărie în care poți vedea ultimele noutăți.

Am reținut, când ați acceptat invitația de a-mi acorda acest interviu, că ați legat numele Mircea Nedelciu de cuvântul „prietenie”.

La întâlnirile noastre de dinainte de întemeierea Gaudeamusului, una sau două, nu s-a făcut chimia din prima. Dar cum am început acest proiect, ne ghiceam unul altuia intențiile și lucrul acesta se întâmpla numai cu prieteni vechi, verificați, buni, care săreau pentru mine și pentru care săream și eu în orice situație. De aceea am spus prietenie.

Adică aveați un dialog perfect pe marginea unei activități comune?

Destul de aproape ești. Există prietenii sterile, sau nu știu cum să mă exprim, cele în care ne întâlnim să pierdem vremea. Pălăvrăgim despre un meci și sau despre ce am mai citit, dar există și prietenii în care simți cum umărul celui de lângă tine te ajută, tu îl ajuți și sunteți dispuși să faceți orice unul pentru celălalt.

O prietenie fondatoare

Să le zicem „prietenii fondatoare”.

Frumos spus. Genul ăsta de prietenie l-am avut cu Mircea, adică noi nu ne-am întâlnit să bem.

Și bănuiesc că nici nu vă expuneați probleme personale unul altuia...

Nu, dar dialogurile erau. Și el era un tip tot timpul pus pe treabă. Cu el, eu simțeam că m-am angrenat într-un proiect major, poate că proiectul major al carierei mele, și eram foarte conectați. Existau foarte, foarte rar dezacorduri între noi. El era mult mai bine plantat în lumea cărților și în lumea literară, iar eu aveam un gen de prospețime, un punct de vedere de care el ținea foarte bine cont.

În acest sens vorbesc de o prietenie frumoasă, care n-a mers mai departe decât Târgul Gaudeamus. Aveam pauze între târguri și de câte o lună în care nu vorbeam, dar în perioada de campanie, de asalt, se simțea, era un partener senzațional.

Cum vi-l amintiți pe Mircea Nedelciu în târg?

Nu era o figură de prim-plan. Nu ieșea în față să se bată cu pumnii în piept… Nu era stilul lui. Nu.

Mi-l imaginam vorbind în calitate de invitat pe la multe lansări de carte.

Nu! Dar strategii, planuri, asta da. Nici cu presa. Nu cred că găsești multe interviuri cu el referitoare la târg. La alte lucruri, poate.

Am în cap imaginea cu el în scaun cu rotile, din 1995, dacă nu mă înșel, când a venit la Gaudeamus să protesteze și când a făcut declarații presei.

Atunci nu a făcut-o pro domo. Îl adusese un băiat, un văr al lui. Da, era în scaun în cu rotile. Se acoperea cu o pătură cadrilată.

El atrage atenția presei că nu este vorba numai despre el, ci despre drepturile omului.

Așa e. Și era sincer când spunea asta, nu făcea paradă. Era un tip de echipă, care ținea la breaslă. De aceea era și acceptat drept lider informal. Sau adesea informal: pentru că îl simțeau că pune interesele breslei chiar deasupra interesului lui personal. Ceea ce e mai rar.

I-ați resimțit lipsa când n-a mai putut participa?

Sigur că i-am resimțit-o, pentru că în primele trei ediții au fost momentele care mi-au plăcut foarte mult, în care eram pasionat. După, a mai intervenit rutina, uzura, birocrația… Îți dau un exemplu. L-am cunoscut pe Răzvan Voiculescu, unul din primii cinci fotografi ai României, care făcea și tipografie. M-a simpatizat și mi-a promis că face el tipografia pentru târg. Firește că eu am fost de acord, dar se cerea o licitație cu tot ce se tipărea la Radio, de la afișele informațiilor muzicale până la tot și ar fi trebuit să intre și în toate târgurile, or Răzvan Voiculescu stătea noaptea și făcea corectură la cataloage bilingve. Cine mai făcea asta? În momentul în care odată am găsit câteva erori importante a dat la topit două sau trei mii de cataloage și a refăcut tot tirajul. Făcea niște gesturi importante și el practica și niște prețuri modice, nu cele mai joase, dar bune, mă rog. Atunci a trebuit să fac pe porcul...

Directorul economic, domnul Negru, așa îl chema, Negru, îmi zice că nu pot lucra cu Răzvan Voiculescu, că s-a făcut licitația și că el n-a participat. Mă uit pe rezultatele licitației și îl întreb pe domnul Negru: „Dacă persoana, firma vine cu prețuri sub prețurile pe care le-ați obținut voi prin licitație pot fi eu incriminat în vreun fel?” Și așa am lucrat încă vreo câțiva ani cu el.

Despre Mircea Nedelciu se știe că iubea să asculte și să spună povești culese din realitate. Vă împărtășea din experiențele lui de viață?

Mi-a povestit o întâmplare din perioada colaborării lui cu ONT, ca ghid interpret de limbă franceză. Că avea, la un moment dat, un grup de degustători certificați de vinuri, experți internaționali, care veniseră la o degustare de vinuri. În ultima seară, împreună cu un coleg, i-au invitat la masă la un restaurant, pe litoral. S-au gândit să le fac o poantă: un chelner să le dea un vin de foarte slabă calitate, o mizerie chimică, venit într-o carafă elegantă, cu o tavă și cu pahare prețioase. Când s-a apropiat chelnerul spre masă, unul dintre experți a zis că vinul respectiv e o porcărie. Și-a dat seama după felul cum juca vinul în carafă, după urmele lăsate pe sticlă. Și s-a dat bătut.

Când l-ați văzut ultima dată?

Cu vreo câteva zile înainte să moară. N-am putut să mă duc la biserică, la slujba de înmormântare. Nu pentru că m-a reținut ceva, ci efectiv n-am putut…

... să suportați să-l vedeți așa?

Da. Era al doilea prieten de maturitate pe care îl pierdeam și... Nu m-am dus. În fiecare an, înainte de târg, am aprins o lumânare și am petrecut niște minute la mormântul lui.

Ca semn de mulțumire, să vă poarte noroc?

Ca un omagiu și un semn... de „Eu pe aici, da, continui. Am început împreună și continui. Și nu mă las, nu mi-e ușor, dar continui”.  Poate că îmi purta și noroc. An de an m-am dus la el și la Emil Rosetti, celălalt prieten al meu foarte, foarte drag, înmormântat și el la Bellu.

Cât timp a trăit, Mircea a făcut parte din în staff. După ce s-a prăpădit, cât și-a dorit Mira, a avut stand gratuit.

Vorbiți-mi despre câteva reușite ale târgului. Sau despre câteva momente memorabile din cadrul acestuia.

Mircea inventase un top de carte, ceea ce era un lucru absolut nou în România. El sesizase, ca și mine, că foarte mult din profilul editorului român îl reprezenta orgoliul. De unde provin editorii români? Foarte mulți erau foști redactori de editura X sau Y, oameni care la fel cum, asta mă rog e o paralelă mai puțin frumoasă, cum mulți bețivi după Revoluție și-au deschis cârciumă, să bea și ei pe săturate, la fel mulți scriitori sau autori și-au deschis propria editură ca să-și poată publica lucrurile. Bineînțeles, lângă ei au venit diverși alți autori. Vorbim de o efervescență a editorilor după 1989 care a fost, există și e reală. Ce-i mâna pe ei? Nu profitul, că nu prea e profit în industria de carte… Orgoliul. Orgoliul e una dintre principalele pârghii. Că ulterior au învățat management, au învățat… unii da, unii nu, în sfârșit, au ajuns să performeze ca manageri de edituri, dar prima pornire a fost orgoliul, un orgoliu care trebuia cumva cultivat, stimulat și respectat. Pe o piață subfinanțată, mulți editori s-au dovedit niște manageri imenși, să lansezi un volum în condiții grafice comparabile cu ale oricărei țari din lume nu e puțin lucru, a fost un moment de sincronizare demn de toată stima. De altfel, într-o societate care pierduse gustul lecturii, să ai două târguri de carte este un fel de înot împotriva curentului. După 15 ani de existență a târgului, cunoscători ai branșei, români sau străini vorbeau despre Gaudeamus ca despre un târg cotat cu ușurință în primele 10 târguri din Europa. Și nu era doar curtoazie, pentru că ne-am apucat și am verificat. Ca afluență de public, număr de evenimente… unele standarde, într-adevăr așa era.

Orgoliul despre care vorbeați era împletit cu concurența…

Da, concurență… Faptul că editorul avea, nu știu, 50-60 de librării în toată țara de la care primea informație, o ordona și rezulta că în săptămâna X cea mai vândută carte este a autorului cutare, a editurii cutare, era aur. În timpul târgului funcționa altceva. Fiind post public de radio au avut o invenție de care sunt foarte mândru, votul publicului. Deci aceste anchete de opinii erau de fapt un chestionar: cartea nu cea mai cumpărată, cea mai râvnită apărea ca întrebare: „Prestația cărei edituri te-a impresionat cel mai mult?”. 1,2,3 – alegeri. Se adunau punctajele, se făcea o întreagă bucătărie și rezulta cartea cea mai râvnită a târgului, editura care a prestat cel mai frumos, erau locurile 1,2,3.

V-au rămas întipărite în minte câteva cărți „râvnite”?

Culmea! În ultimii ani, la bătaie cu Cărtărescu de la Humanitas câștiga Bergler, Igor Bergler, foarte bine pus la curent cu marketing-ul, foarte bine! Nu mă bag aici să judec eu, nu sunt critic literar, dar vreo trei ani la rând a ieșit cartea târgului: Testamentul lui Abraham, Biblia pierdută și așa mai departe… Asta spune mult și despre faptul că făceau un marketing foarte isteț și foarte insistent. Cine se apucă de o carte atât de groasă ca a lui? El de-nișa acești cititori și voturile erau cinstite.

Chestionarele ajungeau la Radio? Cineva de la Radio făcea topul?

Nu! Pe loc! Acolo, la târg! Studenții de la Sociologie mergeau și recoltau interviurile și chestionarele și le aduceau la prelucrare unde erau câteva cadre didactice la niște mese și prelucrau. La sfârșitul târgului anunțam câștigătorii, în gala finală. De asemenea, un alt lucru de care sunt mândru. Erau întrebări: de unde ați aflat de ediția din acest an a târgului Gaudeamus? Presa scrisă: 1, 2, 3 – Care? Presa electronică: 1, 2, 3 – Care? Televiziuni: care? Radiouri: care? Bineînțeles, Radio România nu participa, adică era menționat, dar nu…

„Hamletiene” și dosarul de presă

Și cei care promovau cel mai bine târgul primeau un premiu. În ce consta?

Da. Eiii – o sumă modică, o diplomă, o plachetă aurită... Erau dintre cei din presă care voiau asociere sau parteneriat. Făcând acest top însemna că eu nu eram nevoit să fac discuții și aranjamente și să bat palma cu diverși directori sau redactori-șefi. Pentru că jurnalistul se lupta să obțină un material cât mai bun. Se lupta să-l bage în prime-time sau în prima pagină. Se luptau ei. Se oferea trofeul presei pe secțiune, ceea ce valora foarte mul în CV-ul lor. De obicei, cei care câștigau erau tineri.

La Radio există agenția de presă „Rador”, care monitorizează. Lansam ca temă Târgul Gaudeamus și obțineam dosar de presă. Dosarul de presă, la o ediție, era foarte mare: referințe, articole... Totul despre Gaudeamus. Obținut contra ce? Contra unei investiții de câteva sute de lei. Și dacă mai adăugăm și diplome și ce mai era, să zicem o mie de lei. O cheltuială minoră pentru un câștig major, o campanie de presă foarte bună.

Bună tactică!

Foarte bună. Sunt mândru. N-am găsit-o nici la târguri pe afară pe unde am fost.

Să vezi cum arătau ședințe de comitet director! Eu făceam management de proiect. La începutul anului sau la sfârșitul anului precedent prezentam proiectul, mi se aproba, se vota în comitetul director și la sfârșitul anului prezentam raport, care avea cifre: câți vizitatori, câte încasări, câte cheltuieli, tot. Pentru că a fost un efort și un succes majore am propus să fie recompensați oamenii. Apărea directorul economic: „Da, dar facturile toate cine vi le-a făcut? Departamentul economic, da? N-ar trebui și ei recompensați?” Tăceam din gură. Ce argumente erau ăstea? Ei făceau facturi. Că făceau facturi era treaba lor. Nu era vorba de efortul uriaș de tipul celui din campanie, din asalt. Veneau directorii. Unul dintre ei spune: „Oamenii mei care au organizat transmisii în direct, ei n-au contribuit?” Tăceam din nou, dar la un moment dat, făceam un pic de circ, de actorie. Pentru că se contesta că raportul dintre venituri și cheltuieli ar fi pe plus ca venituri. Zic: „Bine, ce vrei să mai bagi? N-au mers cu mașina? Bagă și motorină. Altceva? Pune și orele suplimentare”. Tot ieșea pe plus, tot nu-i convenea. Cu dosarul acela de presă în mână, mă ridicăm în picioare. Arătam o pagină din Evenimentul zilei în care Radio România și Târgul Gaudeamus erau menționate favorabil. Apoi din România liberă și din altele și ziceam: „Cât valorează ăsta? Știți? Nu! 300.000 de euro.” Erau „hamletienele” mele. Se lăsa un pic de tăcere după care, bineînțeles, comentariile…

Cam cât dura munca de realizare a unei ediții?

Problema e că expozanților trebuia să le iei un avans, era un mecanism financiar pe care l-am pus la punct cu Mircea Nedelciu. Să faci înscrieri. În lumea civilizată, înscrierile se fac cu un an înainte. Și mai mult. Ca să nu le blochez banii editorului românesc, care și așa plângea după bani, comprimam totul într-o lună jumătate, două cel mult. O înscriere devine efectivă după ce și-ai achitat taxa de participare. În momentul în care începeau înscrierile, el achita jumătate din sumă. Când se încheiau înscrierile și mai rămâneau două, trei săptămâni, o lună, atunci cu piciorul pe pedala de accelerație la viteză maximă comandam tipăritura, tot, tot, care trebuia să treacă prin licitații – banul public. De ce zic la o accelerație nebună? Ca să nu le blochez banii lor. Și de asemenea, să le știi și prezența acolo. Asta era o campanie în care se lucrau câte 14-16 ore pe zi. Corectură, stat noaptea. Muncă grea, grea, grea.

Cât de numeroasă era echipa?

Echipa era cam de „strânsură”. Pentru că nu aveam cum să aleg, să zic: „Ai calități, vino în echipă, ai mai demonstrat în alte părți”. Au fost întâi studenți, colaboratori, apoi absolvenți ai Facultății de Relații Publice ai Facultății de Litere, Universitatea din București, deveniți ulterior angajați. Treptat, cei mai mulți, foarte devotați. Tot timpul am crezut, și asta a fost una din iluziile mele, că eu am talentul de a-l schimba pe om, de a-l antrena, de a-l mobiliza, de a-l face să funcționeze la parametri maximi în perioadele de asalt. Nu zic, mi-a reușit câteodată. Dar prea mult nu poți schimba un om, doar câteva lucruri. Dar era un nucleu care funcționa în mare, mare forță.

Alte reușite și neîmpliniri

Ce mai adăugăm la capitolul „Izbânzi”?

Încercam să stimulăm cumpărarea de bilete, care erau 5 lei, cu premii pentru public. La un moment dat umblam cu Paul Daian după sponsor pentru târg. M-am dus la sediul Piaggio, firmă de biciclete. Unele aveau și motor. De la Piaggio ne întreabă ce putem să facem noi în schimb? Le-am propus o expoziție cu fotografii ale unor personalități care vizitează târgul și care țin de ghidon o bicicletă Piaggio. Au fost de acord. Ne-au dat două, trei biciclete să le avem pe-acolo. A venit Ion Rațiu. S-a urcat pe bicicletă. Poză imediat. Ion Iliescu. Gabriela Firea. Mă rog, am obținut 20 de fotografii.

Am inventat un coș de cărți al târgului. La un moment dat, un producător de mobilă mi-a zis că un articol care nu se mai cere și nu se mai produce este biblioteca. Și, într-adevăr, mi-am adus aminte că am fost în niște case unde n-am văzut nicio carte. Rafturi cu diverse alte lucruri, dar nicio carte. Mi-am pus problema ce fac oamenii cu cărțile astea. Mergeam la Craiova cu târgul. Dădeam anunțuri din vreme pe radio: Cine are cărți care îi prisosesc? Chiar și Paul Grigoriu a anunțat. Paul Grigoriu a fost una din vedetele incontestabile, poate numărul unu, ale radioului românesc. În anii ʼ90, în Radio veneau experți de la BBC, Deutsche Welle și așa mai departe. Și ne țineau, cum spuneți voi, training-uri. L-au văzut pe el în acțiune și au zis că este o vedetă de talie europeană certă pe radio. Era foarte bun. Avea o voce și un ritm alert la matinal dimineața! Cu o seară înainte își pregătea materiale. Matinalul și mare parte din audiența rămasă a Radioului i se datorează lui. A murit acum 8 ani. M-a luat și pe mine de vreo două ori în interviu. Nu cred că m-am ridicat la înălțimea a ceea ce își dorea el.

De ce spuneți asta?

Eu mai am „ă”-uri, gândesc când vreau să răspund ceva inteligent. Adică nu pleacă ca din pușcă. El asta voia: pușcă. Că altfel pierzi ascultătorul. Se chema „Apel Matinal” și era anunțat evenimentul cel mai important al zilei. Te lua 5 minute. Puteai să fii președinte de țară, de târg de carte, actor. Tot 5 minute îți reveneau.

5 minute de glorie.

Să știi că erau audiențe, nu glumă.

„Prizonierii cititului”

Povesteați de coșul de cărți.

Așa. El a înregistrat, cu vocea lui bărbătească și sonoră, un text pe care i l-am dat eu. I-a plăcut, nu a mai umblat la el. Era ceva care suna cam așa: cărțile merită să-și continue viața sau povestea trebuie trăită. Oamenii donau. Am făcut un spațiu special amenajat în care se puneau aceste cărți. Între timp, Cornelia Scarlat, una din fetele din organizarea târgului, lua la telefon direcțiile de cultură ale diverselor județe. A ars undeva o bibliotecă comunală? S-a inundat sediul unei biblioteci? Aveți o zonă, o localitate în care biblioteca este activă? Îi dădeau două, trei exemple, nu știu cum. La sfârșitul târgului, aceste câteva mii de volume se mai filtrau puțin, că unele erau jerpelite. Și plecau într-o comună cutare, la o biblioteca sătească etc. La un moment dat, a făcut ea un bilanț: vreo două milioane de cărți s-au strâns.

La Craiova, vreo doi-trei ani, cui i-am făcut donația de carte? Către cine am dirijat-o? Către Penitenciarul pentru minori. „Prizonierii cititului”. Venea comandantul penitenciarului și le prelua. Și ăsta de obicei, cred că au fost vreo trei ediții, venea beat. Transpirat, nădușit. Venea. Se urca acolo pe scenă, mulțumea. Venea cu câțiva oameni care încărcau cărțile.

Am mai făcut ceva. Erau o grămadă de edituri cu profil bun sau foarte bun, cu autori buni sau foarte buni, care dădeau faliment. Am oferit un stand gratuit, unde să își vândă cărțile care le rămăseseră în depozite, în garaje, unde puteau să și le țină și ei, săracii. Cu câtă greutate am obținut acordul comitetului director! Pentru că amenajarea standului și construcția lui costa niște bani, care, la anvergura târgului, erau nimic. În afară de proiectul pe care îl depuneam la început sau la sfârșitul anului, pentru anul viitor, îți mai veneau idei pe parcurs. Ce să faci, să le lași să se piardă? Încercam să le pun în operă. Trebuia aprobare. Pentru că nu era planificată, nu era programată, nu era trecută sub aprobarea comitetului director.

Înțeleg că e foarte multă birocrație…

Este. În multe situații am învins-o. Țineam sus.

Într-o perioadă, echipa asta a mea de 11-10 oameni era inclusă în organigramă, într-o direcție de marketing și comunicare. La un moment dat, i-am atras în proiect pe cei de la Dacia. Și în fiecare an, prin trageri la sorți, din bilete, se dădea cadou o Dacia.

Vreo șapte-opt ani la rând am dat un premiu. Se rupea cotorul biletelor și omul își trecea acolo numele și numărul de telefon. Se puneau în urnă, Paul Daian se ocupa de treaba asta. Căuta cel mai nevinovat copil din târg și îl punea să bage mâna. Făcea un circ! Copilul îi extrăgea, el la microfon citea, imediat îi se dădea telefon persoanei respective, dacă cumva nu răspundea, trecea la un alt bilet. Dar, de obicei, răspundeau și-și luau mașina. Pe lângă mașina aceasta, în contractul cu Dacia, am avut ca să ne dea și nouă o mașină, echipei mele.

Mașina de serviciu, că intra pe actele Radioului. Noi nu aveam mașină și în felul acesta o câștigam și ne deplasam prin țară sau pe unde aveam treburi cu mașina. Și după ce am câștigat vreo patru mașini, pe care le cam prelua autobaza Radioului, ne lăsau nouă una, dar restul le preluau ei, le foloseau ei. La un moment dat, mă anunță șoferul că microbuzul pe care îl aveam începea să cam dea rateuri. Am luat tema și la o proximă discuție cu cei de la Dacia le-am zis că nu ne mai trebuie mașina pentru noi. Cea pentru public e pusă deoparte. Nu ne mai trebuie mașina, ci un microbuz. Microbuzele nu le făcea Dacia, ci Renault. Renault nu-i totuna cu Dacia. Și ei tot timpul țineau în toate politicile lor de marketing să le facă separat. Dacia era o mașină mai ieftină, dar fiabilă. Renault era altă clasă de calitate, alt finisaj... Îmi comunică toate aceste lucruri, eu zic că știu, dar că doar le spun de ce am nevoie. Microbuzul ne ajută la deplasări prin țară, încărcăm toate materialele, intră toată echipa. Îi asigur că facem aceeași campanie ca răspuns, dar trebuie un microbuz. Mi se spune că nu se poate. Că e altcineva director, un francez. După ce le-am răspuns că sigur directorii se întâlnesc la vârf, i-am rugat să insiste ca să primim un microbuz dotat printre altele cu aer condiționat, că altfel suntem nevoiți să apelăm la alte firme: la Opel, la Ford etc. Peste vreo trei săptămâni mă sună. Se apropia și târgul. Trebuia să apară peste tot pe tipărituri automobile Dacia: „A aprobat, a semnat contractul integral. Vi-l trimit prin curier”. Am rugat să trimită print. Acolo semna doar directorul general. La noi trebuia aviz, aprobare. Aviz e altceva decât aprobare. Juridicul, economicul, toți. Erau vreo șapte semnături. Inclusiv a mea.

De la tren de lectură la caravană

Ce puteți să îmi spuneți despre Concursul de lectură „Mircea Nedelciu”?

A fost un proiect care s-a bucurat de mult succes. Se desfășoară în toată țara. E o caravană. Peste tot, un redactor de la Radio local organizează cu elevii claselor terminale o transmisie în direct cu un astfel de concurs de lectură. Și câștigătorului i se dau premii în cărți.

Ce înseamnă această caravană?

Eu i-am zis „caravană”. Mircea a avut o idee greu aplicabilă, în tren, pe care să îl bage într-o gară, să stea o zi-două. Dar apăreau niște întrebări… Ce cărți intră? cine sunt editorii care să fie interfața? Cum îi atragi în astfel de chestie? Nu am mai făcut. A făcut Dan Mircea Cipariu ceva la un moment dat: trenul regal cu cărți. Nu știu cu ce succes, dar a făcut-o. A făcut-o o dată.

Miss Lectura și capul de porc

Puteți să îmi evocați câteva întâmplări memorabile legate de această caravană?

În 1994 am organizat Miss Lectura. O poantă la care au colaborat din plin Mircea Nedelciu și cu Paul Daian. Era vorba despre alegerea celei mai frumoase dintre expozante. Se întâmpla în ultima zi a târgului, plecase publicul, era închis. Fetele erau supuse unor probe: să spună glume, poezii, să danseze. Doina Uricariu a câștigat. Paul Daian s-a ocupat și a făcut rost de premiu, o tavă cu un cap de porc, porc adevărat.

Am abandonat proiectul, dar când am dat drumul la caravana asta, în 2000, eram la Cluj-Napoca. Și m-am interesat ce alte evenimente ne concurează: era Festivalul Berii și acolo se alege Miss Berea. Și mi-a venit în cap Miss Lectura și am refăcut chestia asta. Cine voia să participe era fotografiat. Când s-a auzit, au venit multe fete, unde sunt fete, vin și băieți. Ca un cârlig pentru public. Ideea era că trebuia să aibă o privire inteligentă și să fie pasionată de lectură. Președinte al juriului eram eu. Și premiile erau altele. Aveam sponsori. Eu aveam votul decisiv. Trebuia să animăm puțin. Pe de altă parte, m-a amuzat tare imaginea de peste 30 de ani în care o bunică le arată fotografia și trofeul nepoților.

Vorbim, inevitabil, și de nereușite ale Târgului.

La capitolul rateuri personale menționez: la vreo două, trei, poate patru ediții, am avut și un târg de Artă Gaudeamus integrat în cel de carte. Beneficiind de un public atât de bun și de numeros, m-am gândit că un târg de artă e binevenit. Miza, să zicem, consta în organizarea unor expoziții cu vânzare a unor tineri artiști plastici care nu erau încă membri ai Uniunii Artiștilor Plastici.

Pentru ei funcționa ca o rampă de lansare.

Exact. Și mai mult decât atât, am reușit într-un an, dar nu a fost un succes eclatant, o licitație de lucrări de arte plastice transmise în direct la radio.

S-a întâmplat într-un singur an?

Da, într-un singur an. După care ideea a căzut ușor în desuetudine și s-a pierdut. Regret.

A mai fost Salonul de Inventică pentru Tineret la care s-a renunțat după retragerea mea și ar mai fi multe…

Cum credeți că ar fi primit astăzi, în 2023, un târg de artă ca acela menționat de dumneavoastră?

Miza există în continuare. Gândește-te că pui în fața publicului sau a eventualilor interesați o formulă în care, un tablou, o grafică, făcută de un artist talentat și validat de un juriu, se vinde cu 200-300 de euro, iar peste zece ani ar putea valora de 10 ori mai mult. După părerea mea, miza există. Dar îți trebuie o echipă dedicată, multidisciplinară, care să muncească. Nu prea găsești.

Unde ești, Mircea Nedelciu?

De ce e nevoie azi de un târg de carte ca Gaudeamus?

Au existat ediții în care an de an erau 125 de mii de vizitatori în 5 zile. Făceam sondaje și anchete de opinie, aveam un profil al vizitatorului, nu știu dacă se mai face acum. Cu totul neașteptat, profilul era următorul: vreo 60% erau tineri până în 25 de ani și încă o bucată bună, 20-25%, erau persoane active, deci până în 45 de ani. Restul erau fie la extreme, copiii aduși cu mâna la școală de la școală, fie sub 18 ani, fie seniorii.

Eu vorbesc de cercetări sociologice făcute de la laboratorul de sociologie, am început cu o firmă de sondaje marketing și am continuat cu laboratorul de sociologie al Universității București.

La Gaudeamus poți să respiri același aer în același timp cu personalitatea de care doar ai auzit.

Foarte importantă este întâlnirea, relația care se leagă între autor și editor. Având în vedere lipsa de monetar de pe piață de carte, contează enorm vânzarea. Enorm. Asta e. Ar trebui să fie un echilibru între ele. E un dezechilibru major, din păcate… Ce să-i faci? Te înclini și te adaptezi la adevărurile pieței de carte. Eu, într-o vreme, făceam multe încercări de transformare cu adevărat a evenimentului într-o piață de carte care să nu însemneze doar o mare librărie și atât. Și anume: aveam o bază de date cu vreo 800 de difuzori de carte din toată țara. Din vreme le lansam invitații să vină la târg să facă contracte de fond de carte...

Eu am observat că majoritatea tinerilor preferă să cumpere online. Seniorii sunt acum cei care pleacă cu sacoșele încărcate.

E adevărat și asta, dar la fel de adevărat este că mulți dintre tineri sunt studenți, studenții adesea sunt din provincie și după ce termină studiile se cam întorc în zone cu mai puține librării sau deloc. Eventual, își fac acum biblioteca pentru când vor profesa 10-15-25 de ani de acum înainte, deci și ei își cam strâng din burse și cumpără.

Vă lipsește implicarea în târg?

Am o stare de sațietate. Sunt totuși peste 25 de ani. Unii făceau glume că Gaudeamusul și subsemnatul concurăm ca longevitate cu Mugur Isărescu în funcție. Probabil un rebranding ar fi necesar. Am o temere că târgul o să scadă și cândva se va prăbuși. Nu e simplu să faci un târg de succes longeviv, internațional pe o piață de carte care gâfâie. Eu sunt cetățean român și etnic evreu. Nu știu cât se cunoaște că prin secolele XVII, XIX, când în Europa se constituiau statele naționale și aveau loc războaiele care nășteau aceste state, a apărut o dispută: Ițic din armata franceză, să spunem, poate să-l împuște pe Ștrul din armata prusacă, să zicem? A fost un forum al rabinilor care a decis că atâta timp cât statul, națiunea, te-a onorat cu acordarea cetățeniei, cu tot ceea ce reprezinți, deci da, poți trage. M-a marcat și am reținut acest lucru. Să zicem că am făcut și un mic gest față de cultura scrisă în România.

Regret și îmi cer iertare tuturor celor pe care nu i-am menționat nominal, evident de bine! Ar fi ieșit un roman-fluviu și poate n-ar fi cazul. De fapt, evenimentul, și mă gândesc acum la construcție, vorbește singur. Nu are neapărat nevoie de un interpret.

Cum stăm acum cu piața de carte?

Unde ne aflăm cum? Public tot mai dezinteresat de lectură acaparat de „diverse”, analfabetism funcțional, editori care schimbă generațiile. Peste 50 % dintre cetățeni nu au cumpărat sau citit vreodată o carte. Nu cumva târgurile de carte și-au atins menirea? Nu cumva trebuie schimbate strategiile? Sau, în termeni pozitivi, nu cumva se selectează un public tip „elită” care va conta? Și totuși, publicul dă năvală la acest gen de evenimente, editorii și autorii se pregătesc ca de o mare sărbătoare. Ne aflăm în plin paradox!? Unde ești, Mircea Nedelciu?

Joi, 18 mai 2023. La ora 17.00, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române vor avea loc evenimentul Remember Mircea Nedelciu și inaugurarea expoziției cu același nume.

Coordonându-le pe amândouă, am venit mai devreme. Deocamdată, sediul de la Crețulescu nr. 8 toarce ca o pisică încolăcită în liniște. Profit de timpul rămas și mă îndrept spre cele patru săli rezervate autorului Aventurilor într-o curte interioară. Atmosfera mi-a devenit familiară. De aproape o săptămână, de când a fost deschisă pentru Noaptea Muzeelor, vizitez expoziția ca și cum aș vizita un prieten. Obiectele, documentele și fotografiile, puse la dispoziție de Miralena Nedelciu, soția prozatorului, de Radu Dumitriu, fiul pictorului Ion Dumitriu, sau provenite din arhiva MNLR, umplu spațiul de la demisolul Muzeului de prezența scriitorului. Din prag, cuprind cu privirea sala centrală, trasez linii imaginare de la un obiect la altul, refac o poveste de viață cu Mircea Nedelciu pe post de… personaj principal.

Pe holul de la intrare, în dreapta, o imagine din vara anului 1985 cu Nedelciu în iarbă, relaxat și surâzător. Se află în Lugoj, invitat probabil la un vernisaj al unuia dintre numeroșii lui prieteni cu preocupări artistice, cum reiese din prefața Tratamentului fabulatoriu. „Vei pune, totuși, întrebarea firească: « unde este O.P.? », iar eu, mircea nedelciu (precum părintele care ascunde ciocolata în spatele fiului de câțiva anișori), voi spune pur și simplu: Nu e! Și atunci mă vei crede sau nu mă vei crede (e o acțiune care deja nu mai depinde de mine). Este într-adevăr groaznic să nu fi (chiar dacă asta survine în urma unei negații dorite de tine), dar, îți mărturisesc, e și mai groaznic să nu fi crezut.” – Călătorie în vederea nega-ției, în volumul Aventuri într-o curte interioară (1979). Iau ca pe un îndemn citatul expus și mă gândesc la Mircea Nedelciu dăinuind în eternitatea clipei captate.

Mai în față, o fotografie din 1994, de la prima ediție a Târgului de carte „Gaudeamus”. Dacă prilejul ar fi fost la fel de festiv, clișeul ar fi putut face pereche cu un altul, luat tot în târg. Situația este însă alta. Așezat lângă Ioana Drăgan, jurnalistă TVR, Mircea Nedelciu protestează în scaun cu rotile. Motivul? Dificultățile de obținere a vizei necesare controlului medical din Marsilia. El lămurește presa că problema nu este a lui, ci a pacientului român căruia îi este limitat dreptul la tratament medical. Luate separat, imaginile de pe pereți par momente calculate și încremenite. Văzute în ansamblu, sunt secvențe dinamice și inconștiente din fluxul vieții. Fără a exagera în rigoare, am încercat să dau colecției o coerență cronologică și contextuală. În prima încăpere, două panouri ni-l arată pe prozator la Poiana Mărului scriind, în natură, Zmeura de câmpie. Complet absorbit, stă aplecat asupra mașinii de scris Erika, aflată în expoziție. Îi pianotez, în aer, clapele, îmi imaginez ritmul bătăilor de odinioară, mă gândesc la amprenta scrisului celui căruia i-a aparținut. „I-a aparținut” – o structură verbală în jurul căreia pivotează Amendament la instinctul proprietății, volum din care am extras și expus fragmente pentru a ține vizitatorul în contact cu opera.

Sunt multe fotografii care mă transplantează într-un univers trecut și totodată nou pentru mine. Pe cea realizată în 1983 de Dinu Lazăr o percep ca pe „o poveste” despre apartenență și prietenie. Aici, Ion Stratan, Cristina Stanciu, Leonida Corneliu Chifu, Ioan Mihai Cochinescu, Al. Mușina, Mircea Nedelciu, Dan Stanciu, Ion Bogdan Lefter, Tudor Jebeleanu și Mircea Cărtărescu. O parte însemnată a generației ’80 e prezentă la vernisajul expoziției Forme fotoplane, fotospațiale a lui Ioan Mihai Cochinescu. În vitrine, mărturii de existență: certificatul de naștere al scriitorului, un caiet din clasa întâi, diploma de absolvire a celor opt clase, note și fișe de lectură din perioada studenției, cărți poștale și scrisori trimise de pe litoralul românesc în vremea colaborării cu ONT-ul, un permis de pescar și un altul de librar, un fragment-manuscris din proza scurtă Un purtător de cuvânt, inclusă în volumul Aventuri într-o curte interioară (București, Editura Cartea Românească, 1979), carnețele cu însemnări, o epistolă expediată de Mireille Bonein, prietena grație căreia a fost corect diagnosticat, și, din Franța, alte două misive adresate de Mircea Nedelciu lui Ion Dumitriu.

Mica pată de arsură cu țigara a uneia dintre file înduioșează prin indiciul concreteței de dincolo de pagină. Nedelciu fuma mult și, deși prefera țigările simple, din când în când, spune soția, trecea la trabuc ori la pipă. Sub geam, cutia de trabucuri și pipa. În rotonda din stânga a spațiului expozițional, fotografii color din anii ’90: Mircea Nedelciu la lansarea romanului Femeia în roșu; tot el, în Franța, alături de Ion Dumitriu și de Sorin Preda, de prieteni și de membrii familiei. Punctul de interes maxim: Est-Invest, un joc de inspirație romanescă, despre care prozatorul a dat la un moment dat câteva lămuriri: „În momentul în care doi sau mai mulți jucători se vor așeza la masă și își vor mișca pionii pe tabla de joc așa cum își mișca Dumas păpușile când își scria romanele lui, fiecare jucător se va transpune în pielea unui personaj care va avea de traversat prin hazard o sumă de evenimente asemănătoare cu evenimente din viața noastră actuală. Deci, dacă avem personaje care traversează evenimente, avem de-a face cu un roman. Aș spune că la fiecare ședință de joc prin combinații hazardate se naște un roman. Un roman cu mai mulți autori…”. („Mircea Nedelciu propune o carte experiment de tip Monopoly”, în Ziua, 1997, interviu consemnat de Genica Stănciulescu.) Prevăzută să intre sub tipar la Editura Nemira în 1997, cartea-joc a rămas doar în… manuscrisul de sub vitrină.

Dacă ar fi trebuit să denumesc sala din dreapta, i-aș fi zis, după un titlu cunoscut, „O zi ca o proză scurtă”. Titulatura ar fi fost justificată de elementele regăsite aici, definitorii pentru scrisul său: lupa, aceeași lupă care face obiectul seriei celor patru portrete expuse, reportofonul, o mașină de scris marca Olivetti, mai mică decât Erika și mai ușor de transportat pe traseele ONT, dactilograme, cărți, impresionantul aparat de fotografiat Zenit, devenit, așa cum apare într-un panou, un fel de extensie firească a privirii sale.

Ochii mi se opresc aleatoriu pe alte imagini. Îl văd pe Mircea Nedelciu în rol de tată, privindu-și cu adorație fiica și băiețelul cu o complicitate ludică. Împreună cu Ion și cu Radu Dumitriu, la Fundulea, prin împrejurimile Brașovului sau în atelier. În încăperea de alături, pavoazată și ea cu tablouri, respiră prietenia. Iată-l pe Mircea Nedelciu, alias „Orlando”, în drumeție, cu colegii săi de facultate și de cameră de cămin, Gheorghe Crăciun, alintat „Țapu”, și George Cardaș, zis „Zozo”! Îi recunosc și în holul Facultății de Litere (în imagini provenite de la George Cardaș). Împreună cu Florin Iaru, cu care a lucrat la librăria Editurii Cartea Românească, cu bunul prieten Ion Bogdan Lefter, cu Cristian Teodorescu și cu mulți alții. Într-o fotografie din perioada colaborării, ca ghid interpret de limba franceză, la ONT Carpați București, prozatorul într-o ipostază insolită: în costum popular! În vitrină, un chimir din aceeași perioadă și un toiag folosit de trupa studențească de teatru care, avându-l coordonator pe Diogene Bihoi, a prezentat, la Cenaclul din Tei, dramatizarea prozei scurte Tânguire de mior, incluse în volumul Și ieri va fi o zi (București, Editura Cartea Românească, 1989). La sfârșitul reprezentației, actorii au semnat toiagul.

În camera cu pereți de cărămidă, se regăsesc, de asemenea, numeroase diplome, cărți, dactilograme, manuscrise, lista donațiilor pentru licitația organizată în vederea strângerii de fonduri necesare tratamentului din Franța, o scrisoare a lui Gheorghe Crăciun către Mircea Nedelciu și alta a lui Nedelciu către Ioan Groșan, ultimul articol publicat în Formula AS și altele. Risipit în aer, glasul lui Mircea Nedelciu. Pe un ecran rulează în buclă un colaj de secvențe video cu scriitorul. Îl aud vorbind despre întâlnirea cu Marin Preda, despre ASPRO [Asociația Scriitorilor Profesioniști din România], despre cărți și prieteni, despre sine. Mă opresc la un decupaj dintr-o emisiune realizată de Daniela Zeca-Buzura, poate ultima înregistrare video a prozatorului, care spune: „Povestitul în sine, deci narativitatea, este o activitate la fel de răspândită ca respiratul sau ca mersul pe jos. Toată lumea știe să și povestească. Dar sunt mii de feluri de a povesti și cred că încă de mic, ascultând povești, am fost un foarte bun ascultător de povești […], aproape că nu mă interesa conținutul poveștii, ci strategia lui [a povestitorului] de a înainta în poveste: în ce moment alegea să introducă un personaj sau un alt personaj”.

Coboară cineva. E timpul pentru noi povești.

*Articol publicat în Timpul, nr. 6-7 (28-29), iunie-iulie 2023, p. 5, cu titlul Cu Mircea Nedelciu, într-o „curte interioară” a literaturii

În fotografie, de la dreapta la stânga: Maia Levantini, Ovidiu Șimonca, Raluca Nagy (pe ecran) - Muzeul Național al Literaturii Române, 15 iunie 2023

Interviu cu Raluca Nagy, prilejuit de evenimentul dedicat scriitoarei Maia Levantini, din data de 15 iunie 2023. (Vezi și aici: https://www.youtube.com/watch?v=Ok3gXQDgyiQ&t=2s)

În cadrul manifestării, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române, au rulat secvențe extrase din înregistrarea de mai jos.

Am stat de vorbă cu Raluca Nagy despre literatură și despre granițele interioare și exterioare ale scriitorului aflat între culturi și limbi diferite.

Câteva date despre aceste două scriitoare, pe care le leagă formarea științifică, plecarea din țară și scrisul în limba română:

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă și lector asociat la Hokkaido University în Japonia. A debutat cu „Un cal într-o mare de lebede” (Editura Nemira, 2018), iar în 2021 a publicat „Teo de la 16 la 18” (Editura Nemira), roman nominalizat, printre altele, la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022).

Maia Levantini s-a născut la București. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Din 2002 locuiește în Statele Unite ale Americii, unde este profesoară de psihiatrie și neuroștiințe la Universitatea din Pittsburgh. A debutat literar în 2017, cu volumul „Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România” (Editura Compania). În 2021 a publicat romanul „Cine te uită” (Editura Tracus Arte).

Expoziția „Remember Mircea Nedelciu”, (spațiul de la demisolul Muzeului Național al Literaturii Române din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8.) este deschisă în perioada 12-30 mai.

Expoziția reunește documente, obiecte, fotografii din arhiva familiei lui Mircea Nedelciu (prin amabilitatea soției sale, Miralena Nedelciu), din arhiva Ion Dumitriu (prin amabilitatea fiului său, Radu Dumitriu) și din arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.

Reper al optzecismului literar românesc, Mircea Nedelciu este totodată un nume marcant al prozei noastre postbelice. Rafinamentul povestirii și măiestria tehnică dovedite în cartea de debut, Aventuri într-o curte interioară (1979), distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor, l-au impus ca lider de generație și virtuos al prozei scurte. A scris volume de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară, Efectul de ecou controlat, Amendament la instinctul proprietății, Și ieri va fi o zi, cărora li se adaugă Povestea poveștilor gen. ’80, apărut prima dată în 1998, alături de Povestea poveștilor lui Creangă, într-o ediție bilingvă româno-franceză) și romane (Zmeura de câmpie, Tratament fabulatoriu, Zodia scafandrului – neterminat – și, împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, Femeia în roșu, una dintre cele mai valoroase lucrări postmoderne ale literaturii române). A desfășurat o bogată activitate publicistică, semnând în diverse periodice texte teoretice, articole de atitudine, a participat la dezbateri și a acordat numeroase interviuri. Printre proiectele pe care le-a inițiat se numără Asociația Culturală Româno-Franceză „Euromedia”, ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România), Târgul de Carte „Gaudeamus”, programul „Monitor. Topul național de carte”. Un rol hotărâtor în formarea intelectuală a scriitorului l-a avut participarea la Cenaclul „Junimea”, condus de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu.
După absolvirea facultății, preferând un program flexibil, care să-i permită să frecventeze în continuare cenaclul (a făcut-o pentru încă cel puțin un deceniu), autorul Tratamentului fabulatoriu a practicat mai multe meserii. A fost pentru scurt timp profesor, ghid interpret de franceză (colaborator) la ONT (Oficiul Național al Turismului) – din vremea vacanțelor studențești până în 1982 –, librar la Editura Cartea Românească, iar după 1990, funcționar al Uniunii Scriitorilor.

La începutul anilor 1990 a fost diagnosticat cu o gravă afecțiune. În sprijinul lui, scriitori, artiști plastici, muzicieni și personalități din viața publică românească au strâns fondurile necesare unei operații de transplant în Franța. În jurul suferinței lui Mircea Nedelciu s-a desfășurat unul dintre puținele momente de solidaritate scriitoricească postdecembristă.

Echipa de proiect „Remember Mircea Nedelciu”:

COORDONATOR PROIECT
Ioan Cristescu
COORDONATOR EXPOZIȚIE
Iuliana Miu

REDACTARE
Iuliana Miu
Alexandru Dumitriu

MACHETARE & PANOTARE
Antonella Bănciulescu

RELAȚII PUBLICE
Andreea Balaban
Gabriela Mareș
Loreta Popa
Ilinca Stratan
Monica Morariu

CONSULTANT
Radu Dumitriu

GRAFICĂ
Alexandru Dumitriu (fotografie afiș, mașina de scris)
Alexandru Mihai
Petru Șoșa

MULTIMEDIA
Alexandru Ursu

MUZICĂ FASSounds
PRODUCȚIE video
Alexandru Mihai
@fpv.hustle
Vă așteptăm cu drag!

© 2023 Muzeul Național al Literaturii Române

Reper al optzecismului literar românesc, Mircea Nedelciu (1950-1999) este totodată un nume marcant al prozei noastre postbelice. Rafinamentul povestirii și măiestria tehnică dovedite în cartea de debut, Aventuri într-o curte interioară (1979), distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor, l-au impus ca lider de generație și virtuos al prozei scurte. A scris volume de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară, Efectul de ecou controlat, Amendament la instinctul proprietății, Și ieri va fi o zi, cărora li se adaugă Povestea poveștilor gen. ’80, apărut prima dată în 1998, alături de Povestea poveștilor lui Creangă, într-o ediție bilingvă româno-franceză) și romane (Zmeura de câmpie, Tratament fabulatoriu, Zodia scafandrului și, împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, Femeia în roșu, una dintre cele mai valoroase lucrări postmoderne ale literaturii române). A desfășurat o bogată activitate publicistică, semnând în diverse periodice texte teoretice, articole de atitudine, a participat la dezbateri și a acordat numeroase interviuri. Printre proiectele pe care le-a inițiat se numără asociația culturală româno-franceză „Euromedia”, ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România), Târgul de Carte „Gaudeamus”, programul „Monitor. Topul național de carte”. La începutul anilor ’90 a fost diagnosticat cu boala Hodkin, o afecțiune malignă a țesutului limfoid. În sprijinul lui, într-o mobilizare fără precedent, scriitori, artiști plastici, muzicieni și personalități din viața publică românească au strâns fondurile necesare unei operații de transplant medular efectuat în Franța. Cu sume importante au contribuit atunci Uniunea Scriitorilor și Guvernul României. Recidivând după intervenția chirurgicală, boala i-a provocat paralizia membrelor inferioare, iar ultimii doi ani de viață i-a petrecut într-un scaun cu rotile. A murit la nici 49 de ani.

M-am apropiat încă din adolescență de opera lui Mircea Nedelciu. În momentul de față, lucrez la o monografie dedicată acestuia, la origine teză de doctorat, susținută în 2019.

În formarea intelectuală a scriitorului un rol hotărâtor l-a avut deschiderea culturală spre Occident din perioada studiilor liceale și universitare și Cenaclul „Junimea”, condus de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu.

După absolvirea facultății, preferând un program flexibil, care să îi permită să frecventeze în continuare cenaclul (a făcut-o pentru încă cel puțin un deceniu), autorul Tratamentului fabulatoriu a practicat mai multe meserii. A fost pentru scurt timp profesor, ghid interpret de franceză (colaborator) la ONT (Oficiul Național al Turismului) – din vremea vacanțelor studențești până în 1982 –, librar la Editura Cartea Românească, iar după 1990, funcționar al Uniunii Scriitorilor. Dintre toate aceste ocupații, cea mai avantajoasă pentru scrisul său a rămas aceea de ghid ONT, pentru că: „te pune într-o poziție foarte interesantă, foarte productivă (...) pentru formarea unui tânăr, pentru că ai de condus prin țara ta, prin realitățile tale, niște oameni care sunt obișnuiți cu un alt tip de lume și ei, firesc, dacă au o nedumerire când văd ceva sau când vor să înțeleagă ceva din ceea ce se întâmplă, îl întreabă pe ghid. Ghidul poate a trecut de mii de ori pe lângă acea realitate asupra căreia i se pune întrebarea, dar el nu și-a pus întrebarea aia pentru că el trăiește în sucul ăsta de aici (...). Acum, ca să-i răspundă ăluia, trebuie (...) o gândire critică diferită de a celorlalți. O privire critică asupra realității în întregul ei pe care nu știu dacă poate totdeauna să o transmită străinilor pe care îi conduce, pentru că ăia au codurile lor (...), nu poți, chiar nu poți să le explici cât de adânc e răul pe care îl vezi, dat tu, odată ce ți-ai pus întrebarea asupra respectivei realități, deja începi să o vezi”[1].

Ficționalizate, recunoaștem în textele sale o serie de amănunte biografice, cu referire la Fundulea natală, la perioada de liceu soixante-huitard-ă, la obținerea negației pentru repartiția profesorală în Isaccea, la activitatea de ghid ș.a. Despre aceasta din urmă am stat de vorbă cu doamna Magda Nicolae, coordonatoarea grupei de ghizi pentru limbi romanice de la ONT Carpați, din care făcea parte și scriitorul.

[1] Mircea Nedelciu, „Era un fel de privire suverană față de literatura care se publica oficial”, în Observator cultural, anul I, nr. 20, 11-17 iulie 2000, convorbire realizată de Bogdan Rădulescu, p. 6.

„Lumea nebună a turismului”

Când și cum ați ajuns ghid la ONT [Oficiul Național de Turism] Carpați București, stimată doamnă Magda Nicolae?

În 1971 am absolvit Facultatea de Filologie, secția Limbă română-Limbă franceză, la Universitatea din București. În anii de studenție, în anii 3, 4, 5, pentru că eu am făcut 5 ani, am lucrat ca ghid colaborator la ONT Carpați. Eram sute de colaboratori, pe toate limbile. Nu pot să îți spun câți erau pe rusă și pe alte limbi slave! Erau alte timpuri…  Cu foarte mulți turiști, din toate țările.

Cum ați aflat de ONT?

De la Facultate. Erau afișe pe hol, la catedre. Și eu, la rândul meu, am „recrutat” studenți. M-am dus la diverse facultăți și am vorbit cu profesorii de limbi străine să ne trimită studenții lor cei mai buni. Apoi, au dat examenele de admitere la ghizi. Da, erau examene serioase, cu ștacheta destul de sus. Uneori, perioada de lucru de la ONT era considerată practică studențească, fiind consemnată la facultate. Era totul foarte bine organizat. Pentru că ONT-ul era unicul operator de turism din țară, asimilat Comerțului Exterior.

După câțiva ani de la absolvirea facultății, ați fost angajată și ați devenit șefă, coordonatoare a grupelor de ghizi.

Da. A fi șefă acolo, în acel „vacarm”, era un act de eroism… Uite ce scrie aici, în dedicația pe care mi-a dat-o Mircea Nedelciu: „lumea nebună a turismului”.  Mă străduiam să fiu calmă…

Tot ONT-ul avea 300 de salariați permanenți. Era alcătuit dintr-un sector administrativ, dintr-unul comercial, unde lucrau cei care alcătuiau programele și pachetele de servicii la cererea firmelor partenere din străinătate, și Departamentul de Ghizi – interpreți care executau programele cu turiștii străini (circuite, sejururi, grupuri VIP ș.a.) – sectorul operativ.

În 1976 am fost angajată direct la sectorul de ghizi pentru limbile romanice. Până în 1988. Apoi, am trecut pe relații comerciale, organizam grupurile de turiști români pentru  călătorii în Spania, Italia și, pentru scurt timp, în Israel.

Cine parcurgea toate aceste etape – ghid, coordonator – și care urma în paralel și cursuri de specialitate era avansat în serviciile comerciale: creierul ONT-ului.

În afară de studenții filologi, cine putea să fie ghid-colaborator la ONT?

Ghizii de la ONT, colaboratorii externi, erau studenți în cea mai parte, dar și profesori, care lucrau în timpul vacanțelor. Cei mai mulți  erau studenți filologi, dar veneau și de la Istorie, de la Drept, de la Geografie, Arhitectură și de la A.S.E. [Academia de Studii Economice din București]. La A.S.E. era o facultate care se numea R.E.I. [Relații Economice Internaționale], unde se studiau foarte serios limbile străine. De acolo au venit ghizi foarte buni.

Deoarece aceste categorii de ghizi erau disponibile mai mult în vacanțe, în restul anului lucram cu pensionari (de diferite profesii) bine pregătiți.

Ghizii făceau trasee turistice grele, care cuprindeau toată țara. Era greu, pentru că trebuia să le vorbească turiștilor străini în limba lor și să le ofere explicații din toate domeniile. Programul de lucru era de 14 și 16 ore pe zi. Călătoreau cu autocarul prin țară, cazau turiștii, le asigurau mesele și în tot acest timp trebuia să ofere explicații ample și documentate. Era, repet, o muncă grea, dar plină de satisfacții. În primul rând, îți îmbunătățeai cunoștințele de limbă străină. În cele 8-12 zile, cât durau programele, tot vorbeai și auzeai. Eu și în tramvai, când mă întorceam acasă, aveam impresia că toată lumea vorbește franțuzește. Așa de tare se lipea de ureche tot ce trăiam în acele zile!

Când eram membră în comisiile de examinare a viitorilor ghizi, le ceream candidaților lucruri elementare, în funcție de care puteam să ne dăm seama de nivelul lor, dacă aveau chemare pentru o astfel de activitate. De pildă, îi întrebam dacă știu datele de naștere ale părinților sau ale bunicilor. Unii se încurcau și, atunci, le spuneam prietenește: „Cum poți să ții tu minte datele despre marii voievozi și despre istoria României, dacă tu nu îi cunoști pe ai tăi?!”. Se dusese vestea...

La un moment dat, veneau și copii din nomenclatură. Munceau foarte serios! Dacă făceau vreo gafă, își puneau părinții în situații delicate.

Ce presupune „chemarea” pentru această muncă de ghid?

Ca să fii ghid turistic trebuia să cunoști limbi străine, să ai o cultură generală de top, dar mai ales să fii interesat, să știi să socializezi cu străinii. Cei care nu au reușit să-și depășească timiditatea, comoditatea au abandonat.

Am reținut că existau și cursuri pregătitoare.

Existau în fiecare an cursuri de ghizi, de șase luni. Aveau loc o dată pe săptămână, sâmbăta. Unele dintre ele erau ținute de profesori universitari eminenți: profesori de economie, de istorie, de geografie, de artă. Și eu am ținut cursuri pe partea de turism internațional. Respectivele cursuri se țineau la Sala Dalles, cu o medie de 400 de participanți.

Venind turiști străini, venea și valută. Turismul reprezenta un segment al economiei foarte serios tratat. Ghizii erau cei care derulau programele contractate cu firmele străine. Dacă nu erau ghizii care să lucreze pe teren cu acești turiști, programele noastre, oricât de spectaculoase ar fi fost, ar fi rămas pe hârtie.

O atmosferă de prietenie

Care era atmosfera la ONT?

La ONT era o atmosferă de prietenie. Nu era loc de invidie. Ghizii se întâlneau, comunicau, își împărtășeau experiențele de pe trasee, vorbeau despre preferințele turiștilor; francezii, de pildă, erau atrași de mănăstiri, iar nemții de bisericile evanghelice fortificate.

Apoi, erau foarte solidari. Nu cred că exista un om din turism care să nu își facă prieteni. Din toate domeniile de activitate.

Din 1990 organizam excursii în străinătate cu turiști români. Pe vremea aceea, turismul în Occident se făcea pe bază de vize. Nu puteai să vizitezi Franța, de exemplu, dacă nu aveai viză. Am rămas în relații de prietenie cu acei turiști, oameni de mare calitate: profesori, doctori, toate categoriile care fuseseră cu noi în Franța, în Italia, nu mai spun în țările din Răsărit, unde erau organizate cele mai multe excursii.

Am cunoscut o turistă, doctoriță din București, căreia i se dărâmase casa la cutremurul din ’77 și, mai pe toamnă, nu știu exact când, s-a format un grup pentru Franța. Ea era deja înscrisă. De ce? Pentru că a realizat că nimic nu valorează mai mult decât amintirile frumoase. Cu bănuții pe care îi primise ca despăgubire s-a înscris în această excursie. Am avut norocul să cunoaștem oameni deosebiți. Nu oricine își permitea să voiajeze. Trebuia să știe și despre ce e vorba...

Fără să exagerez, munca nu era lipsită de stres.

Programele erau foarte diferite. Majoritatea turiștilor străini soseau cu avionul. Erau preluați de la aeroport. Alți turiști soseau cu autocarele proprii și trebuiau preluați de la diverse puncte de frontieră  (Stamora-Moravița, Giurgiu, Borș, Nădlac, granița cu Republica Moldova – U.R.S.S. până în 1991, Giurgiu, etc.). Când am început eu să lucrez, am fost aruncată direct în apă. M-am dus la graniță să aștept autocarul cu care făceam apoi circuitul în România. Am debutat cu incredibilul program de 19 zile.

În turismul internațional erau șoferi extraordinari. Foarte civilizați și buni profesioniști. Nu aveam autostrăzi, erau șosele naționale, dar îngrijite. Traficul era moderat, dar aveam foarte mulți turiști. Cam asta era atmosfera.

Și la birou, la sediul ONT, mergeați?

Te programau când știau că vin grupurile; dar totul – absolut totul! – era supus modificărilor. Noi stăteam acolo ca pe ace. În fiecare zi veneau alte noutăți. În loc de 16 turiști, vin 18, în loc de 5, vin 2: schimbă tot, nu mai mergi cu microbuzul, mergi cu altceva, vor ghid, nu vor ghid, numai modificări și noutăți…

În astfel de cazuri, bănuiesc că erați chemată și la ore nepotrivite…

Sigur! La orice oră! Și noaptea.

Și nu era enervant?

Nimeni nu se enerva. Toți se duceau. Un coleg a fugit pe fereastră că nu-l lăsa taică-su! Le plăcea. Erau tineri, erau dornici, era o muncă frumoasă, care îi modela ca oameni.

Se câștiga bine la ONT?

Noi aveam salarii modeste.

Programe cu turiști francezi sau belgieni

Mircea Nedelciu urmează cursurile Facultății de Filologie, specialitatea Limba română-Limba franceză, între 1969 și 1973. În studenție începe să colaboreze cu ONT-ul. Cum v-ați cunoscut?

În Facultate ne știam din vedere, că aveam în comun ONT-ul. Eu am făcut 5 ani, cea de-a doua limbă era egală cu prima. Am fost o promoție experimentală. Am avut noroc și mai toți am primit repartiții pe a doua limbă. Eu am fost repartizată la o școală la 30 km de București. Am făcut naveta un an. Pe urmă, am venit la o școală în București, dar undeva foarte departe. A trebuit să mă reprofilez. Am fost un om de-al lui Moromete! Trebuia să știu ce fac în viață. Și am zis că mă duc în turism. Deoarece aveam mulți ani de colaborare, m-au admis fără nicio problemă. M-au angajat prin transfer, dar pentru că nu știam ce se întâmplă cu turismul, mi-am dat și definitivatul, să fiu și profesoară. Însă nu m-am mai întors în învățământ. Deci cu Mircea, până în ’76, ne-am intersectat ca ghizi, când lucram pe grupuri de limba franceză.

El prelua programe cu turiști francezi sau belgieni. Discutam punctele importante din circuit, ca de la profesor la student. Era o muncă foarte frumoasă, pentru că toți eram cam de aceeași vârstă, unii cu mai multă experiență, alții cu mai puțină, și noi aveam datoria de a-i învăța  nu ce să facă, ci ce să nu facă. Aceasta era datoria unor profesioniști față de viitorii profesioniști.

Era o veselie și un freamăt turistic nemaipomenit în perioada anilor ’70-’80. Perioada în care și Mircea nedelciu a fost ghid pasionat. Erau și unii care își făceau socoteli: „A, merg, îmi perfecționez limbile străine, și nu mai vin!”. Dar el, nu. Când era solicitat, venea și era foarte apreciat de colegii din serviciile comerciale, de cei care organizau programele. Era conștiincios, responsabil și muncea și câte 16 ore pe zi, dacă se ocupa, de pildă, de itinerariul București-Suceava.

Mi-a plăcut grupul din care făcea parte, grupul de franceză, pentru că erau plini de umor. Un umor rafinat, fără să fie ostentativ.

„Mulțumim noi înșivă!”

Cum era Mircea Nedelciu?

Mircea nu se dădea înapoi de la lucruri grele – că erau sarcini grele – și între timp mai și scria, culmea! Și se inspira din activitatea lui. Era foarte rezervat, dar și când deschidea gura… Parcă îl aud! Avea o vorbă: „Mulțumim noi înșivă!” – o licență  pe care nu și-o permite decât un filolog care știe cum e corect. „Noi înșivă”, așa zicea. Un alt calambur de care îmi amintesc era Badea Scârțan.  Zicea „Ce să fac? Și eu, ca Badea Scârțan!”. Era ușor zeflemist. Făcea permanent literatură. Parcă îl văd… Era subțirel, înăltuț, pe la 1,70 m, și se înroșea în obraji. Asta țin minte, că de câte ori venea acolo, la noi în birou, era roșu la față. Poate de emoție. Și atât de generos cu „noi înșivă”, ca să îi folosesc cuvintele!

Fuma însă foarte mult. Mai ales atmosfera de la Editura Cartea Românească îl inspira la o lulea. Mă gândesc că și-a șubrezit și plămânii în felul acesta.

Era, cum spuneam, foarte apreciat de serviciile comerciale, pe relația Franța și Belgia. Îl solicitau frecvent pentru că primise referințe pozitive de la firmele partenere. Erau băieți deștepți atunci. Deștepți și foarte corecți. Cu talent, cu farmec în dialogul cu străinii. Pentru că asta era deviza la ONT: „Ghidul reprezintă românul autentic”. Și așa trebuia să se comporte. Să fie românul tipic, prima persoană cu care vin turiștii în contact. Dacă unul e excepțional,  noi, românii, suntem salvați!

Vă povestea întâmplări de pe trasee?

El nu prea comenta ce era în legătură cu turiștii. Comenta ceea ce văzuse pe traseu, modificări în materie de hoteluri, de transport, lucruri care erau în sarcina ghidului. Și în momentul în care consemna noutăți sau lucruri care nu funcționau, le scria argumentat, fără patimă. Și ăsta era mare lucru.

Nu „țintea” turiștii, căci unii aveau slăbiciunea asta, să îi critice pe turiști, să ia în derizoriu cine știe ce atitudine. Nu. El venea cu noutăți. Cu noutăți de tipul: „Ce am văzut la Suceava”.

Un coleg povestea odată că a avut un grup de 6 doamne franțuzoaice care făceau un traseu comandat de ele „pe urmele naiului, flûte de pan”. Erau rudele președintelui Franței. Era o acțiune de protocol sau de vipuri, numai că doamnele nu s-au ținut de program. „A, uitați-vă aici! În Guide Bleu, zice că la un kilometru se află o expoziție cu flûte de pan!” Genul acesta de excursii personalizate le făcea și Mircea, excursii grele. Cum să-i zici verișoarei  președintelui Franței că nu poți să te duci pe acolo, că nu e sigur că există o astfel de expoziție?!  Era foarte greu de gestionat și de executat un astfel de program. Doar oameni ca Mircea, Emilian Pop, un alt ghid extraordinar, și alții ca ei puteau s-o facă.

Mircea Nedelciu era ghid numai în perioada vacanțelor?

Numai în vacanțe, dar la el era o vacanță perpetuă, pentru că nu avea serviciu și erau perioade în care nu mai puteai conta pe studenți sau pe profesori, căci își începeau activitățile lor. Și atunci apelam la el și la pensionari. Erau oameni în fața cărora îți scoteai pălăria la cât de bine pregătiți erau. Nu numai pentru limbă. Noi le ceream, în momentul în care lucrau cu străini, să sincronizeze explicațiile despre România cu ceea ce se întâmpla în țara de origine a oaspeților. Deci să știe și istoria, și cultura, și civilizația țării celor pe care îi însoțeau. Lucrul acesta era foarte apreciat la ghizii români.

La un moment dat, Mircea a devenit librar la Editura Cartea Românească.

După terminarea facultății, în 1973, Mircea Nedelciu e repartizat, ca profesor, la liceul din Isaccea, dar obține negația. Are o proză scurtă care se numește chiar așa: Călătorie în vederea negației. Colaborarea cu ONT-ul înseamnă și un program ceva mai lejer. Își permite, de pildă, să frecventeze în continuare Cenaclul „Junimea” condus de Ovid. S. Crohmălniceanu și să scrie. E și profesor de limba franceză timp de un an, în 1976-1977, la Școala Generală Gurbănești, din județul Călărași, în apropiere de casa părintească, și, pentru numai două luni, la Fundulea. Credeți că și-ar fi dorit angajarea la ONT, în locul colaborării?

Nu, nu intenționa asta, pentru că munca noastră avea și o latură birocratică, economică. Nu era numai fantezie și umor.

Pe Georgeta, sora lui, o știți?

Da, și ea a fost ghid, dar pe engleză. Era așa de frumoasă! Amândoi erau foarte frumoși. Georgeta a lucrat mult ca ghid.

Mai mult decât el?

Da, sigur, că ea era pe engleză, și pe engleză era tot timpul nevoie de ghizi.

A fost angajată?

Nu, nu a fost permanentă. Dar era ca și cum ar fi fost permanentă, pentru că lucra mult. Avea și catedră, dar în perioadele de pauză lua grup după grup.

În București?

Da. Miralena, soția lui, a lucrat și ea în agenție. Miralena era o fată înțelegătoare. Aici s-a echilibrat Mircea, când s-a căsătorit; a intrat într-o familie foarte echilibrată și a devenit tată de familie, dar uite, prozele lui sunt superbe, nu s-a dat înapoi de la scris. Din contra! Și Mira a fost foarte deșteaptă.

Existau presiuni de vreun fel la ONT?

Presiuni la ce?

Mă gândesc că erați supravegheați de Securitate...

Povești! Știu că nu ni se permitea să corespondăm cu străinii decât pe adresa ONT-ului.

Mircea Nedelciu a primit corespondență din străinătate…

Pentru că el era colaborator, dar angajații permanenți nu aveau voie.

Ați păstrat legătura cu colegii de la ONT?

Am mai păstrat câțiva ani, vreo 10 ani, cât a mai ținut ONT-ul, până în 2000.

„Presimt că o să stai mult la masa de scris de acum încolo”

Între 1981 și 1989 a fost librar la Editura Cartea Românească.

A făcut o muncă modestă, dar până la urmă era cel mai consultat și cel mai îndrăgit. Oamenii veneau de dragul lui acolo; și stăteau, citeau, răsfoiau cărțile. Ne anunța și pe noi când apărea ceva important.

Înainte de a fi librar, s-a dus la Marin Preda să îi arate câteva scrieri. Așa a intrat în lumea Cărții Românești, datorită lui Marin Preda. El a venit și ne-a povestit, dar așa, în stilul lui, ca între prieteni. Marin Preda, care era directorul Editurii Cartea Românească, i-a spus prima dată că n-a apucat să citească și apoi l-a chemat și i-a zis: „Monșer, ia loc! Am citit. Presimt că o să stai mult la masa de scris de acum încolo”. Era un OK superb de la un mare scriitor.

Când ar fi putut să aibă loc această întâmplare?

Păi, probabil că nu cu mult înainte să moară Marin Preda.

O precizare de istorie literară: Nedelciu a debutat în revista Luceafărul, în septembrie 1977, cu proza scurtă „Un purtător de cuvânt”, însoțită de o prezentare de Ovid S. Crohmălniceanu, iar în volum, doi ani mai târziu, cu Aventuri într-o curte interioară, pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor. Așadar, fusese deja recunoscut ca scriitor de mare talent înainte de întâlnirea cu Marin Preda.

Revenind, vă amintiți atmosfera de la librărie?

Atmosferă de cenaclu! Mircea era toată ziua acolo, nu avea orar. Librăria era mică. Se formau grupuri de scaune, de scăunele – dacă nu ajungeau, aducea o bancă. Când intrai în librărie, deja nu mai erai un cumpărător oarecare, intrai în ritm.

Aducea bucurie în jurul lui

Mircea nu se plângea, nu își punea pe tavă suferințele sau tristețile. Dimpotrivă, aducea bucurie în jurul lui. Era o încântare să stai în preajma lor. A lui și a celor din jur. Pentru că pe vremea aceea erau din toate generațiile, până în ’80, acolo, la librărie.

Pe cine ați întâlnit în librărie?

Nu mai știu... Pe prietenii lui. De Traian T. Coșovei îmi aduc aminte. Și de Gheorghe Crăciun.

Cu Gheorghe Crăciun a fost coleg de facultate, au împărțit aceeași cameră de cămin…

Da, dar el nu a făcut turism. L-am cunoscut acolo, în ambianța de la librărie. Dar foarte puțin.

Îmi pare tare rău de Mircea…  Îi plăcea foarte mult să fie librar. Era în lumea lui acolo. Și probabil că de aceea nici nu acorda prea mult răgaz să se hrănească, să se odihnească.

Era dezorganizat din acest punct de vedere?

Nu că era dezorganizat: nu avea timp. Era curios să discute. Să scrie. Devenea un fel de moderator acolo, când auzea că se discută o temă în dreapta sau în stânga. Erau puncte de vedere serioase. O efervescență!

La librărie nu prea era orar. Mai ales când era Marin Preda director, librăria era un magnet. Toată lumea venea acolo, în acea oază de cultură, de prietenie prin cultură.

Mircea a fost un fel de umbră a lui Marin Preda. O umbră în materie de stil.

Era bun prieten și cu prozatorul Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda. L-ați cunoscut?

Nu l-am cunoscut. Probabil că era și el printre cei care populau librăria.

Pe vremea aceea era greu să obții niște cărți. Am făcut eforturi uriașe ca să obținem Cel mai iubit dintre pământeni. Noroc cu Mihaela Simion, fiica regretatului profesor Eugen Simion, care a fost și ea ghidă la ONT pe spaniolă și pe engleză.

V-a fost profesor Eugen Simion?

Da, da! Și Mihaela Simion zice: „Măi, cum să facem și noi rost de carte?”. Și mi-a adus-o pe „bucăți”, pe volume. Noi devoram aceste cărți. Ni le împrumutam unii altora. Când eram la jumătatea celui de-al doilea volum, în aprilie 1980, se anunță că are loc o întâlnire cu Marin Preda în Amfiteatrul Odobescu, întâlnire prilejuită de apariția romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Era cu o lună-două înainte de despărțirea de marele scriitor. În ziua aceea am fugit de la serviciu cu o colegă și ne-am dus la Facultate. Ei, să-l întâlnim pe Marin Preda a fost așa de frumos! Cine își imagina că va fi una dintre ultimele lui întâlniri cu publicul?

În perioada în care era librar, Mircea Nedelciu mai venea pe la ONT?

Mai venea pe la noi, da. După ce s-a căsătorit i s-a complicat puțin viața. I s-a complicat în sens pozitiv. Era și cu librăria, un serviciu care îl cerea permanent acolo... Și era deja tătic. Îmi aduc aminte că odată m-a chemat să-mi dea câteva cărți.

În 1981 s-a născut primul său copil, Mugur-Constantin.

I-am dus un costumaș pentru copil, că el nu voia niciun ban pe cărți. Așa ne făcea. Probabil că primea și el, ca librar, un exemplar de la autor sau de la editor. Era foarte generos. Iar cărțile lui ni le dădea așa, în calitate de coleg.

Falansterul de la Fundulea

Îi plăceau foarte mult poveștile, le culegea de pe drum și le folosea în scris. Cred că îi plăcea și să povestească… Vă aduceți aminte despre o întâmplare mai aparte relatată de el?

Poveștile lui erau adevărată literatură! Dar eram așa de ocupați, că nu aveam timp de mari taifasuri. Pe traseu se întâlnea cu ghizi de la alte grupuri, de la alte limbi, și mai stăteau seara.

Îmi aduc aminte că împreună cu colegul lui, Gheorghe Fodoreanu – și el era din grupa ghizilor de „forță”, a ghizilor de franceză –, voia să amenajeze un falanster la Fundulea.

Am stat de vorbă cu Gheorghe Fodoreanu, de la care am înțeles că voiau să facă un conac la Fundulea…

Nu, nu, un falanster de-a dreptul, o societate închisă, în care să pătrundă numai acești talentați, super-talentați ai literaturii. Da, falansterul de la Fundulea. Era un râs acolo la noi... Și ziceam: „Ia uite-i și pe falansteriștii ăștia, hai să le dăm un grup, să le piară cheful!”. Un grup din ăsta greu, cu multe zile, cu multe ore pe zi!

Când apăruse această idee a falansterului?

În jurul anilor ’80. În perioada în care își întemeiase familia.

Dacă în realitate n-a reușit să creeze acest falanster, s-a „revanșat” ficțional în romanul Tratament fabulatoriu…

Da, la Fundulea voia să fie. O utopie! Îl auzeam bombănind pe acolo cu Fodoreanu și cu alți câțiva băieți. Un falanster în care să pătrundă numai cei inteligenți. Cei ca el, care era un boem, în final. Și îi stătea foarte bine așa. Nu toți se puteau mândri cu o asemenea ținută, dezinteresată, utopică, ce mai!

Despre Fundulea vă vorbea?

Doar de treaba cu falansterul îmi aduc aminte… Am fost la înmormântare. Numai la biserică. Slujba de înmormântare a fost la biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Cantacuzino. Mi se pare că a avut o legătură sufletească cu preoții de acolo. Era plină biserica, au venit și optzeciștii lui, a venit Dinescu, transpirat tot, că întârziase, a venit Caramitru, au venit colegii lui de la ONT. Avea o familie imensă. De-abia încăpeau în biserică.

La înmormântare, mămica lui îi stătea la căpătâi și plângea.

Mie mi-a fost foarte milă de mama lui. Era copia lui. Așa de tare m-a impresionat! Ce demnă era! Și îi primea pe toți la Fundulea. Pe Mircea cu toți prietenii lui, viitorii „falansteriști”...

Ați fost și dumneavoastră la Fundulea?

Nu, povesteau ei acolo, în birou. Le spunea colegilor lui: „Hai, măi, mergem la mama? Că ne-a pregătit nu știu ce!”. Atunci nu prea erau mașini mici, se duceau cu autobuzele de linie.

În locuința lui de pe strada Dionisie Lupu ați fost vreodată?

Nu, niciodată. Vorbeam la telefon cu Mircea când era bolnav.

„Hai să facem un târg de carte!”

Îmi povestiți ceva despre el din perioada în care se îmbolnăvise?

Când am auzit că s-a îmbolnăvit, am sărit toți. S-au strâns niște bani. Și i-am trimis fiecare în contul lui cât am putut. Știu că odată i-am dat telefon și am vorbit cu el, era la un masaj și, nu știu, mi-a răspuns așa, tot în fabulatoriu. Apoi am aflat că s-a dus la Marsilia.

De ce ziceți că v-a răspuns „în fabulatoriu”?

Era la masaj. Și nu știu cum mi-a răspuns tot așa… o poezie, o creație de-a lui. Nu mai țin minte. Am aflat că a plecat la Marsilia, să se opereze. Înainte de operație s-a organizat o licitație. Și Adrian Năstase a donat două tablouri. Foarte mulți oameni îl admirau. Atunci s-a văzut, când a fost bolnav. A fost impresionat, nu se aștepta să reacționeze atâta lume. Cele două tablouri oferite de fostul prim-ministru au contat foarte mult la bugetul de care avea nevoie pentru operația din Franța. Au contribuit și francezii, francezii cu care a lucrat, firmele, nu persoanele fizice, și s-a operat. Mi-a spus, când a venit, că era într-o „celulă”, așa zicea el, într-o cameră septică, și că a suferit că nu a putut să ia legătura cu familia. Nu erau telefoane mobile atunci.

M-a marcat o fotografie, cu el în cărucior și cu pătura aceea în carouri peste el. Au fost momente de o tristețe groaznică, pentru că încă era tânăr. S-a chinuit foarte mult, a suferit de o boală îngrozitoare.

Diagnosticul primit în Franța a fost boala Hodkin, o boală malignă a țesutului limfoid, vindecabilă numai dacă e descoperită din timp. Mircea Nedelciu a protestat în 1997, la Târgul Gaudeamus în legătură cu obținerea vizei necesare controlului de la Marsilia. A explicat atunci presei că problema vizei nu e doar a lui, ci a pacientului român căruia îi este îngrădit dreptul la tratament medical…

Târgul de carte Gaudeamus s-a înființat la Sala Radio. Îmi aduc aminte că a avut loc o expoziție de carte și că ne-am retras undeva la un balconaș, în foaier. Am stat acolo până la miezul nopții. Nu era cu „Închidem!”, „Hai repede!”, „Stinge lumina!”. Știu că nu erau scaune destule și cineva a venit să ne aducă niște perne. Erau colegi ai mei, colegi ai lui… Ne-am simțit așa bine! La un moment dat, Nedelciu sau Vlad Epstein, care era și el acolo, a zis: „Numai de o expoziție suntem în stare?”. Și atunci, Mircea: „Hai să facem un târg de carte!”. Și Nedelciu a început să cânte: „Gaudeaaaamus igitur!”.  Și Gaudeamus s-a numit!

Așa fredonau?

Da, așa se jucau ei.

În 1983 Mircea Nedelciu a vizitat URSS, iar în 1985, Italia, cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, inversând rolul de ghid cu cel de turist…

Îi plăcea să călătorească, avea gena asta a călătorului, a turistului.

• Apărut în Timpul, nr. 2-3 (24-25), februarie-martie 2023, pp. 24-26, cu titlul „Mircea Nedelciu avea gena călătorului”.

L-am cunoscut pe pictorul Constantin Pacea într-o seară de noiembrie. Am stat de vorbă, în „lumina sinceră” a atelierului de pe strada Ermil Pangratti, despre familia de artiști din care provine, despre traseul său profesional, despre viață și despre pictură.

Maia Levantini s-a născut și a crescut în București. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” și locuiește, din 2002, în Statele Unite ale Americii, unde este profesoară de psihiatrie și neuroștiințe la Universitatea din Pittsburgh. A debutat în 2017, cu romanul Cu titlu provizoriu, apărut la Editura Compania, iar în 2021 a publicat, la Tracus Arte, Cine te uită.

Ambele dumneavoastră romane relevă tendința pentru autoficțiune și pentru jongleriile identitare. În lumea literară sunteți destul de parcimonioasă în privința datelor personale și alegeți să semnați cu pseudonim. De ce această discreție și de ce Maia Levantini?  

Discreția a fost mai curând dictată de circumstanțe – distanța multiplică energia necesară menținerii prezenței în ochiul public –, dar ține și de inabilități, am descoperit că îmi este mult mai ușor să scriu un roman decât să-l promovez.

Rezultat al unui experiment de alchimie – un pic de istorie personală, un pic de „mirodenie” geografică, o călătorie cu trenul prin Alpii Italieni –, Maia Levantini a fost singurul nume din cele cu care jonglam, nedizolvat în ridicol. Când am ajuns într-o gară unde oamenii își vedeau liniștiți de treaba lor pe fundalul unui peisaj incredibil, mi-am imaginat-o pe Maia Levantini așteptând acolo. A prins viață. Este un scut energetic care separă parțial viața profesională de cea literară și identitatea personală de cea publică. Mai ales acum, când retrăim fanteziile lui Sainte-Beuve și păcatele autorului atârnă major în percepția operei.

Umorul negru din perioada când lucram până la o sută douăzeci de ore pe săptămână

Subintitulați cartea de debut, din 2017, Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Cât din experiența tumultoasă prin care trece eroina sa centrală (medic rezident al cabinetului de psihiatrie din policlinica APACA, plecat, la începutul anilor ’90, în Franța și, în cele din urmă, în America) coincide cu a dumneavoastră? Povestiți-ne puțin despre propriul parcurs profesional.

Unele din evenimentele descrise în Cu titlu provizoriu sunt ale mele, altele sunt inventate sau le-am auzit de la unii și alții. Sunt multe experiențe personale care nu și-au găsit loc în cartea asta. Alegerea celor care-au intrat a fost foarte tranzacțională – dacă întâmplarea sau locul respectiv funcționa ca trambulină pentru narativ intra, dacă nu, „Pașol na turbinca!”.

Înainte de a pleca, am fost medic la policlinica din Drumul Taberei și apoi la Spitalul Obregia. Am amintiri foarte frumoase legate de oamenii cu care am lucrat în țară. După ce am plecat, am avut un traseu tipic pentru medicii români emigrați în America. Am refăcut rezidența în SUA. Partea aceea din carte este cel mai solid autobiografică, cu minime incursiuni imaginare, cum ar fi halucinațiile induse de extenuare, deși probabil că mult nu mai aveam. Lucram până la o sută douăzeci de ore pe săptămână. Pentru comparație, săptămâna obișnuită de lucru are patruzeci de ore, corect? Performanța celor o sută douăzeci de ore era obținută prin anularea orelor „personale” și, de două ori pe săptămână, a orelor de somn. Primeai douăzeci și patru de ore libere la opt zile, unii dintre noi și mai rar – la zece zile sau două săptămâni. Din fericire, pentru mine a durat doar o jumătate de an, dar doctorii care făceau alte specializări treceau prin mașina asta de tocat un an, doi. Mulți au clacat sau au abandonat, dar cei mai mulți s-au ținut tari. Acum lucrurile s-au mai schimbat, sunt reguli mai stricte. Eu rămăsesem câțiva ani după internat cu o neliniște de fiecare dată când aveam o zi sau un weekend liber – aveam impresia că chiulesc și o să mă „demaște” cineva de puturoasă ce sunt. Mi-a trecut!

În perioada aia, mă bântuia un umor negru, sărisem din lac în puț, dintr-un sistem sanitar kafkian, prost finanțat, rigid și cam sinistru pentru cei cu ambiții de cercetare, într-un sistem sanitar distopic, o enormă mașină de exploatat și de făcut bani. Formularea din carte este destul de corectă: „Dădusem vrabia jigărită din mână pe o psihopată de cioară sadică”.

Dar, cum spunea un coleg (îl citez și în carte), „Sistemul este piramidal și, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază”. Când am ieșit de la bază, situația s-a îmbunătățit spectaculos și visele de a lucra în cercetare nu mai păreau fantastice. Mi s-a alocat „timp protejat” în care nu eram obligată să lucrez în spital, ci doar să fac cercetare. Am scris câteva lucrări, una din ele a luat un premiu național, alta unul internațional, așa că departamentul de psihiatrie a decis să mă susțină mai departe.

După ce am obținut specializarea, am rămas în mediul universitar și am urmat o carieră în neuroștiințe. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec acum în laborator, uitându-mă la date de imagistică de rezonanță magnetică, mai exact, la modul în care funcționează creierul supus anxietății și depresiei și la cât de rapid îmbătrânește. Pe baza acestor date, analizăm fel și fel de metode prin care putem modifica activitatea rețelelor neuronale ca să limităm suferința provocată de depresie și anxietate.

O reală surpriză pentru publicul românesc, Cu titlu provizoriu cucerește prin pregnanța epică, efectul de spontaneitate și umorul fin, prin observațiile percutante asupra realului și racordarea la, vorba lui Borges, „infinita literatură”. Când și cum ați pornit în aventura prozastică și ce loc ocupă acum scrisul în viața dumneavoastră?

Eram în clasa a șasea când am început să scriu. Din fericire, făceam și pe criticul, așa că aruncam mai tot ce scriam. Am început să scriu proză mai serios în facultate, dar eram destul de împiedicată și, mai ales, nu prea știam unde să-mi caut mentori. Așa că tot la gunoi au ajuns și textele mele de atunci. A urmat o pauză lungă după plecarea în America, dar, la un moment dat, lucrurile s-au calmat profesional și a apărut o nișă în timp. Am luat niște cursuri, am urmat niște seminare (writing workshops), am început să primesc feedback, mi-a folosit enorm. Deși, în cadrul acestor seminare, existau și abordări enigmatice pentru mine (de pildă, romanele creștino-romantice mi se păreau hilare), seminarele astea mi-au disciplinat scrisul și m-au legat de oameni implicați în lumea literară. Acum? Acum scrisul ocupă un loc esențial, ca mersul și somnul.

„Alt pachet greu din România!”

Sunteți stabilită de douăzeci de ani în Statele Unite ale Americii, dar scrieți în românește. Cât de legată vă simțiți de limba română și de România? Dar de viața literară românească?

Nu știu care este unitatea de măsură a acestei legături, dar oricare ar fi ea, mă ancorează serios în limba română. Acasă vorbim română, copila mea vorbește românește cu un accent ardelenesc adorabil. Mai alunecăm în scurtături în engleză, e o limbă concisă și de un umor devastator. Iese o romgleză familiară emigranților din România. Uneori mă întreb cum diferă romgleza emigrantului de romgleza pe care o aud uneori pe străzile Bucureștiului.

Știința e în engleză, așa m-am format aici. Când încerc să traduc în română sună uneori stângaci. Am scris la un moment dat ficțiune în engleză, dar era o poziție inconfortabilă și fragilă. Nu am deloc apetit să mai încerc, mă simțeam ca un contrabandist de marfă proastă.

Cât despre viața literară românească, sunt un școlar, învăț, citesc. Am mult mai puține legături decât mi-aș dori, dar așa îmi trebuie dacă nu l-am ascultat pe profesorul Chevorchian când mi-a zis să dau la Filologie.

Comand multe cărți din România, am prieteni români aici care citesc mult. Țin seama de recomandările lor. Am noroc cu DHL-ul, poștașii lor mă știu bine de când îmi tot aduc pachete cu cărți din țară. Unul din poștași vine uneori cu pachetul în grădină: „Alt pachet greu din România!”

Volumul publicat anul trecut, Cine te uită, e un roman poliedric, cu multe straturi narative, planuri temporale și spațiale și cu o substanță epică pură. V-ați orientat, la scrierea lui, după anumite modele literare?

Prima reacție este să răspund arogant – nu m-am luat după nimeni. Este o stângăcie catastrofală să te iei după alții. A doua este mai ponderată – suntem toți tăvăliți în cărțile pe care le-am citit, chiar și în cele pe care le-am uitat. Pot să invoc, așadar, scuza criptomneziei, dar cred ca e mai simplu: romanul mi-a fost inspirat de tot felul de discuții cu prietenii mei. Apoi, lucrând într-o zi de primăvară în grădină, inspirația s-a sedimentat într-un fir epic. Am observat că cele mai multe idei îmi vin când muncesc, nu gândesc!

Deși nu vă deziceți de temele din prima carte, istoria personală și istoria mare, psihismul, identitatea și alteritatea, Cine te uită se detașează, desigur, mai ales prin subiect și structură, de Cu titlu provizoriu. Cum vă percepeți dumneavoastră romanele raportate unul la celălalt? Au existat, când l-ați scris pe cel de-al doilea, oarecare presiuni și rigori autoimpuse?
Sunt doi copii diferiți în care probabil se găsesc destule amprente comune. Cu titlu provizoriu a fost asemenea unei sarcini rapide și ușoare – l-am scris în trei-patru luni și a ieșit zbierând în lume. Venisem de la o întâlnire cu colegii de liceu, ascultasem fel și fel de povești de emigrație – trasee inițiatice, dar multe colorate de impresia de provizorat. Puțini voiau să moară acolo unde plecaseră. Cine te uită a avut o gestație mai lungă și, la un moment dat, am fost tentată să-l arunc, pe principiul „Cui îi pasă?”. Din fericire, un prieten m-a rugat să nu-l arunc până nu-l citește. Când l-am terminat și i l-am trimis, nu mi-a mai venit să-l arunc, dar cred că știa deja asta.

În Cine te uită, autoficțiunea nu mai este conectată direct la concretețea faptică, ci la „întâmplările” memoriei și imaginației, livrescul este amplificat, iar literarul devine un subiect în sine. Îi regăsim aici, integrați cu naturalețe în firul narativ, pe Marguerite Yourcenar, Borges, Mariana Marin, Paul Celan, Saramago ș.a. Ce anume vă apropie de aceștia? Care sunt autorii și cărțile cu care rezonați?

Alegerea autorilor din Cine te uită a fost la fel de tranzacțională ca alegerea evenimentelor în jurul cărora s-a organizat narativul din Cu titlu provizoriu. Am răsfoit prin minte și i-am ales pe autorii care puteau susține povestea cărții. Esenin amplifica perfect metabolismul adolescentin din primul capitol, Bruno Schulz și Mariana Marin erau punct-contrapunct în atmosfera Leningradului asediat, umbra lui Borges închega labirintul temporal în care intrase personajul principal și tot așa.

În ce mă privește, eu sunt mult mai promiscuă decât Eliza din Cine te uită, am un „harem” de autori iubiți, mai serios sau mai frivol. Poate este un semn de îmbătrânire, dar uneori mă întorc și citesc cărți care acum zece sau douăzeci de ani nu mi-au picat bine. Unele m-au plictisit egal și acum, dar altele mi se par atât de bune, încât nu pot decât să admir volatilitatea percepției estetice.

În ultimul timp, am citit mult Tokarczuk, Knausgaard, Svetlana Alexievich, dar și poezie americană, care mi se pare că are o maturitate extraordinară. Prima parte din Vegetariana de Han Kang are o dozare a energiei narative foarte satisfăcătoare pentru cititorul amator de senzații stilistice mai tari. Rețeta lui Benjamin Labatut, din When We Cease to Understand the World, de mixaj între ficțiune și istorie mi-a reconfirmat apetitul pentru textele istorice. Mărturisesc că am cam scăpat-o de sub control cu cărțile de istorie. Am o curiozitate morbidă pentru cărțile care rescriu perspectiva asupra diferitelor perioade istorice, în primul rând pentru că efortul ăsta îmi spune ceva interesant despre motivațiile revizionismului. „De ce acum?” și „De ce așa?” sunt întrebări tipice de psihiatru, deformație profesională.

„Delicatețuri” irascibile pe care personajul principal le împarte generos

Regăsim aici, redate într-un stil propriu, cu umor fin, particularități temperamentale ale unor poeți și prozatori, dar și considerații asupra scrisului lor. Lectura este una provocatoare. Cărui tip de cititor vă adresați?

Cititorului curios și nu prea crispat în respectul pentru mari figuri literare. Profilurile actanților literari (cum i-a numit inspirat profesorul Nicolae Nicolae) sunt manipulate uneori cu minimă reverență. De pildă, Pessoa e catalogat la un moment dat drept „fătălău”. Și sunt multe alte „delicatețuri” irascibile pe care personajul principal le împarte generos, ca orice amorez dezamăgit. Cartea nu e un fel de Cântarea României, și nici un tratat de istorie literară. Considerațiile asupra scrierilor lui Yourcenar sau Saramago sunt uneori naive, sentimentale sau prozaice – singura regulă este să reflecte lumea autistă bogată în care Eliza se simte confortabil. Am inclus anecdote din biografia lui Esenin, a Marianei Marin sau a lui Pessoa (care, de altfel, a făcut subiectul câtorva lucrări de psihiatrie), dar totul este sub umbrela derapajului ficțional.

Eliza, personajul principal al romanului Cine te uită, pornește, pe o cale fantasmatică, nu numai în căutarea rădăcinilor personale, ci și a cauzelor răspunzătoare pentru actuala față a lumii. Descinzând, din secolul 21, în vremuri agitate – sfârșitul anului 1938, marcat de uciderea lui Zelea Codreanu, anii 1940, 1942, ai celui de-al Doilea Război Mondial, perioada comunistă, din 1960 și 1980 –, ea caută adevărul, alături de scriitorii care o însoțesc, și descleiază amintiri colective. Ce rol joacă istoria în cartea dumneavoastră?

Istoria e o casă bântuită de fantome, iar Eliza deschide tot felul de uși pe care scrie Intrarea interzisă. Este un exercițiu în dobândirea identității, o expunere la fel și fel de bătălii de frontieră – adică după fiecare capitol i se tăbăcește pielea puțin câte puțin.

Pentru scopurile acestei cărți, contextul istoric este esențial. În general, mă intimidează poveștile care reușesc să construiască caractere convingătoare într-un mediu aseptic din punct de vedere istoric. Există perioade de grație în care istoria ne uită și viața privată are o autonomie uriașă, dar pentru un scriitor sau cel puțin pentru acest scriitor, asemenea perioade sunt o mare bătaie de cap. Necesită fie un instinct excepțional, fie un antrenament serios în ale psihologiei și psihopatologiei pentru a ține cititorul interesat și pentru a evita capcanele epicului de tabloid.

Unul dintre personajele memorabile din Cu titlu provizoriu este profesorul Chevorchian/Chevo, nume întâlnit și în dedicația de la începutul volumului. La un moment dat, scrieți: „Așa a apărut Cercul de estetică […], la care Chevo aducea nume serioase – Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ștefan Augustin Doinaș, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Cum? Mi-a zis odată că lucrul cel mai greu era să facă rost de numerele lor de telefon, pentru că, altfel, aproape toți cei abordați erau de acord să vină să vorbească în fața unei clase pline ochi cu liceeni care puneau tot felul de întrebări necenzurate”. Cine este Chevo și ce importanță are acesta în viața dumneavoastră (literară sau nu)? De la Chevo să fi dobândit, oare, dragostea pentru literatură, spiritul critic, gustul pentru taxarea ridicolului și a truismelor?

Profesorul Chevorchian a fost subiectul unui articol pe care l-am publicat acum câțiva ani: https://www.araratonline.com/maia-levantini-anton-chevorchian-si-cei-pe-care-i-a-lasat-in-urma/, un articol în care vorbesc de rolul formativ major pe care l-a avut Chevo. De fapt, Chevo a fost esențial pentru construcția interioară a multor generații de elevi din Mihai Viteazul și MF3 din București. El a fost primul și pentru mult timp singurul mentor pe care l-am avut. După primul extemporal la română din liceu, m-a chemat să-mi spună „Ai o ușurință în comanda frazei.” (Era cam bombastic.) Mi-am luat-o în cap și scriam uneori niște aberații obraznice doar ca să-l provoc. M-a altoit la notă, la un moment dat, am luat un patru. Pe urmă, s-a răzgândit și m-a iertat. Dar extraordinar a fost că realmente s-a luptat să mă convingă să dau la Filologie. Nu l-am ascultat, dar nu am uitat. Am rămas în legătură după ce am terminat liceul, chiar și după ce am plecat din țară vorbeam la telefon regulat. Mi-a trimis cartea pe care o scrisese pe baza întâlnirilor de la Cercul de Estetică („Întâlniri memorabile cu…”), împreună cu o notă în care mă ruga să o „trec prin bisturiul cuvântului la următoarea convorbire.”  N-am apucat. Amintirea morții lui abrupte mă supără și acum.

Despre România şi Statele Unite, perspectivă personală şi stratosferică

În cartea publicată în 2017, radiografiați, fără patetisme, dar cu ironie și sensibilitate bine strunite, societatea românească și americană. Cum vi se par Statele Unite ale Americii astăzi? Dar România? Prin ce credeți că se aseamănă și prin ce diferă cele două spații?

Nu un roman, ci o trilogie ar fi necesară ca să răspund! Plus, sunt experți îndreptățiți să dea răspunsuri mult mai documentate. Hai să încercăm o perspectivă personală și foarte stratosferică. Ambele culturi sunt, evident, parte din aceeași civilizație occidentală/iudeo-creștină, dar greu ar fi să găsești două țări mai diametral opuse în același spațiu. Statele Unite sunt un imperiu multicultural, histrionic și destul de tânăr istoric, dar suferind deja de boli imperiale (centrul imperial slăbește, coeziunea identitară trece printr-o criză profundă). Este un teritoriu cu contradicții fascinante pentru observatorul exterior, dar exasperante pentru cei care au ales să trăiască aici. În ce mă privește, cel mai vexant este anti-intelectualismul aproape revanșard, care are fel și fel de consecințe în lanț, de la naivitatea politică la atașamentul pentru arme de asalt. Ideea că un om bolnav psihic sever poate să cumpere oficial o armă semiautomată ar trebui să fie de domeniul ficțiunii, nu al luptelor politice.

România este, oricât ar părea de ciudat, un spațiu cu o identitate mult mai solidă și mai coerentă istoric. Este greu pentru români să îi înțeleagă pe americani datorită vastității Americii – e un efort orizontal. Este greu pentru americani să-i înțeleagă pe români datorită fundației noastre atât de labirintice – e un efort vertical.

În ce privește viața culturală, atât cât am observat eu, cultura românească este un univers vibrant și gravid cu o imaginație lirică formidabilă, mai ales când uităm de complexul periferiei și de nevoia de a arăta că și la noi se nasc oameni.

Urmează un al treilea roman?

Urmează. Rămâne de văzut cât de repede se așază într-o formă de export și cum navighează prin imprevizibil. Diferența dintre așteptări și realitate este un câmp de luptă permanent. De fiecare dată când îmi fac planuri, îmi amintesc de greutatea pe care chinezii o atribuie șansei. Mult timp am fost nedumerită cum o civilizație, care a reușit performanța unică de a supraviețui trei-patru mii de ani, este fixată pe ceva atât de banal. Până am înțeles înțelepciunea prin care ne admitem limitele și tolerăm ruperile de ritm incontrolabile. Șansa vine după ce ne-am epuizat socotelile, este rădăcina la pătrat a lui minus unu care schimbă toată ecuația.

Prezentul meu este american la suprafață, dar labirintul românesc din subsol probabil îl va modifica în fel și chip. Fiecare carte pe care o scriu sabotează acest prezent și aduce catacombele mai aproape de suprafață.

Îmi imaginez că viitorul meu este european, dar s-ar putea să fie doar proiecții confortabile: Europei și României le stă bine în imaginație, America dă ce este mai bun din ea în realitatea obiectivă. Dar obiectiv, am început să scriu alt roman. Obiectiv, mă întorc tot mai des în țară. Restul este marjă de eroare, imprevizibil, inspirație.

Apărut în Timpul, nr. 11 (21), noiembrie 2022, pp. 20-21.

„Driblând” cu virtuozitate limbaje dintre cele mai diverse și teme la prima vedere incompatibile – fotbalul, religia și războiul –, în Ofsaid, Moni Stănilă își ia libertatea de a trece cu poezia dincolo de poezie. Cele două două părți ale cărții, Jurnal de microbist (2014-2022) și eUropA 2022. Jurnal de(spre) front, concentrează, în „povestea” ce înaintează cu pași și pase surprize, atâtea evenimente de viață cât pentru un roman. Aici, marile probleme ale umanității sunt conectate la existența concretă, iar individul, în condiția de spectator implicat la meciurile istoriei, trece, gradual, de la dorința de adrenalină la nevoia de siguranță.

Ce iese întâi de toate în evidență este natura experimentatoare a poetei. Moni Stănilă folosește formule apte să redea specificul lumii contemporane, marcate de amploarea virtualului și a on-line-ului ori de discursul mediatic. Apelând la o frază celebră, și schimbând ceea ce e de schimbat, am putea spune chiar că prima secțiune a volumului este o... suită de ecrane „purtate de-a lungul unui drum”.

Sunt mai buni                  dar sunt mai buni.

N-am închis un ochi                                capul sus!

Mi se întâmplă să fiu uneori nervos.

E pentru că îmi doresc foarte

să-mi iasă,               să ajut,

să fac performanță. 🏆

să ne aplaudăm     în ochi. 👏💪

alături de voi pentru      !

Forza Steaua!

Poemul trunchiat al lui Denis Alibec, vara 2017 (n.r.).

Remarcabil la Moni Stănilă este și modul în care organizează textul în pagină, în care își creează „partitura”. Rândurile fracturate, disparate, dar percutante și stenice, de tipul devizelor, cultivarea elipsei sau adăugarea suplimentară a câte unui simbol, dialogul constant dintre formă și idee contribuie, toate, la configurarea unei poezii dinamice, mustind de sensibilitate și sens.

În mod cert, fotbalul nu este decât un pretext pentru conturarea unei confesiuni despre ratare și reușită, așteptare și dezamăgire, prezență și absență, maternitate și singurătate.

Numerotarea poemelor, în dauna intitulării lor, indică analogia cu fotbalul (numerotarea tricourilor) și trimite, în același timp, la ideea înserierilor și a statisticilor.

În prima diviziune, nota tragică fuzionează cu cea comică, cum se întâmplă în poemul 5., turat de efectul „du mécanique plaqué sur du vivant”:

...Nu știu cum am reușit în cădere o

redresare spectaculoasă, ba

am și ajuns direct cu mâna pe clanța ușii.

Din cădere / ridicare, îmi aranjez părul cu mâna rămasă

liberă

și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist

ce dădea gol din greșeală stârnind ovații,

așa că nu e de mirare că în capul meu un stadion întreg strigă/ „nicolițăăă”!

Alte poezii se disting prin fluența narativă și prin naturalețea cu care sunt intercalate frânturi de dialog (4.), dar și prin sentimentul religios profund, prin orientarea către ceea ce rămâne nerostit sau ascuns.

Direct racordat la realitate, „Jurnalul de microbist...”, menit să cuprindă înregistrări și comentarii ale unor fapte, ia și forma unei polemici implicite la adresa unui anumit fel de poezie, romanțioasă, edulcorată și saturată de clișee: „când ai galeria în spate și taci e ca și cum stai nemișcat ca/cineva să te sărute.”

Parte din public sau în conexiune cu el, „personajul central” al dipticului apare în ipostaza de microbistă și poetă, adică de spectatoare și de jucătoare. Prima dintre aceste posturi include o anume stare de pasivitate activă și suprimă posibilitatea intervenției („nici un alt om acolo cu mine./ Nici o mână uriașă nu se întinde/ ca în ilustratele iehoviștilor./ Eu sunt mic și rămân mică”). Cealaltă, a scriitoarei posesoare de „strategii de atac” ori „de apărare”, reclamă o așa de mare fervoare creativă, încât limitele și bunele tradiții literare sunt, în sensul constructiv, date la o parte.

Prezente, în ambele situații, sunt intensitatea trăirii („Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere, o tresărire puternică”), memorabilul și spectacularul: „Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia”. Punctată de accente ironice, intrarea strălucitoare în scenă a „eroinei” pastișează aparițiile în mulțime ale vedetelor sportive sau de cinema, croite parcă după același tipar:

La fereastră fac cu mâna: salutare, lume.

Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale,

dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,

din spate se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.

Sunt tânără și frumoasă ca Russel Crowe în Gladiatorul.

O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.

Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.

Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză/ și Manuel Neuer în propriul careu.

În „eUropA 2022. Jurnal de(spre) front”, scris în cadrul unei rezidențe de creație literară, sunt aduse în discuție subiecte precum „discursul green”, „iubirile neîmpărtășite”, „corectitudinea politică” și războiul, „mai violent decât orice pandemie”. De data aceasta, spectatoarea („Nemișcarea de afară/ e plânsul pe dinăuntru”) „nu vrea să se mai vadă în nimeni”. Tonul este mai sobru, „meciul” implică vărsare de sânge, cuvintele „intră în coaste”, lupta, credința și suferința capătă sensuri adânci.

Apoi sunt suferințe care macină. Încet.

Picătură chinezească o durere surdă de oase.

Că nu am un copil în care să mă văd la bătrânețe.

Și într-o zi începe războiul. Atunci nu mai pornesc televizorul

când începe un meci de fotbal.

Nu mai vreau sport.

Și pentru prima dată mă bucur că nu mă văd în nimeni.

Facebook nu mă învață adâncimea

cuvântului ocupant, nici fața de carton a cuvântului

eliberator. Sunt cuvinte pe care le învăț

când îmi intră

în coaste,

în istorie,

în Transnistria

Asistăm aici la o continuă confruntare între a fi și a părea, a avea și a vrea, între semnificat și semnificant, reprezentare și realitate, între gol și plin, teritorializare și deteritorializare.

Ofsaid este o carte de Divizia A. Se distinge între altele nu numai prin drumul dus-întors dintre literatură, fotbal și viață, ci și prin digitația ritmică, dexteritatea cu care autoarea ajustează vitezele și cu care manevrează diferitele registre (sportiv, jurnalistic, social-politic etc.). Versuri când grave și sacadate, când domoale, tânguitoare sau chiar impregnate de o ușoară (auto)ironie, vorbesc despre performance și performanță (fie ea sportivă sau lingvistică), despre importanța echipei și a rugii colective, despre supra(-)viețuire.

Pentru cine bat clopotele

Ce înseamnă Arefu pentru tine?

Ce înseamnă pentru orice om locul nașterii. M-am născut în Arefu.

Ieșeai des din sat când erai copil?

Nu. Vara plecam la bâlci, la Curtea de Argeș. În oraș mă duceam ocazional... Ieșeam rar. Erau puține autobuze, lumea săracă...

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, aveai 6 ani.

Da, 6 ani. Era primăvară, ne pregăteam să arăm.

Și tu?

Eram și eu pe holdă, cu mămica.

Ce-ți amintești despre moartea lui Dej?

Eram copil.

M-a marcat atunci că am auzit bătăile clopotului. Era până-n în ora 12, în jur de 10-11, nu știu cât era. Și-apoi, am așteptat să vină tata, că era la serviciu, și seara, la masă, l-am întrebat:

„Tăticule, ce a fost azi, de ce-au bătut clopotele?”.

„Păi, a fost pentru Gheorghiu-Dej, pentru conducătorul nostru”.

Se zicea că, de fapt, rușii l-au dat jos pe Dej.

Înțelegeai tu lucruri de felul ăsta la 6 ani?

Nu mult. Mai târziu am mai aflat câte ceva.

S-a schimbat ceva în comportamentul oamenilor în acea zi? În zilele următoare?

Nu mai țin minte. Păi era o controversă. Se vorbea că, de fapt, cei de la București au dorit debarcarea lui Dej. Deci erau niște răutăți. Așa țin eu minte, că a venit o delegație, cu niște flori, cu un pumnal, cam așa ceva… Și atunci l-au omorât pe Dej. Pe undeva prin Moldova s-a întâmplat treaba asta. Pentru faptul că Dej, când a venit la putere, legase petrolul din România de instalația petrolieră a rușilor. Ce mi-a rămas mie, ca unui copil, din discuția asta de oameni mari: că a tăiat legătura cu rușii, că ăia ne mulgeau petrolul nouă. Rușii s-au supărat, s-au pus în relație cu cei de la București, au făcut un complot și l-au eliminat pe Dej. Pe urmă, au tot căutat pe cine să pună, au propus, au săltat, și l-au ales pe Ceaușescu.

Pe calea Pompeiului

Tatăl ți-a părut în vreun fel afectat?

Nu, în niciun fel. Nu. Era speriat de chestia cu muntele Ghițu [masiv din ramura sudică a prelungirilor munților Făgăraș]. Circula atunci un zvon că e un vulcan în Ghițu. Și că va erupe și că lava vulcanică va acoperi o parte din sat.

În perioada în care a murit Dej?

Da, exact în perioada aia.

Cum de s-a ajuns la așa un zvon?

Păi, sunt niște izvoare cu apă caldă folosite la băile de la Brădet [satul Brădetu, comuna Brăduleț, din județul Argeș, unde este Spitalul de Recuperare „Brădet”]. Apă sulfuroasă. Băile de acolo sunt cu apă de aici. Și-acum, în țară, ape de felul ăsta sunt folosite pentru încălzire. Asigură căldură și iarna, și vara. Sunt scoase de la 10. 000 de metri, cu pompele. Pe undeva pe la Oradea știu că sunt. După ce au venit niște experți pe aici, s-a auzit de vulcan. Am fost atent, că, na, eram copil. Voiam să știu că viața merge înainte. M-am bucurat că n-a fost așa. Mai târziu, am ajuns eu la Brădet, pentru reumatism. Apa caldă, cu sulf, e trasă din spatele Ghițului. Că doar Brădetul e aici [lângă Arefu], în spatele Ghițului, în partea cealaltă.  

Laserul lui Coandă

Îți aduci aminte de evenimentele din august 1968?

Atunci m-am speriat.

De ce?

Tot așa, circulau  zvonuri despre război. Că rușii au vrut să treacă prin nordul țării. Și noroc că atunci a fost vorba cu laserul, cu Coandă, și n-au mai trecut pe la noi, s-au dus pe acolo, pe teritoriul actual al Ucrainei, la cehi. Cu cehii aveau treabă. Coandă nu era aici la noi, era la Paris, dar na, era român. Și a „înțepat” două-trei tancuri, îmi aduc aminte. Le-a distrus și și-au văzut apoi de treabă. Era nou, era inedit la timpul ăla. Au făcut experimente cu tancurile care au vrut să treacă peste Prut la noi, rușii au vrut să treacă toată armata pe aici, pe la noi. Era neliniște atunci. Ceaușescu n-a fost de acord. Dar nu prea avea ce să facă tăvălugului rusesc.

De unde aflai așa ceva?

Din gura lumii, că așa ceva nu apărea în presă. Treaba cu Coandă mi-a rămas în cap. Și am mai auzit și pe urmă. Că nu se linișteau altfel rușii. Au vrut să treacă prin… parcă mai jos de Iași, pe la Prut, și prin nord, pe lângă Tisa. Nu știu exact cum aveau traiectoria. Era vorba de Iași, de Botoșani... Călcau câteva județe.

Și după?

Viața mergea înainte, mă duceam la școală. La școală nu vorbeam despre asta, nu aveam voie. Erau lucruri ciudate. Directorul nu ne lăsa să ne ducem nici cu Steaua, nici cu Plugușorul. Erau reguli comuniste.

Dar a fost vreodată cineva sancționat la școală că s-a dus cu Steaua sau cu Plugușorul?

Nu, nu. Eu nu îmi aduc aminte. Se zvonea și atât. Speriau copiii.

„Mocănița” de la Vidraru

Îmi spui ceva despre barajul de la Vidraru?

Eii, aici sunt multe de spus! Îți spun de când eram mic.

Mă duceam la Căpățâneni [sat din comuna Arefu]. Acolo era un trenuleț. Trecea pe unde e barajul acum și se ducea până la Cumpăna [cabană situată pe malul Lacului Vidraru], un trenuleț cum e mocănița din Maramureș. La Cumpăna, unde e poiana, era un fel de sătuc, cu căbănuțe, căsuțe, erau foarte mulți muncitori și se duceau oamenii de aici din sat cu mâncare. Și făceau bani. Și acolo sus, dar și mai jos, pe aici, erau mulți muncitori. Tata aici a muncit pentru prima dată.

Câți ani aveai când te duceai cu trenulețul?

După ’66, în orice caz. Prin ’70 și ceva, cred. Oi fi avut vreo 10 ani, ce știu eu…

Dar numai de două ori m-am dus eu.

Trenulețul asigura doar mâncare, se mai duceau oameni, femei cu mâncare, mai căutau zmeură. Legături între oameni…

Erau oameni din zonă?

Oameni din zonă, de aici. Din Arefu, din Corbeni, din Căpățâneni. Se duceau cu lapte, brânză, cu ce aveau oamenii.

Dar oamenii care munceau acolo? Tot din zonă erau?

Au angajat și din zonă, dar au fost mulți din Moldova, de la hidrocentrala de la Bicaz. Au venit oameni pregătiți de la Bicaz, ingineri…

Au fost și victime în timpul construirii?

Știu de Transfăgărășan. Dar se vorbea pe șoptite de morți. Transfăgărășanul a fost făcut cu soldați. Se întocmeau doar niște rapoarte și era chemată familia să ridice corpurile.

A lucrat și tatăl tău la hidrocentrală?

Da.

Și venea seara acasă?

Da. Prima dată a lucrat la Lotru, e și acolo o hidrocentrală, pe Valea Lotrului. Am fost cu el când eram în clasa a VII-a sau a VIII-a. M-a luat într-o vară pe-acolo. Venea la două săptămâni pe acasă. Și m-a luat cu el două săptămâni.

Era frumos tare.

Ce-ai făcut acolo?

Mă râzgâiau, că erau oameni din sat, de aici. Colegii lui tăticu’. Mă lua când unul, când altul. M-au dus la Festivalul Bujorului…

O dată m-a luat cu el și la Oești. De acolo am venit pe jos.

Câți kilometri înseamnă?

20 și ceva de km, cred. Și până la Curtea de Argeș am fost pe jos. M-am dus cu vaca la abator într-o noapte. Am fost pe jos și până la Pisc, la Capra…

Dar la Vidraru? Ai fost când erai copil?

Aici m-a impresionat mai tare, că tăticu’ era prieten cu liftierul. Liftul te băga la o sută și ceva de metri sub pământ.

Atlantida din Arefu

Tăticu’, cât a lucrat, a lucrat în pământ, aici la uzină. La uzină e o gaură de o sută și ceva de metri, unde sunt grupurile mari. Și aici lucra. Aici s-au pus patru grupuri mari, cu toate instalațiile și cu toată aparatura. De la baza barajului pornesc două conducte foarte mari pe care pleacă apa, ca să învârtă turbinele. Deci apa pleacă de la baza barajului. Diferența de altitudine face ca apa să capete viteză și presiune. Barajul are 168 de metri, mi se pare. Pe întinderea asta se acumulează foarte multă apă, cu o presiune extraordinară. Ziceau scafandrii – că am avut scafandri la lucru– că, în ciuda echipamentelor lor, de ultimă generație, sofisticate, ziceau că îi tăiau curenții de apă. Jos erau niște curenți de apă unde nu se băgau nici ei. Apa trăgea către gurile de plecare, către uzină, și ele erau închise de niște batardouri [diguri] de oțel foarte groase și foarte mari. S-a zis că „s-a rupt” barajul. Nu s-a rupt, de fapt, niciun baraj! A fost o manevră greșită la un batardou, din uzină. Nu s-a închis. O comandă, ceva n-a funcționat electric și a rămas la jumătate, și jumătatea aia atât a presat apa, că a rupt stâncile, prin ’74.

Tu unde erai atunci?

Eram la la coasă, la Sorovan.  

Și ai auzit un vuiet mare sau cum?

Ce vuiet, că au venit elicoptere de la București, a venit Ceaușescu! Am văzut  oameni pe blocuri [blocurile din Căpățâneni], elicopterele dădeau, ca la armată, scări din funii ca să salveze oamenii. Ce vuiet?! Vuietul a fost de câteva minute, până a ajuns apa la Corbeni, până a început să se împrăștie apa, unde a avut loc mai întins. Că de aici, de la baraj, până la Căpățâneni era ras tot! Era o brutărie nou-nouță, a luat-o apa cu totul.

Și a venit Ceaușescu.

Nu s-a dat la știri. De fapt, s-a dat ceva sumar. Că am ascultat eu seara: „A fost un mic incident la Barajul Vidraru”. Și atât. Fără alte detalii.

Dar Căpățâneniul era distrus. A venit apă mare. Pe drumul vechi, când te duci către Arefu, până la cireș era apa!

Și tu ce-ai făcut atunci?

M-am dus până acolo, la cireș. Am stat de vorbă cu oamenii, că era lume mai multă.

Ai plecat singur?

Am plecat singur. Mi-am pitit coasa în Sorovan și am plecat. M-am dus a doua zi să termin de cosit. Singur eram.

Era lume adunată pe drumul ăsta, către Arefu, pe partea cealaltă nu puteai, că era doar apă. Și a mai fost deranj mare undeva în jurul uzinei, unde e un depozit de carburant al armatei. A luat tot ce a prins, mașini ale armatei, tot a luat! Tot! În uzină n-a intrat apa cine știe ce, dacă intra acolo, e instalație electrică multă, bufnea. Nu a intrat decât prin spate, pe o scară de incendiu, dar făcută cu cap. A fost pus în proiect și un eventual incident din ăsta. Doar când a ieșit din curba mare, că apoi apa, dacă a avut unde să se ducă, s-a dus în jos, s-a scurs. Aici a făcut deranj mai mare. și la Corbeni. Apoi s-a întins către lunci, către Oești, către Corbeni, și nu a mai distrus. Că altfel, dacă era să scape toată apa din baraj, distrugea și Piteștiul! S-au dus apoi directorul cu niște ingineri pe Vâlsan  [râu, afluent al Argeșului] , pe partea cealaltă, au venit pe la Moliviș  [depresiune], au venit aici, pe baraj, și au acționat local. Exista și acționare locală, sunt niște camere acolo, tot ale uzinei, și au închis. Deci n-a durat. Nu știu, a durat puțin de tot incidentul, scurgerea de apă, că dacă era vorba să se scurgă apa câtă era în baraj… Atâta putere a avut, că se vede în partea dreaptă, când te duci la baraj, se văd niște cârpituri făcute din ciment. E băgat în stâncă foarte mult zidul, și într-o parte, și în alta. Ei, când au ales arcul să facă aici baraj, au făcut proiecte, calcule, desene tehnice.

O scrisoare pierdută

A mai venit și cu alte ocazii Ceaușescu prin zonă?

Venea pe aici, avea o rampă de aterizare de elicopter, aici la Căpățâneni, mai avea una în Luncă, se mai ducea la vânătoare. Avea cabane pe sus, pe lângă Negoiu. Din ce știu eu.

Avea oameni care îl așteptau peste tot, Securitate.

La Arefu a venit?

În Luncă a venit. S-a dus vecinul nostru, Ionel Bârlă. Se pitise într-o căpiță să îi dea o scrisoare lui Ceaușescu. N-a apucat. L-au arestat. Făcuseră lagăr amândoi. Erau de-o seamă. L-a arestat garda aia a lui. Doi ani l-au ținut la Pitești.

În 1974, când a fost apa cea mare, erai în primul an de liceu.

Da, atunci mă dusesem la Pitești.

Ce liceu ai făcut?

Liceul industrial nr. 1 din Pitești.

Te-ai pregătit acolo pentru meseria de electrician?

Da. Aici, la Vidraru, sunt aduse 4 aducțiuni mari: apă de la râul Topolog, râul Doamnei, Vâlsan și Valea lui Stan. Topologul e cel mai mare. Ei au făcut să fie apă să meargă la capacitatea de 220. Încă a vrut Ceaușescu să aducă și de la Sebeș, din Ardeal. Și începuse să sape până la jumătate, am înțeles. E dichisită, e o bijuterie construcția. E făcută de cehi și de ruși, parcă. Eu vorbesc de proiectul inițial. Grupurile ăstea se mai schimbă, acum trebuia să le schimbe. Sunt scumpe, un grup e un colos, e pus pe o poziție verticală. Jos, pe unde pică apa, are niște palete care îi dau viteză. Totul e instalat pe un ax. Paletele învârt axul centralei și de ax sunt montate tot felul de relee care măresc capacitatea curentului. Ies afară într-o stație. Cea mai mare e stația de 400.

După liceu, ai mers în armată.

Am terminat vara și în octombrie mi-a venit ordin să mă duc la armată. Mă angajasem. Lucram de o lună la Colibași [Uzina Dacia, aflată în apropierea localității Colibași, la 12 km Nord de orașul Pitești] până să mă ia în armată.

Ce ai lucrat?

Tot meseria mea.

Îți plăcea?

N-am apucat să-mi dau seama... Învățam, răspundeam la comenzi.

Stagiul militar unde l-ai făcut?

La Curtea de Argeș.

Cât?

Un an și 6 luni. Două luni ne-a ținut în plus. Că au invadat rușii Afganistanul.

Și apoi?

Apoi m-am întors la Colibași, mi-am luat actele și am venit la Bioproteine [Fabrica de proteine din Curtea de Arges, în subordinea Centralei Industriale de medicamente, cosmetice, coloranși și lacuri ]. Și după, la hidrocentrală.  

La Curtea de Argeș sau la Vidraru?

Și la Vidraru, și la Curtea de Argeș. Trebuia să mergem des la Vidraru. Când mă duceam la Vidraru, mă duceam pe jos.

Erau mulți angajați din Arefu?

Da, erau. Ne știam între noi ca pe oi!

Și Revoluția de la 1989? A schimbat ceva?

S-au schimbat directorii.

Tu te-ai schimbat?

Primeam mai multe drepturi, de care nu avusesem parte până atunci. Drepturi bănești. Dar asta nu m-a schimbat.