Și-au atins târgurile de carte menirea? – Interviu cu Vladimir Epstein

Stimate domnule Vladimir Epstein, în 1994 ați întemeiat alături de Anca Dumitrescu și de Mircea Nedelciu Târgul de carte Gaudeamus. Câtă nevoie avea piața editorială românească de un asemenea târg?

Până în ʼ89 se citea mult, erau tiraje și adesea titluri fabuloase. O relație a omului cu librarul era similară celei pe care o stabilea cu măcelarul. După ʼ89, o explozie de edituri, autori și titluri, dintre care totuși străluceau Sandra Brown și Pavel Coruț… Un târg de carte, o competiție cinstită, corectă, posibil completă, care adună public cu scriitori, critici, presă – la fel de „explodată”  – putea să propună un drum către o stratificare a valorilor. Dădea un fel de notorietate mai... adevărată, standarde corecte. Peste toate, o rețea de difuzare cam prăfuită, nefuncțională, cu multe țepe dureroase, cu plus sau cu minus. Radioul public, departe de a fi un arbitru sau critic literar cu un vot al publicului la fel de obiectiv/subiectiv, conviețuia fericit cu profesionalismul, cu spiritul de echipă – mai ales al optzeciștilor. Plasarea în calendar peste sau în preajma lui 1 noiembrie, aniversarea Radioului, a contribuit la conturarea unei atmosfere de public și de vânzări feerice.

Cum s-a născut, mai exact, ideea acestui târg de carte?

Nu aveam decât un an, sau așa ceva, de când mă angajasem la Radio, într-un recent deschis sector de promovare a imaginii. Se apropia ziua Radioului național, 1 noiembrie. Trebuia să mă comport într-un fel. Întreaga echipă era formată din… mine. Buget... zero. Vizitasem în vară, în iunie, mi se pare, târgul de carte făcut de Mihai Oroveanu.

Primul târg de carte de la noi, dacă nu mă înșel...

Primul și foarte, foarte bun. Am vizitat târgul și zic: „Dacă aș putea să fac și eu așa ceva la Sala Radio!” Am rămas cu această idee. La un moment dat, în cadrul unui eveniment, am cunoscut-o pe Anca Dumitrescu, de la editurile ALL, foarte pricepută la PR. I-am lansat propunerea de participare la târg, gândindu-mă că ar fi extraordinar să încep cu editurile ALL, mai ales că Anca era agilă și avea diverse legături, contacte. I s-a părut interesantă propunerea, dar mi-a spus că trebuie să vorbească cu patronii. Ea era printre acționari. Editurile ALL aveau cinci acționari, printre care erau și ea cu soțul ei. A vorbit cu președintele Editurilor ALL, Mihai Penescu. A răspuns afirmativ, dar cu o condiție: să intre și Mircea Nedelciu în ecuație. Nu am avut nimic împotrivă. Ne-am întâlnit toți trei și am pus bazele acestui contract de asociere pentru prima ediție.

Unde v-ați întâlnit să discutați proiectul? La Radio?

Nu, la Mircea. El avea niște birouri, aproape un etaj din Editura Cartea Românească. Fusese librar. Și probabil că a plătit o chirie.

Este vorba despre locul în care a funcționat o perioadă Euromedia?

Da! Acolo ne-am văzut. Mircea era un tip care pe de o parte iniția foarte mult, iar pe de altă parte era foarte deschis la ideile altora. Și când i-am vorbit despre scopul întâlnirii, el avea un umor special, combinație între umor englezesc și puțin cinism, și, simpatic, a zis: „Mi-ar plăcea foarte mult să-l dăm peste cap pe umflatul ăla”. La Mihai Oroveanu se referea. Participase și el ca expozant, cu Euromedia, la târgul fondat de Oroveanu.

Înțeleg că fost și un factor competițional.

O mare competiție. Care a durat câțiva ani. Oroveanu era un tip masiv, impozant prin statură, fusese aruncător de ciocan. Țin minte că umbla tot timpul cu o legătură de chei la el. Era foarte abil în diverse chestiuni. Își găsise un sediu la Teatrul Național. Târgul era pe nivelul 3 și 4 și din terasa „La motoare”, făcuse un fel de prelungire a lui. Acolo se țineau cenacluri, se bea, se mânca. Era foarte bine plasat, inclusiv financiar. Bravo lui! El înființase fundația Art Expo, care era pendinte de Ministerul Culturii, dar avea un grad de independență foarte bun. Și sub această fundație, Art Expo, a organizat primul târg. Mi se pare că invitat de onoare a fost atunci Spania. Mihai Oroveanu a fost un bun model și un foarte incitant factor de competiție. Pe Mircea asta l-a și stârnit. La un moment dat, la a cincea, a șasea ediție, când deja Mircea nu mai era, Oroveanu a venit la mine în timpul Gaudeamusului și mi-a zis: „Gata, Domʼle, mă predau, m-ați bătut, m-ați învins!”. Și i-am zis: „Nu așa, spune-o public! Sunt și șefii mei aici.” Și mă rog, a spus-o și așa. Un om foarte OK, de altfel.

Acest târg de carte fondat de Mihai Oroveanu ar fi sâmburele Bookfestului?

Se numea Bookarest. La a cincea, a șasea ediție, el se cam plictisise. Asociația Editorilor i-a făcut o propunere. Editorii sunt o speță ciudată. Adică: pe de-o parte, oameni pătimași pentru cultura scrisă, pe de altă parte, băgați cu capul înainte în afaceri, pe o piață subfinanțată. Nu era simplu de lucrat cu ei, să-i și disciplinezi, să îi și aduni… Nu era simplu deloc. El a avut de-a face cu ei. Și se cam certau. De aici și hârâiala și ambiția lui Mircea de a-l depăși.

De la film la carte

Pe Mircea Nedelciu îl cunoșteați înainte de a vă fi angrenat în aventura târgului?

Ne știam foarte vag. Cred că o dată sau de două ori ne-am strâns mâna, ne-am salutat.

Eu am un frate care locuiește în Israel. În al treilea său an de Politehnică a citit prima lui carte, ceva de Dostoievski. Avea 22 de ani, era sportiv și s-a lăsat de Politehnică să se facă regizor de film. Vorbim de perioada anilor ʼ73,ʼ74, când nu se putea ieși din țară. Totuși, se dădeau excursii în Bulgaria, în RDG. Existau acorduri de schimburi de turiști între România și Danemarca, de exemplu, fără viză. Dar se referea, evident, numai la turistul danez care vine în România. La fel, Bulgaria sau Polonia avea. Acorduri cu Germania de Vest, cu Anglia. El a făcut o excursie în Polonia. Avea niște bănuți, mă rog, a vândut o riglă de calcul care îi rămăsese de la facultate și a făcut banii pentru un bilet de avion. A fost cu biletul de avion și cu pașaportul românesc. S-a văzut în avion, fără probleme, a ajuns în Danemarca. Deci a fugit, dar n-a fugit. A plecat. În sfârșit, a ajuns în Statele Unite. S-a înscris la studii, a fost șofer de taxi, a terminat Regia și Filmul în New York. A ajuns la momentul licenței. Trebuia să facă un film și… scenariul l-am conceput eu.

Aveați vreo legătură cu lumea cinematografiei?

Pasionat am fost tot timpul. Și acum. L-am întrebat cam despre ce au făcut colegii lui și mi-a povestit un scenariu pe care el l-a considerat foarte bun, despre un tip care... atât de tare își iubea televizorul, încât a făcut amor cu el. Cum costurile filmării și ale filmului, în general, le suporta studentul, nu putea să fie decât foarte auster. Eventual mut. Dacă era foarte bun, era cumpărat de facultate. Am scris scenariul și a ieșit un filmuleț de 7 minute și jumătate, la 7500 de dolari, care arăta cam așa: un tip la patru ace, cu servietă, cheamă un taxi. Evident, ca să fie mai ieftin, taximetristul era fratele meu. Taxiul îl duce la bancă. Rezolvă ce are de rezolvat la bancă, iese afară, cheamă iar un taxi, tot fratele meu, îl duce la biserică. Rezolvă ce are de rezolvat la biserică, iese afară, alt taxi, formează un număr la un telefon, se duce la o domnișoară. Coboară. Cheamă un taxi și nu mai știe ce direcție să îi dea. Taximetristul îl duce la plezneală pe malul oceanului. Se desparte de taximetrist, îi cade întâi servieta, își scoate pardesiul, se întinde pe nisip. Și o filmare de sus, îmbrățișând pământul. Practic, făcea sex cu pământul. Și-a luat banii, iar eu m-am ales cu 500 de dolari. După aceea s-a repatriat în România. Voia să lucreze la Buftea ca regizor.

Era deja perioada ʼ78- ʼ79. Cei de aici i-au spus că dacă absolvenților din România li se pune problema să-și echivaleze diploma când se duc afară, la fel se pune și aici. Chiar și cu o diplomă obținută de la New York. Și atunci a trebuit să facă un film de diplomă. S-a făcut, a trecut cu bine și s-a angajat asistent de regie.

Fără contribuția dumneavoastră?

Niște mici contribuții am avut. Ei i-au dat un film de comandă, de la Ministerul Învățământului. Film de limbă franceză, în care ei vreau să evidențieze pronunția franceză, scrierea conformă sau nu cu pronunția. Pentru a ilustra toată povestea asta, am făcut o inovație: când vorbea un personaj, din gura lui ieșea un rotocol de scris. A mers, a fost bine. După care s-a înscris la debut. Trebuia să te duci cu un scenariu al tău sau al cuiva, să te înscrii la o casă de film, erau 4 sau 5 case de film, care să te accepte. Trebuia să fie pe linie. Și el mi s-a adresat mie. I-am servit un scenariu, care am încercat să fie și pe gustul meu și pe-a lui și să fie și pe linie cumva. N-a mers. S-a dus la Mircea Nedelciu.

Îl știa?

Și fratele meu a cochetat cu ghidăria. Nu mai țin minte cu ce era scenariul scris de Nedelciu, dar în orice caz era bun. Însă l-au refuzat. Sunt mândru că l-au refuzat și pe-al lui Mircea, și pe al meu.

Fratele dumneavoastră v-a făcut cunoștință cu Mircea Nedelciu?

L-am cunoscut atunci când i-a dat scenariul și au vorbit. Eram împreună. I-am zis că mi-a plăcut scenariul și atât. După aceea nu ne-am mai văzut ani de zile.

O spun și o repet: târgul nu ar fi pornit fără Mircea Nedelciu!

Și următorul context în care v-ați întâlnit a fost Gaudeamusul?

Da. Mircea Nedelciu avea un aer de tip sănătos și soliduț așa, în schimb mâinile erau gingașe, aproape de femeie. Deși venea de la țară și avea o bună legătură cu Fundulea, nu părea că ar fi agreat prea mult munca fizică. Era un băiat așa de viu! La un moment dat părea că boala asta a lui poate fi stăpânită. Îmi aduc aminte de ultimele lui zile. Lucra tot timpul. Era în pat. Degetele erau descărnate, era slab… și cu laptopul în pat…  Avea o ambiție și o tărie de caracter!

Îl vizitați în perioada bolii?

În perioada organizării târgului treceam pe la el. Îi ceream părerea. Nu întotdeauna se putea, multe decizii trebuiau luat pe loc, nu aveam cum să vorbesc cu el. Dar încercam să-l țin în priză.

Încă un moment simpatic: Mihai Oroveanu vine cu o propunere surprinzătoare: să mă numească pe mine directorul Bookarestului. Trebuia să mă gândesc la o formulă, era vorba de un conflict de interese. Eu mă ocupam de Gaudeamus, eram angajatul Radio România. M-am consultat cu Mircea, care mi-a zis: „Ah, l-am mâncat pe umflatul ăsta! De ce să nu-l lăsăm să moară în suc propriu?” Și tot după aceea am convenit amândoi că intru în combinație, dar cu un parteneriat Radio România. Deci, fundația Art Expo, pe care o conducea el, și cu Radio România – echipa Gaudeamus.

În 1999, țin minte perfect, Oroveanu se plictisise de certuri, de discuții cu editorii, cu autorii. Am preluat o serie din lucrurile care caracterizau Târgul Gaudeamus și le-am transplantat în organizarea Bookarestului. Dar pe lângă asta, Oroveanu, care e un tip chibzuit, pusese mâna și pe partea dinspre stradă, o transformase într-un fel de librărie, cu o firmă „Noi”, care a avut o creștere spectaculoasă la un moment dat. Și atunci mi-a trăsnit o idee. În dreptul hotelului Intercontinental a fost baricada în decembrie 1989. Și am zis să facem până la rondul de la Universitate baricadă de cărți, în dreptul Intercontinentalului. Blocăm traficul, deci niciun fel de circulație, nici mașini, nici autobuze, nimic. Și aici, în spațiul astfel dobândit, să amplasăm mici tribune, de tipul Hyde Park. Aici era o tribună pe are scria „Bancheri”. Vreun director de bancă voia să vorbească, să se adreseze publicului? Liber! Aici „Ministerul Culturii”, aici o instituție media, aici... Vorbisem cu cineva de la Arhitectură, erau ca și făcute. Bineînțeles că îmi trebuia și acordul lui Mihai Oroveanu, că el era totuși stăpânul, și al Radioului.  Moderatorul acestei agore era Florin Călinescu, care atunci era în mare, mare vogă. Aducea după el ProTV… Lucrul de la care trebuia să plece era acordul Primăriei pentru blocarea circulației... Primarul era Viorel Lis. Nimeni nu credea că o se dea avizul. Am făcut o scrisoare din inimă. Între timp, ei renunțaseră și o amețiseră cumva și o idee care putea fi chiar grandioasă devenise o sărăcie. Vorbisem cu toți editorii din stocurile de carte pe care le aveau nevândute să contribuie la baricadă. La sfârșit, când se termina târgul, toți oamenii erau invitați să-și ia cărți din baricadă. Și asta a fost concepută împreună cu Mircea, dar deciziile importante trebuia să le ia Radioul, pe de o parte, și Mihai Oroveanu, pe de altă parte. Până la un punct au fost încântați, apoi au făcut-o să cadă cumva. Cu vreo două, trei zile înainte să fi început Târgul, vine o scrisoare de la Viorel Lis: „De acord!”. Pe fax. Din păcate, n-am avut capul să-i fac o copie și să o păstrez, iar cerneala s-a deteriorat în timp. În orice caz, unul din lucrurile pe care în cariera mea de promotor de evenimente culturale le regret este că nu s-a concretizat acel proiect, că a ieșit o „fâsăială”. Parteneriatul ăsta a durat doar un an între Radio, reprezentat de mine, și Oroveanu. Anul ăla era important. Și n-a ieșit, el a mai trăit un pic, un an sau doi acest târg de la București, după care Asociația Editorilor din România l-a cam preluat din zbor, lui Oroveanu rămânându-i un rol secundar. Deși se cam plictisise, el, total nemulțumit și supărat, voia cumva să facă o cedare de bunăvoie și eventual o compensație. Ei se pare că i-au cam găbjit-o. Nu e greșit, nu e greșit complet ca logică, pentru că în lume, târgurile de carte sunt făcute de obicei de sindicate sau de asociații ale editorilor. Așa e normal. Sau de un întreprinzător, sau de un..., nu pot să spun arbitru, dar de o entitate din afara pieței editoriale, cum e cazul Radioului, care, fiind neutru, neavând parti-pris-uri, e foarte potrivit ca promotor al unui eveniment pe piața de carte. Și a și rămas, până în prezent, Asociația editorilor a pus numele Bookfest și au rămas aceste două târguri într-o conviețuire. Evit cuvântul „concurență”.

O spun și o repet: târgul nu ar fi pornit fără Mircea Nedelciu! Că pe urmă am avut unele contribuții, sigur, sunt mândru de ele și mi le asum. Dar eu eram singur în echipa Radio, iar ei erau niște edituri, Euromedia și ALL, care aveau business-ul lor. Aveam nevoie de oameni, de o echipă. Și atunci a venit Mircea cu ideea de a merge la Cezar Tabarcea, un om extraordinar, care înființase recent secția de Comunicare și Relații Publice în cadrul Facultății de Litere. Mircea i-a spus că aveam nevoie de câțiva oameni „de tropăială”. Și Cezar Tabarcea a zis că invită studenți de la anul întâi să ne ajute, studenți care nu prea știu să intre în discuție cu cineva, mulți veniți mai din provincie, că pentru ei ar fi un prilej minunat să intre într-o lume bună. Și așa au venit din partea lui 30 de oameni.

Ce rol aveau acești studenți, mai exact?

Să stea la intrare, să îndrume, să dea informații. Ei trebuiau să fie la curent cu ce se întâmplă, cu lansările...

Și încă un lucru: Mircea a făcut rost de constructor. Se numea Alin Negrilă.

Scaune de „Monte Carlo”

Constructor de standuri?

Da. Aveam spațiu, aveam Sala Radio, adică foaierul Sălii Radio. Imaginează-ți-l cu 66 de expozanți. Alin Negrilă lucrase la Decorativa. Se ocupa de expoziții în toată țara. La un moment dat, împreună cu doi colegi, s-a privatizat. S-a apucat de business. Primii și principalii lor clienți, vreo câțiva ani, până s-au pus pe picioare, au fost târgurile de carte. Ei construiau și pentru Oroveanu, și construiau și pentru noi.

Oroveanu intrase în relație cu cei care organizau târgul de la Frankfurt, cel mai mare târg de carte din lume. Ei aveau niște standuri pe care le pusese deoparte, gata să le caseze. Cam jumătate din ce avea el nevoie era acoperit din donațiile de la târgul de Frankfurt.

Noi plăteam 100% pe ce construia Alin Negrilă, în timp ce Oroveanu avea jumate așa și jumate îi plătea lui Negrilă. Revenind la târgul nostru, Alin Negrilă găsește o formulă în care să intre toți cei 66 de expozanți. Mi se pare că l-am deschis într-o vineri. În intervalul respectiv era 1 noiembrie, Ziua Radioului. A durat vreo șapte zile. Cu o zi înainte ne-a chemat să facem recepția. Într-adevăr, fuseseră puse 66 de standuri și Negrilă zice: „N-am scaune. Am rafturi, am poliție, am pus becuri la standuri, e totul cum trebuie, dar nu sunt scaune. Și nici n-am de unde să fac rost.” Constructorii se mai ajutau între ei. Opt ore nu puteau să stea în picioare. Și era și prima ediție… Mircea zice: „Cumpăr eu pe banii mei 60 de scaune!”. Dar după ce se termina târgul ce făcea cu ele? Îmi vine mie ideea și el imediat a receptat-o. Zic: „Se apropie noiembrie, da? Terasele de prin zonă au închis. Ce fac ei cu scaunele? Nu ni le împrumută?” Prima dată, am încercat la o terasă pe care o frecventam, „Viena”, dar pentru că patronul nu era acolo, nu am primit ajutor. Apoi am întrebat la un restaurant din zonă. Am primit tot un răspuns negativ. În cele din urmă, ajung la restaurantul „Monte Carlo”. Eram destul de fiert, pentru că toate turele le făceam pe jos, în viteză. Am întrebat de patron. Un tip care intra cu greutate pe ușă. „Domnule, putem să vorbim ceva?” „Da!”. „Eu lucrez la Radio și aici, la Sala Radio, vrem să facem un târg de carte. Nu avem scaune. Târgul durează o săptămână. Ni le puteți închiria”?  – eu de colo. Bineînțeles că voiam gratis. Am aruncat-o și eu cu închiriatul. Strigă pe cineva. Apoi: „Câte?” Zic: „66”. El către un angajat: „Du-i domnului unde spune 66 de scaune și dacă e nevoie, mai faci un drum!”. „Să facem o hârtie, ceva?” „Hai, domnule...”. Am rezolvat problema scaunelor. M-am gândit cum să mă revanșez. I-am cerut meniul. În târg era o stație de amplificare unde anunțam programul. Zic: „Domnʼe, târgul e aproape, sunt 66 de expozanți, le citim meniul de câteva ori pe zi la stație, să vină clienți. Poate își planifică aici întâlniri… Sună bine?” „Da, sigur”. Se citea meniul. Au trecut vreo trei zile. Îmi mai vine o idee. Vânzarea era moartă la el. Că trecuse de la terasă la interior. Într-o oră cred că s-au organizat, a venit cu chelner, cu, sandviciurile și... cu alcoolul i-am sugerat să se orienteze. Nu poți să interzici să vinzi alcool. La urma urmei erau mulți scriitori, poeți... S-a orientat. Mamă, mamă, ce s-a încins acolo!

Mircea a mai avut un merit excepțional. Zice „Bine, bine, facem târg. Facem o campanie de promovare, publicitate. El era bun amic, și am fost la atelierul lui, cu Ion Dumitriu, un om plin de talent. Mircea avea un magnet extraordinar la oameni de foarte bună calitate. Și a făcut Ion Dumitriu sigla, o carte cu filele deschise.

Ion Dumitriu a lucrat fără să primească bani?

Fără bani. „Cu bani știe oricine”, cum îmi spunea mie tata cu ironie când eram copil și mă trimitea la cumpărături. Asta era interesant, că nu prea mișcam buget. Aveam buget zero. Erau niște încasări din taxa de înscriere, dar eu nu puteam să mă ating de ele, pentru că intrau prin contabilitatea Radio. Odată intrați, ei aveau deja statut de ban public. Mircea avea această lejeritate, că era pe cont propriu. El mai plătea ciubuc și alte chestii. După care tot Mircea: „Bine, bine, avem trăpași, oameni de alergătură. Dar e nevoie și de niște vârfuri să apară în fața presei”. El nu era mort să apară. Nici eu nu eram deloc interesat să apar, pentru că... Eu cine eram? Eram ăla de la Radio. L-a adus pe Cătălin Țîrlea și l-a propus ca director al târgului. Cătălin Țîrlea era redactor și ziarist la Televiziunea Română. Dar el trebuia plătit. L-a plătit Mircea Nedelciu. Ce îl recomanda pe Cătălin Țîrlea pentru această postură? Pe lângă faptul că era un tip valabil și simpatic, el avea și un gen de autoritate față de editor și față de scriitor, pentru că ținea o rubrică literară la TVR. Toți își doreau să apară la TVR. Și atunci era singura televiziune. Cătălin Țîrlea era prietenos, dar nu-l călcau prea mult pe coadă. E foarte greu să fii un fel de jupân într-o astfel de lume cu multe orgolii. Nu poți cu toată lumea. Și faci cumva să nu se supere și în același timp să asculte... Dificil. Am gustat eu, după aceea, ani de zile, din pâinea asta și am văzut cât e de greu. El avea acest dar. Ne trebuia și un președinte. Și Mircea a avut iarăși o inspirație excepțională: Mircea Sântimbreanu. Proaspătul debarcat de la Editura Albatros, Mircea Sântimbreanu.

Tot ideea lui Mircea Nedelciu.

Nu numai ideea, a și plătit. Deci primul președinte al târgului a fost Mircea Sântimbreanu. Când spun că fără Mircea n-ar fi pornit târgul, nu greșesc deloc. Nu e o modestie, e purul adevăr. Tot Mircea l-a adus și plătit pe fabulosul Paul Daian, care a valorat enorm pentru târg. A fost acolo încă de la prima ediție. Avea o voce de se auzea până la ieșirea din Cișmigiu. Poantele lui erau uneori stridente, dar foarte bune. Eu l-am ținut aproape pe el... De la primul an de târg până acum 2-3 ani. Avea un aranjament la Teatrul Național, la garderobă, și venea costumat în arab, în căpitan de vas etc. Dar revin: la început Mircea îl plătea. Paul Daian a fost un poet premiat, cu multe volume apărute. Cu toți cei menționați lucrurile funcționau. Și a ieșit prima ediție. După primele două ediții am prins curaj, că era teama că nu o să vină lumea. Ultimele două, trei zile, deși erau zile de săptămână, nu puteai merge. Ca să înaintezi doi metri îți lua și o jumătate de oră, cu rugăminți, scuze… Nu se putea trece. Era o aglomerație! Și editorii atât de fericiți!

Trebuie să mai zic de cineva foarte important: Ion Bogdan Lefter, care ținut ziarul târgului.

Încă de la ediția din 1994?

Da, ziarul primei ediții, prezent și la următoarele și devenit ziarul târgului, prin colaborările studenților. Ion Bogdan Lefter, optzecist adevărat, iar târgul este impregnat și el de optzecism.

Toată această echipă mobilizată mulțumită lui Mircea. Fără ei nu știu cum ar fi arătat. Nu știu dacă se făcea. Probabil că nu. Mircea avea acest talent de a aduna oameni în jurul lui, de a asculta, de a avea idei și de a le asculta pe ale celorlalți.

Euromedia era o societate mixă româno-franceză. El avea de pe atunci alonjă internațională și, având de-a face cu francezii, cunoștea modelul occidental de contabilitate. În general, contabilii din România o știau pe cea de economie socialistă. Să-l fi văzut pe Mircea cum dădea drumul la facturi, la contracte! Primul pachet de oferte tot el l-a făcut!

Care a fost cea mai mare temere legată de târg?

La prima ediție, am avut mari emoții legate de reacția publicului. Eu aveam în plus o altă emoție, care pe urmă mi-a trecut, participarea. Cui spunea ceva numele de Vlad Epstein, de la Radiodifuziunea Română? Eu nu m-am dus în lumea editorială… Trebuiau făcute înscrieri. Contra cost. Era de parcurs o întreagă birocrație. Contratul de asociere pentru prima ediție s-a făcut în felul următor: 30% Mircea Nedelciu, adică Euromedia, 30% editurile ALL și 40% Radiodifuziunea Română. Iar ei, printre clauze, aveau s-aducă fiecare câte 30 de expozanți. Și ALL, și Euromedia, adică Mircea. Și au fost 66 de expozanți, deci și-au achitat obligațiile contractuale. După care au început emoțiile legate de public. Pentru că la fiecare intrare era câte un jandarm înarmat. Mi-era teamă ca publicul, un public special, de carte, să nu se sperie. Să ne fi văzut pe Mircea și pe mine, împreună cu niște colaboratori, umblând pe străzi și împărțind fluturași!

Au existat ecouri după această primă ediție?

Minunate, atunci încă nu făceam monitorizarea presei.

În focurile promovării

Prin ce mijloace ați promovat Gaudeamusul din 1994?

M-am adresat directorului Editurii Ministerului de Interne, colonelul Istrate, parcă așa îl chema, l-am întrebat cum ne poate ajuta. „De exemplu, elicoptere, care să lanseze fluturași, care să anunțe?” Era ediția din anul 1994. A fost de acord în primă fază dar a adăugat:  „Să știți că, până se aprobă toate referatele, se duce târgul. Dar suntem în relații bune cu șeful de la Pompieri. Punem bannere pe unde vreți voi”. Au venit cu Pompieri, cu scări în Piața Română. La Romană, sunt stâlpii de curent. Nu prea erau amatori să se urce pe scări. S-a urcat Mircea Nedelciu. Cred că s-a și făcut o fotografie, dar nu știu unde ar putea fi. Și erau vreo 15-20 de metri înălțime.

Avantajul de a face târgul în foaierul Sălii Radio era că la orice oră a zilei în târg erau cel puțin cinci ziariști, eventual de la Radio, care obțineau informații, interviuri, și pe care le dădeau pe post. Un avantaj teribil. Una e să vină la Romexpo și să-și facă materiale acolo și alta este să să-i ai tot timpul acolo. Apărea nu știu cine sau nu știu ce și îi spuneam lui X sau lui Y care era prezent acolo să-i dea declarații la microfon și îi dădea.

Cât a durat toată mobilizarea până la data de începere a târgului, din preajma datei de 1 noiembrie?

Cam din august. Era prima ediție. Nu știam de unde s-o apucăm. Nici Mircea nu a organizat târguri de carte, nici eu, nici Cătălin Țârlea, nici... Toți aveam o plecare oarecare și un tip de implicare-aplicare, dar nu aveam experiență. În august știu aproape sigur că atunci m-am întâlnit cu Anca Dumitrescu și i-am lansat ideea asta. Până ne-am strâns, până am făcut un document, un contract de asociere și l-am supus și eu aprobărilor pe la Radio, până parcurgeam niște ierarhii… Efectiv, pregătirea de artilerie, a durat cam de prin august până pe la sfârșitul lui septembrie, după care tipăriturile, găsirea constructorului și restul au mers destul de accelerat.

Tot șapte zile a ținut târgul și în a doua ediție?

Nu mai știu dacă și la a doua ediție au fost șapte zile. Era o teorie că durata unui târg de carte în lume nu e indicat să fie mai mare de cinci zile. Nu sunt sigur că e așa. Dar șapte zile e cam mult. N-are suflu. Nici campania ta către public nu are. Cred chiar că din cele cinci zile vreo două erau cam moarte. Sau semi-moarte.

Noi avem și târg de vară, și de iarnă.

Da. Deși la o piață editorială subțirică, cea din România, două târguri de carte e enorm. Sunt țări cu piață mai bună, care fac un târg odată la doi ani. Dar, având în vedere faptul că mișcarea pe piața de carte este foarte slabă, cele două târguri o impulsionează și ele devin mai degrabă niște librării, o uriașă librărie în care poți vedea ultimele noutăți.

Am reținut, când ați acceptat invitația de a-mi acorda acest interviu, că ați legat numele Mircea Nedelciu de cuvântul „prietenie”.

La întâlnirile noastre de dinainte de întemeierea Gaudeamusului, una sau două, nu s-a făcut chimia din prima. Dar cum am început acest proiect, ne ghiceam unul altuia intențiile și lucrul acesta se întâmpla numai cu prieteni vechi, verificați, buni, care săreau pentru mine și pentru care săream și eu în orice situație. De aceea am spus prietenie.

Adică aveați un dialog perfect pe marginea unei activități comune?

Destul de aproape ești. Există prietenii sterile, sau nu știu cum să mă exprim, cele în care ne întâlnim să pierdem vremea. Pălăvrăgim despre un meci și sau despre ce am mai citit, dar există și prietenii în care simți cum umărul celui de lângă tine te ajută, tu îl ajuți și sunteți dispuși să faceți orice unul pentru celălalt.

O prietenie fondatoare

Să le zicem „prietenii fondatoare”.

Frumos spus. Genul ăsta de prietenie l-am avut cu Mircea, adică noi nu ne-am întâlnit să bem.

Și bănuiesc că nici nu vă expuneați probleme personale unul altuia...

Nu, dar dialogurile erau. Și el era un tip tot timpul pus pe treabă. Cu el, eu simțeam că m-am angrenat într-un proiect major, poate că proiectul major al carierei mele, și eram foarte conectați. Existau foarte, foarte rar dezacorduri între noi. El era mult mai bine plantat în lumea cărților și în lumea literară, iar eu aveam un gen de prospețime, un punct de vedere de care el ținea foarte bine cont.

În acest sens vorbesc de o prietenie frumoasă, care n-a mers mai departe decât Târgul Gaudeamus. Aveam pauze între târguri și de câte o lună în care nu vorbeam, dar în perioada de campanie, de asalt, se simțea, era un partener senzațional.

Cum vi-l amintiți pe Mircea Nedelciu în târg?

Nu era o figură de prim-plan. Nu ieșea în față să se bată cu pumnii în piept… Nu era stilul lui. Nu.

Mi-l imaginam vorbind în calitate de invitat pe la multe lansări de carte.

Nu! Dar strategii, planuri, asta da. Nici cu presa. Nu cred că găsești multe interviuri cu el referitoare la târg. La alte lucruri, poate.

Am în cap imaginea cu el în scaun cu rotile, din 1995, dacă nu mă înșel, când a venit la Gaudeamus să protesteze și când a făcut declarații presei.

Atunci nu a făcut-o pro domo. Îl adusese un băiat, un văr al lui. Da, era în scaun în cu rotile. Se acoperea cu o pătură cadrilată.

El atrage atenția presei că nu este vorba numai despre el, ci despre drepturile omului.

Așa e. Și era sincer când spunea asta, nu făcea paradă. Era un tip de echipă, care ținea la breaslă. De aceea era și acceptat drept lider informal. Sau adesea informal: pentru că îl simțeau că pune interesele breslei chiar deasupra interesului lui personal. Ceea ce e mai rar.

I-ați resimțit lipsa când n-a mai putut participa?

Sigur că i-am resimțit-o, pentru că în primele trei ediții au fost momentele care mi-au plăcut foarte mult, în care eram pasionat. După, a mai intervenit rutina, uzura, birocrația… Îți dau un exemplu. L-am cunoscut pe Răzvan Voiculescu, unul din primii cinci fotografi ai României, care făcea și tipografie. M-a simpatizat și mi-a promis că face el tipografia pentru târg. Firește că eu am fost de acord, dar se cerea o licitație cu tot ce se tipărea la Radio, de la afișele informațiilor muzicale până la tot și ar fi trebuit să intre și în toate târgurile, or Răzvan Voiculescu stătea noaptea și făcea corectură la cataloage bilingve. Cine mai făcea asta? În momentul în care odată am găsit câteva erori importante a dat la topit două sau trei mii de cataloage și a refăcut tot tirajul. Făcea niște gesturi importante și el practica și niște prețuri modice, nu cele mai joase, dar bune, mă rog. Atunci a trebuit să fac pe porcul...

Directorul economic, domnul Negru, așa îl chema, Negru, îmi zice că nu pot lucra cu Răzvan Voiculescu, că s-a făcut licitația și că el n-a participat. Mă uit pe rezultatele licitației și îl întreb pe domnul Negru: „Dacă persoana, firma vine cu prețuri sub prețurile pe care le-ați obținut voi prin licitație pot fi eu incriminat în vreun fel?” Și așa am lucrat încă vreo câțiva ani cu el.

Despre Mircea Nedelciu se știe că iubea să asculte și să spună povești culese din realitate. Vă împărtășea din experiențele lui de viață?

Mi-a povestit o întâmplare din perioada colaborării lui cu ONT, ca ghid interpret de limbă franceză. Că avea, la un moment dat, un grup de degustători certificați de vinuri, experți internaționali, care veniseră la o degustare de vinuri. În ultima seară, împreună cu un coleg, i-au invitat la masă la un restaurant, pe litoral. S-au gândit să le fac o poantă: un chelner să le dea un vin de foarte slabă calitate, o mizerie chimică, venit într-o carafă elegantă, cu o tavă și cu pahare prețioase. Când s-a apropiat chelnerul spre masă, unul dintre experți a zis că vinul respectiv e o porcărie. Și-a dat seama după felul cum juca vinul în carafă, după urmele lăsate pe sticlă. Și s-a dat bătut.

Când l-ați văzut ultima dată?

Cu vreo câteva zile înainte să moară. N-am putut să mă duc la biserică, la slujba de înmormântare. Nu pentru că m-a reținut ceva, ci efectiv n-am putut…

... să suportați să-l vedeți așa?

Da. Era al doilea prieten de maturitate pe care îl pierdeam și... Nu m-am dus. În fiecare an, înainte de târg, am aprins o lumânare și am petrecut niște minute la mormântul lui.

Ca semn de mulțumire, să vă poarte noroc?

Ca un omagiu și un semn... de „Eu pe aici, da, continui. Am început împreună și continui. Și nu mă las, nu mi-e ușor, dar continui”.  Poate că îmi purta și noroc. An de an m-am dus la el și la Emil Rosetti, celălalt prieten al meu foarte, foarte drag, înmormântat și el la Bellu.

Cât timp a trăit, Mircea a făcut parte din în staff. După ce s-a prăpădit, cât și-a dorit Mira, a avut stand gratuit.

Vorbiți-mi despre câteva reușite ale târgului. Sau despre câteva momente memorabile din cadrul acestuia.

Mircea inventase un top de carte, ceea ce era un lucru absolut nou în România. El sesizase, ca și mine, că foarte mult din profilul editorului român îl reprezenta orgoliul. De unde provin editorii români? Foarte mulți erau foști redactori de editura X sau Y, oameni care la fel cum, asta mă rog e o paralelă mai puțin frumoasă, cum mulți bețivi după Revoluție și-au deschis cârciumă, să bea și ei pe săturate, la fel mulți scriitori sau autori și-au deschis propria editură ca să-și poată publica lucrurile. Bineînțeles, lângă ei au venit diverși alți autori. Vorbim de o efervescență a editorilor după 1989 care a fost, există și e reală. Ce-i mâna pe ei? Nu profitul, că nu prea e profit în industria de carte… Orgoliul. Orgoliul e una dintre principalele pârghii. Că ulterior au învățat management, au învățat… unii da, unii nu, în sfârșit, au ajuns să performeze ca manageri de edituri, dar prima pornire a fost orgoliul, un orgoliu care trebuia cumva cultivat, stimulat și respectat. Pe o piață subfinanțată, mulți editori s-au dovedit niște manageri imenși, să lansezi un volum în condiții grafice comparabile cu ale oricărei țari din lume nu e puțin lucru, a fost un moment de sincronizare demn de toată stima. De altfel, într-o societate care pierduse gustul lecturii, să ai două târguri de carte este un fel de înot împotriva curentului. După 15 ani de existență a târgului, cunoscători ai branșei, români sau străini vorbeau despre Gaudeamus ca despre un târg cotat cu ușurință în primele 10 târguri din Europa. Și nu era doar curtoazie, pentru că ne-am apucat și am verificat. Ca afluență de public, număr de evenimente… unele standarde, într-adevăr așa era.

Orgoliul despre care vorbeați era împletit cu concurența…

Da, concurență… Faptul că editorul avea, nu știu, 50-60 de librării în toată țara de la care primea informație, o ordona și rezulta că în săptămâna X cea mai vândută carte este a autorului cutare, a editurii cutare, era aur. În timpul târgului funcționa altceva. Fiind post public de radio au avut o invenție de care sunt foarte mândru, votul publicului. Deci aceste anchete de opinii erau de fapt un chestionar: cartea nu cea mai cumpărată, cea mai râvnită apărea ca întrebare: „Prestația cărei edituri te-a impresionat cel mai mult?”. 1,2,3 – alegeri. Se adunau punctajele, se făcea o întreagă bucătărie și rezulta cartea cea mai râvnită a târgului, editura care a prestat cel mai frumos, erau locurile 1,2,3.

V-au rămas întipărite în minte câteva cărți „râvnite”?

Culmea! În ultimii ani, la bătaie cu Cărtărescu de la Humanitas câștiga Bergler, Igor Bergler, foarte bine pus la curent cu marketing-ul, foarte bine! Nu mă bag aici să judec eu, nu sunt critic literar, dar vreo trei ani la rând a ieșit cartea târgului: Testamentul lui Abraham, Biblia pierdută și așa mai departe… Asta spune mult și despre faptul că făceau un marketing foarte isteț și foarte insistent. Cine se apucă de o carte atât de groasă ca a lui? El de-nișa acești cititori și voturile erau cinstite.

Chestionarele ajungeau la Radio? Cineva de la Radio făcea topul?

Nu! Pe loc! Acolo, la târg! Studenții de la Sociologie mergeau și recoltau interviurile și chestionarele și le aduceau la prelucrare unde erau câteva cadre didactice la niște mese și prelucrau. La sfârșitul târgului anunțam câștigătorii, în gala finală. De asemenea, un alt lucru de care sunt mândru. Erau întrebări: de unde ați aflat de ediția din acest an a târgului Gaudeamus? Presa scrisă: 1, 2, 3 – Care? Presa electronică: 1, 2, 3 – Care? Televiziuni: care? Radiouri: care? Bineînțeles, Radio România nu participa, adică era menționat, dar nu…

„Hamletiene” și dosarul de presă

Și cei care promovau cel mai bine târgul primeau un premiu. În ce consta?

Da. Eiii – o sumă modică, o diplomă, o plachetă aurită... Erau dintre cei din presă care voiau asociere sau parteneriat. Făcând acest top însemna că eu nu eram nevoit să fac discuții și aranjamente și să bat palma cu diverși directori sau redactori-șefi. Pentru că jurnalistul se lupta să obțină un material cât mai bun. Se lupta să-l bage în prime-time sau în prima pagină. Se luptau ei. Se oferea trofeul presei pe secțiune, ceea ce valora foarte mul în CV-ul lor. De obicei, cei care câștigau erau tineri.

La Radio există agenția de presă „Rador”, care monitorizează. Lansam ca temă Târgul Gaudeamus și obțineam dosar de presă. Dosarul de presă, la o ediție, era foarte mare: referințe, articole... Totul despre Gaudeamus. Obținut contra ce? Contra unei investiții de câteva sute de lei. Și dacă mai adăugăm și diplome și ce mai era, să zicem o mie de lei. O cheltuială minoră pentru un câștig major, o campanie de presă foarte bună.

Bună tactică!

Foarte bună. Sunt mândru. N-am găsit-o nici la târguri pe afară pe unde am fost.

Să vezi cum arătau ședințe de comitet director! Eu făceam management de proiect. La începutul anului sau la sfârșitul anului precedent prezentam proiectul, mi se aproba, se vota în comitetul director și la sfârșitul anului prezentam raport, care avea cifre: câți vizitatori, câte încasări, câte cheltuieli, tot. Pentru că a fost un efort și un succes majore am propus să fie recompensați oamenii. Apărea directorul economic: „Da, dar facturile toate cine vi le-a făcut? Departamentul economic, da? N-ar trebui și ei recompensați?” Tăceam din gură. Ce argumente erau ăstea? Ei făceau facturi. Că făceau facturi era treaba lor. Nu era vorba de efortul uriaș de tipul celui din campanie, din asalt. Veneau directorii. Unul dintre ei spune: „Oamenii mei care au organizat transmisii în direct, ei n-au contribuit?” Tăceam din nou, dar la un moment dat, făceam un pic de circ, de actorie. Pentru că se contesta că raportul dintre venituri și cheltuieli ar fi pe plus ca venituri. Zic: „Bine, ce vrei să mai bagi? N-au mers cu mașina? Bagă și motorină. Altceva? Pune și orele suplimentare”. Tot ieșea pe plus, tot nu-i convenea. Cu dosarul acela de presă în mână, mă ridicăm în picioare. Arătam o pagină din Evenimentul zilei în care Radio România și Târgul Gaudeamus erau menționate favorabil. Apoi din România liberă și din altele și ziceam: „Cât valorează ăsta? Știți? Nu! 300.000 de euro.” Erau „hamletienele” mele. Se lăsa un pic de tăcere după care, bineînțeles, comentariile…

Cam cât dura munca de realizare a unei ediții?

Problema e că expozanților trebuia să le iei un avans, era un mecanism financiar pe care l-am pus la punct cu Mircea Nedelciu. Să faci înscrieri. În lumea civilizată, înscrierile se fac cu un an înainte. Și mai mult. Ca să nu le blochez banii editorului românesc, care și așa plângea după bani, comprimam totul într-o lună jumătate, două cel mult. O înscriere devine efectivă după ce și-ai achitat taxa de participare. În momentul în care începeau înscrierile, el achita jumătate din sumă. Când se încheiau înscrierile și mai rămâneau două, trei săptămâni, o lună, atunci cu piciorul pe pedala de accelerație la viteză maximă comandam tipăritura, tot, tot, care trebuia să treacă prin licitații – banul public. De ce zic la o accelerație nebună? Ca să nu le blochez banii lor. Și de asemenea, să le știi și prezența acolo. Asta era o campanie în care se lucrau câte 14-16 ore pe zi. Corectură, stat noaptea. Muncă grea, grea, grea.

Cât de numeroasă era echipa?

Echipa era cam de „strânsură”. Pentru că nu aveam cum să aleg, să zic: „Ai calități, vino în echipă, ai mai demonstrat în alte părți”. Au fost întâi studenți, colaboratori, apoi absolvenți ai Facultății de Relații Publice ai Facultății de Litere, Universitatea din București, deveniți ulterior angajați. Treptat, cei mai mulți, foarte devotați. Tot timpul am crezut, și asta a fost una din iluziile mele, că eu am talentul de a-l schimba pe om, de a-l antrena, de a-l mobiliza, de a-l face să funcționeze la parametri maximi în perioadele de asalt. Nu zic, mi-a reușit câteodată. Dar prea mult nu poți schimba un om, doar câteva lucruri. Dar era un nucleu care funcționa în mare, mare forță.

Alte reușite și neîmpliniri

Ce mai adăugăm la capitolul „Izbânzi”?

Încercam să stimulăm cumpărarea de bilete, care erau 5 lei, cu premii pentru public. La un moment dat umblam cu Paul Daian după sponsor pentru târg. M-am dus la sediul Piaggio, firmă de biciclete. Unele aveau și motor. De la Piaggio ne întreabă ce putem să facem noi în schimb? Le-am propus o expoziție cu fotografii ale unor personalități care vizitează târgul și care țin de ghidon o bicicletă Piaggio. Au fost de acord. Ne-au dat două, trei biciclete să le avem pe-acolo. A venit Ion Rațiu. S-a urcat pe bicicletă. Poză imediat. Ion Iliescu. Gabriela Firea. Mă rog, am obținut 20 de fotografii.

Am inventat un coș de cărți al târgului. La un moment dat, un producător de mobilă mi-a zis că un articol care nu se mai cere și nu se mai produce este biblioteca. Și, într-adevăr, mi-am adus aminte că am fost în niște case unde n-am văzut nicio carte. Rafturi cu diverse alte lucruri, dar nicio carte. Mi-am pus problema ce fac oamenii cu cărțile astea. Mergeam la Craiova cu târgul. Dădeam anunțuri din vreme pe radio: Cine are cărți care îi prisosesc? Chiar și Paul Grigoriu a anunțat. Paul Grigoriu a fost una din vedetele incontestabile, poate numărul unu, ale radioului românesc. În anii ʼ90, în Radio veneau experți de la BBC, Deutsche Welle și așa mai departe. Și ne țineau, cum spuneți voi, training-uri. L-au văzut pe el în acțiune și au zis că este o vedetă de talie europeană certă pe radio. Era foarte bun. Avea o voce și un ritm alert la matinal dimineața! Cu o seară înainte își pregătea materiale. Matinalul și mare parte din audiența rămasă a Radioului i se datorează lui. A murit acum 8 ani. M-a luat și pe mine de vreo două ori în interviu. Nu cred că m-am ridicat la înălțimea a ceea ce își dorea el.

De ce spuneți asta?

Eu mai am „ă”-uri, gândesc când vreau să răspund ceva inteligent. Adică nu pleacă ca din pușcă. El asta voia: pușcă. Că altfel pierzi ascultătorul. Se chema „Apel Matinal” și era anunțat evenimentul cel mai important al zilei. Te lua 5 minute. Puteai să fii președinte de țară, de târg de carte, actor. Tot 5 minute îți reveneau.

5 minute de glorie.

Să știi că erau audiențe, nu glumă.

„Prizonierii cititului”

Povesteați de coșul de cărți.

Așa. El a înregistrat, cu vocea lui bărbătească și sonoră, un text pe care i l-am dat eu. I-a plăcut, nu a mai umblat la el. Era ceva care suna cam așa: cărțile merită să-și continue viața sau povestea trebuie trăită. Oamenii donau. Am făcut un spațiu special amenajat în care se puneau aceste cărți. Între timp, Cornelia Scarlat, una din fetele din organizarea târgului, lua la telefon direcțiile de cultură ale diverselor județe. A ars undeva o bibliotecă comunală? S-a inundat sediul unei biblioteci? Aveți o zonă, o localitate în care biblioteca este activă? Îi dădeau două, trei exemple, nu știu cum. La sfârșitul târgului, aceste câteva mii de volume se mai filtrau puțin, că unele erau jerpelite. Și plecau într-o comună cutare, la o biblioteca sătească etc. La un moment dat, a făcut ea un bilanț: vreo două milioane de cărți s-au strâns.

La Craiova, vreo doi-trei ani, cui i-am făcut donația de carte? Către cine am dirijat-o? Către Penitenciarul pentru minori. „Prizonierii cititului”. Venea comandantul penitenciarului și le prelua. Și ăsta de obicei, cred că au fost vreo trei ediții, venea beat. Transpirat, nădușit. Venea. Se urca acolo pe scenă, mulțumea. Venea cu câțiva oameni care încărcau cărțile.

Am mai făcut ceva. Erau o grămadă de edituri cu profil bun sau foarte bun, cu autori buni sau foarte buni, care dădeau faliment. Am oferit un stand gratuit, unde să își vândă cărțile care le rămăseseră în depozite, în garaje, unde puteau să și le țină și ei, săracii. Cu câtă greutate am obținut acordul comitetului director! Pentru că amenajarea standului și construcția lui costa niște bani, care, la anvergura târgului, erau nimic. În afară de proiectul pe care îl depuneam la început sau la sfârșitul anului, pentru anul viitor, îți mai veneau idei pe parcurs. Ce să faci, să le lași să se piardă? Încercam să le pun în operă. Trebuia aprobare. Pentru că nu era planificată, nu era programată, nu era trecută sub aprobarea comitetului director.

Înțeleg că e foarte multă birocrație…

Este. În multe situații am învins-o. Țineam sus.

Într-o perioadă, echipa asta a mea de 11-10 oameni era inclusă în organigramă, într-o direcție de marketing și comunicare. La un moment dat, i-am atras în proiect pe cei de la Dacia. Și în fiecare an, prin trageri la sorți, din bilete, se dădea cadou o Dacia.

Vreo șapte-opt ani la rând am dat un premiu. Se rupea cotorul biletelor și omul își trecea acolo numele și numărul de telefon. Se puneau în urnă, Paul Daian se ocupa de treaba asta. Căuta cel mai nevinovat copil din târg și îl punea să bage mâna. Făcea un circ! Copilul îi extrăgea, el la microfon citea, imediat îi se dădea telefon persoanei respective, dacă cumva nu răspundea, trecea la un alt bilet. Dar, de obicei, răspundeau și-și luau mașina. Pe lângă mașina aceasta, în contractul cu Dacia, am avut ca să ne dea și nouă o mașină, echipei mele.

Mașina de serviciu, că intra pe actele Radioului. Noi nu aveam mașină și în felul acesta o câștigam și ne deplasam prin țară sau pe unde aveam treburi cu mașina. Și după ce am câștigat vreo patru mașini, pe care le cam prelua autobaza Radioului, ne lăsau nouă una, dar restul le preluau ei, le foloseau ei. La un moment dat, mă anunță șoferul că microbuzul pe care îl aveam începea să cam dea rateuri. Am luat tema și la o proximă discuție cu cei de la Dacia le-am zis că nu ne mai trebuie mașina pentru noi. Cea pentru public e pusă deoparte. Nu ne mai trebuie mașina, ci un microbuz. Microbuzele nu le făcea Dacia, ci Renault. Renault nu-i totuna cu Dacia. Și ei tot timpul țineau în toate politicile lor de marketing să le facă separat. Dacia era o mașină mai ieftină, dar fiabilă. Renault era altă clasă de calitate, alt finisaj... Îmi comunică toate aceste lucruri, eu zic că știu, dar că doar le spun de ce am nevoie. Microbuzul ne ajută la deplasări prin țară, încărcăm toate materialele, intră toată echipa. Îi asigur că facem aceeași campanie ca răspuns, dar trebuie un microbuz. Mi se spune că nu se poate. Că e altcineva director, un francez. După ce le-am răspuns că sigur directorii se întâlnesc la vârf, i-am rugat să insiste ca să primim un microbuz dotat printre altele cu aer condiționat, că altfel suntem nevoiți să apelăm la alte firme: la Opel, la Ford etc. Peste vreo trei săptămâni mă sună. Se apropia și târgul. Trebuia să apară peste tot pe tipărituri automobile Dacia: „A aprobat, a semnat contractul integral. Vi-l trimit prin curier”. Am rugat să trimită print. Acolo semna doar directorul general. La noi trebuia aviz, aprobare. Aviz e altceva decât aprobare. Juridicul, economicul, toți. Erau vreo șapte semnături. Inclusiv a mea.

De la tren de lectură la caravană

Ce puteți să îmi spuneți despre Concursul de lectură „Mircea Nedelciu”?

A fost un proiect care s-a bucurat de mult succes. Se desfășoară în toată țara. E o caravană. Peste tot, un redactor de la Radio local organizează cu elevii claselor terminale o transmisie în direct cu un astfel de concurs de lectură. Și câștigătorului i se dau premii în cărți.

Ce înseamnă această caravană?

Eu i-am zis „caravană”. Mircea a avut o idee greu aplicabilă, în tren, pe care să îl bage într-o gară, să stea o zi-două. Dar apăreau niște întrebări… Ce cărți intră? cine sunt editorii care să fie interfața? Cum îi atragi în astfel de chestie? Nu am mai făcut. A făcut Dan Mircea Cipariu ceva la un moment dat: trenul regal cu cărți. Nu știu cu ce succes, dar a făcut-o. A făcut-o o dată.

Miss Lectura și capul de porc

Puteți să îmi evocați câteva întâmplări memorabile legate de această caravană?

În 1994 am organizat Miss Lectura. O poantă la care au colaborat din plin Mircea Nedelciu și cu Paul Daian. Era vorba despre alegerea celei mai frumoase dintre expozante. Se întâmpla în ultima zi a târgului, plecase publicul, era închis. Fetele erau supuse unor probe: să spună glume, poezii, să danseze. Doina Uricariu a câștigat. Paul Daian s-a ocupat și a făcut rost de premiu, o tavă cu un cap de porc, porc adevărat.

Am abandonat proiectul, dar când am dat drumul la caravana asta, în 2000, eram la Cluj-Napoca. Și m-am interesat ce alte evenimente ne concurează: era Festivalul Berii și acolo se alege Miss Berea. Și mi-a venit în cap Miss Lectura și am refăcut chestia asta. Cine voia să participe era fotografiat. Când s-a auzit, au venit multe fete, unde sunt fete, vin și băieți. Ca un cârlig pentru public. Ideea era că trebuia să aibă o privire inteligentă și să fie pasionată de lectură. Președinte al juriului eram eu. Și premiile erau altele. Aveam sponsori. Eu aveam votul decisiv. Trebuia să animăm puțin. Pe de altă parte, m-a amuzat tare imaginea de peste 30 de ani în care o bunică le arată fotografia și trofeul nepoților.

Vorbim, inevitabil, și de nereușite ale Târgului.

La capitolul rateuri personale menționez: la vreo două, trei, poate patru ediții, am avut și un târg de Artă Gaudeamus integrat în cel de carte. Beneficiind de un public atât de bun și de numeros, m-am gândit că un târg de artă e binevenit. Miza, să zicem, consta în organizarea unor expoziții cu vânzare a unor tineri artiști plastici care nu erau încă membri ai Uniunii Artiștilor Plastici.

Pentru ei funcționa ca o rampă de lansare.

Exact. Și mai mult decât atât, am reușit într-un an, dar nu a fost un succes eclatant, o licitație de lucrări de arte plastice transmise în direct la radio.

S-a întâmplat într-un singur an?

Da, într-un singur an. După care ideea a căzut ușor în desuetudine și s-a pierdut. Regret.

A mai fost Salonul de Inventică pentru Tineret la care s-a renunțat după retragerea mea și ar mai fi multe…

Cum credeți că ar fi primit astăzi, în 2023, un târg de artă ca acela menționat de dumneavoastră?

Miza există în continuare. Gândește-te că pui în fața publicului sau a eventualilor interesați o formulă în care, un tablou, o grafică, făcută de un artist talentat și validat de un juriu, se vinde cu 200-300 de euro, iar peste zece ani ar putea valora de 10 ori mai mult. După părerea mea, miza există. Dar îți trebuie o echipă dedicată, multidisciplinară, care să muncească. Nu prea găsești.

Unde ești, Mircea Nedelciu?

De ce e nevoie azi de un târg de carte ca Gaudeamus?

Au existat ediții în care an de an erau 125 de mii de vizitatori în 5 zile. Făceam sondaje și anchete de opinie, aveam un profil al vizitatorului, nu știu dacă se mai face acum. Cu totul neașteptat, profilul era următorul: vreo 60% erau tineri până în 25 de ani și încă o bucată bună, 20-25%, erau persoane active, deci până în 45 de ani. Restul erau fie la extreme, copiii aduși cu mâna la școală de la școală, fie sub 18 ani, fie seniorii.

Eu vorbesc de cercetări sociologice făcute de la laboratorul de sociologie, am început cu o firmă de sondaje marketing și am continuat cu laboratorul de sociologie al Universității București.

La Gaudeamus poți să respiri același aer în același timp cu personalitatea de care doar ai auzit.

Foarte importantă este întâlnirea, relația care se leagă între autor și editor. Având în vedere lipsa de monetar de pe piață de carte, contează enorm vânzarea. Enorm. Asta e. Ar trebui să fie un echilibru între ele. E un dezechilibru major, din păcate… Ce să-i faci? Te înclini și te adaptezi la adevărurile pieței de carte. Eu, într-o vreme, făceam multe încercări de transformare cu adevărat a evenimentului într-o piață de carte care să nu însemneze doar o mare librărie și atât. Și anume: aveam o bază de date cu vreo 800 de difuzori de carte din toată țara. Din vreme le lansam invitații să vină la târg să facă contracte de fond de carte...

Eu am observat că majoritatea tinerilor preferă să cumpere online. Seniorii sunt acum cei care pleacă cu sacoșele încărcate.

E adevărat și asta, dar la fel de adevărat este că mulți dintre tineri sunt studenți, studenții adesea sunt din provincie și după ce termină studiile se cam întorc în zone cu mai puține librării sau deloc. Eventual, își fac acum biblioteca pentru când vor profesa 10-15-25 de ani de acum înainte, deci și ei își cam strâng din burse și cumpără.

Vă lipsește implicarea în târg?

Am o stare de sațietate. Sunt totuși peste 25 de ani. Unii făceau glume că Gaudeamusul și subsemnatul concurăm ca longevitate cu Mugur Isărescu în funcție. Probabil un rebranding ar fi necesar. Am o temere că târgul o să scadă și cândva se va prăbuși. Nu e simplu să faci un târg de succes longeviv, internațional pe o piață de carte care gâfâie. Eu sunt cetățean român și etnic evreu. Nu știu cât se cunoaște că prin secolele XVII, XIX, când în Europa se constituiau statele naționale și aveau loc războaiele care nășteau aceste state, a apărut o dispută: Ițic din armata franceză, să spunem, poate să-l împuște pe Ștrul din armata prusacă, să zicem? A fost un forum al rabinilor care a decis că atâta timp cât statul, națiunea, te-a onorat cu acordarea cetățeniei, cu tot ceea ce reprezinți, deci da, poți trage. M-a marcat și am reținut acest lucru. Să zicem că am făcut și un mic gest față de cultura scrisă în România.

Regret și îmi cer iertare tuturor celor pe care nu i-am menționat nominal, evident de bine! Ar fi ieșit un roman-fluviu și poate n-ar fi cazul. De fapt, evenimentul, și mă gândesc acum la construcție, vorbește singur. Nu are neapărat nevoie de un interpret.

Cum stăm acum cu piața de carte?

Unde ne aflăm cum? Public tot mai dezinteresat de lectură acaparat de „diverse”, analfabetism funcțional, editori care schimbă generațiile. Peste 50 % dintre cetățeni nu au cumpărat sau citit vreodată o carte. Nu cumva târgurile de carte și-au atins menirea? Nu cumva trebuie schimbate strategiile? Sau, în termeni pozitivi, nu cumva se selectează un public tip „elită” care va conta? Și totuși, publicul dă năvală la acest gen de evenimente, editorii și autorii se pregătesc ca de o mare sărbătoare. Ne aflăm în plin paradox!? Unde ești, Mircea Nedelciu?