Visul diacritic. Andrei Codrescu

Legată ombilical de o limbă română latentă, spectrală, capabilă să-i descleieze o întreagă  lume amorțită, poezia lui Andrei Codrescu e străbătută de tribulațiile regăsirii. Firul roșu care subîntinde antologia hibrid – jumătate poezie, jumătate proză biografică –, Visul diacritic, este identitatea lingvistică, rizomorfică, cu o română marcată de influențele maghiarei și germanei (evreu, născut în Sibiu, într-o lume amprentată de antisemitism) și sedimentată odată cu plecarea din țară. Când emigra în America, poetul, pe numele real Andrei Pelmutter, abia își contura o direcție poetică proprie, fructificând, în siajul marilor scriitori, polimorfismul limbii române. Hipersensibil și hiperlucid, se vede repede nevoit să-și adapteze discursul la cerințele englezei, idiom îndreptat mai cu seamă spre imanență.

În România semnează Andrei Steiu, în America este Andrei Codrescu. Preferă jocul multiplicității, al deconstruirii pentru (re)construire, al remanenței, al lumilor posibile. Practică ceea ce Gianni Vattimo, în Dincolo de subiect..., considera o condiție de „normalitate” a omului postmodern: scindarea eului. „Visează lucid”, dia-critic. Pluralitatea de euri și de lumi, apreciată și de Brian McHale ca dominantă a postmodernismului (Ficțiunea postmodernistă), își găsește ecou în personajele poeților români închipuiți în New York, în Julio Hernandez, un tânăr delincvent portorican închis, în Peter Boone, un veteran de război agresiv și rasist, în lesbiana Alice Henderson sau în rezonanta Maria Parfenie. Întrupând convingerile politice ale autorului, Maria Parfenie capătă individualitate numai atunci când scriitura este despovărată de conștiința textuală. Altfel,  spune autorul, ea se dizolvă și devine Andrei Codrescu. Apetența pentru această teatralizare a sinelui, fracționarea eului în eu public și în eu privat, „intim și secret”,  vorba lui Borges, sunt și reacții în fața unui timp în care: „jumătate din generația noastră era în război cu părinții, cealaltă jumătate era în războiul din Vietnam”.  Claviatură de experiențe biografice și bibliografice, cartea e și un document de viață al unui postmodern cu acte în regulă, prin care se întrevede schimbarea la față a literaturii universale.

Arabescurile prozaice (arabescuri, în sensul bogatelor motive abordate) ce întrepătrund poezia conțin și aprecieri referitoare la dinamica unei limbi infuzate de cultura imaginii și a tehnologiei, observații despre comunicare și translare. Despre prima carte scrisă în engleză, License to Carry a Gun, apărută în 1970, Codrescu admite că sunt „poezii românești cu o mască engleză”. Trăirea eminamente individuală a unor evenimente majore, marcante (prăbușirea Turnurilor Gemene sau dezastrul provocat de uraganul Katrina) reclamă resurecția limbii române, ca particularitate somatizată, explozia inerentelor tensiuni cognitive, repoziționarea centrului personal. După decenii petrecute în America, scriitorul se vede pus în postura de a-și traduce stările în românește, de a și le face, poate, mai coerente. Traduce. În gând și în scris, dezleagă privirile limbii tăcute, interioare, de care se lasă cuprins.

Relectura poeziilor dintre 1962-1963 (pachetul recuperat de Cosmin Ciotloș în 2006) și 2018, două jaloane esențiale pentru destinul volumului, îi ocazionează reevaluarea resorturilor scrisului și constatarea incapacității de a-și sincroniza cele două limbi de expresie (româna și engleza). O nesincronizare între lumi, o nepotrivire a aparaturilor de înregistrare, un defazaj tehnologic. Onorând invitația din 2016 a poetei Carmen Firan de a publica în revista Scrisul Românesc, Codrescu notează, în mișcare, în timpul călătoriilor cu metroul, versuri pe un dispozitiv (Aplicația Notes de pe iPhone) ce nu recunoaște diacriticele: moment care apasă trăgaciul diferenței specifice.

Cadențele din Eminescu sau Bacovia, irizațiile blagiene sau stănesciene, prezente în creațiile din 1962 și 1963, sunt fagocitate, totuși, de propria retină și ureche internă. Recapitulând și tatonând noi teritorii („perforatoarele vibrau la orizontul altei viziuni”), Codrescu renunță, treptat, la metafizica marilor modele și integrează elemente din realitatea-i imediată, nemediată. În perfect acord cu intensitățile noii poezii, apelul la literatura anterioară se face, uneori, prin versificația populară românească, o muzicalitate orală sub vălul căreia se ascunde tragismul. „Într-o lume fără lume/ toate mumele-s nebune/ toate stelele sunt grele/ gata Cerul să-l înșele/ cu boala Retorului/ cu creșterea grâului/ cu Maria”.

Un important tronson în antologie îl reprezintă poemele din Instrumentul negru, apărute la Editura Scrisul Românesc, în 2005, ciclu venit la pachet cu o serie de întâmplări senzaționale, cu adevărat romanești. În cele șase 6 luni petrecute în Italia, până la primirea vizei, Codrescu scrie Din fluviul Aurelia și o plăsmuiește pe Maria Parfenie. În 1965 completează, cu versuri ale sale, spațiile albe dintr-o carte a poetei Renata Pescanti. Ce face în acest volum, pierdut și redobândit, în 2006, într-un extraordinar joc al sorții, e doar începutul a ceea ce se va dovedi o osmotică împletire de voci într-un dialog intersubiectiv purtat cu poeți, de mai aproape sau de mai departe, ca Ruxandra Cesereanu sau Carmen Firan.

Andrei scrie un roman, precum, odinioară, Marcel... Alt timp și scris la propriu regăsite: între 1965 și 1968 trimite un set de poezii lui Ștefan Baciu, în Honolulu. Cartea, intitulată Instrumentul negru, nu mai apare decât după 40 de ani, când e descoperită accidental.

Destul de eterogenă (prozodic, tematic), seria poemelor din Instrumentul negru malaxează visul și memoria individiuală și colectivă. Multiplicarea de timp și de ființă,  fecunditatea, atenția față de precursori și de succesori, melanjul de temeritate și de empatie, care traversează secțiunea în cauză, își găsesc expresia în personajul feminin: Maria Parfenie, Shakespeare femeie, Blaga femeie, René Char femeie.

„în țara Maria, pe fluviul Maria, vântul aruncă plantele semințele planetei Maria, semințele animalelor Maria de-a lungul și de-a latul ca apa să bată în maluri Maria, să bată în ferestre Maria, Instrumentul negru Maria, purtat din Orient de neguțătorul bărbos devenit Maria, în urma trecerii sale prin pasul Maria”.

Ambivalența, pendulările între lumi, dualitatea, durerea desprinderii, indelebila frică din comunism sunt alte elemente ce-i definesc textele. De impact mi se par și fascinația în fața concretului, a tangibilului, relevarea absurdului, ironizarea automatismelor specifice spațiului românesc, redefinirea raportului om-obiect: „Anului acesta îi datorăm retragerea din lucruri: le lăsăm uscate, crăpate de sete și lucrurile încep să ne imite, să ne reconstruiască.”

Insolita experiență pe care Codrescu (sinonim cu Pădurosu, spune el) o trăiește, timp de 7 ani, după devastatorul uragan Katrina, în sălbăticie, frapează prin naturalețea și franchețea relatării și deschide calea către un alt soi de izolare, impusă de SARS-CoV-2, considerat cea mai teribilă boală a umanității.

Visul diacritic – elogiu adus poeziei prin poezie, întâlnire a sinelui cu sinele dinlăuntrul „unei limbi absolute” și o adevărată lecție de literatură postmodernă și contemporană.

„Pe ce limbă vorbim?/ Pe limba ta în limba mea./ Care-i limba ta?/ E ambilimba venită din ombilic în gură.”

Visul diacritic, Nemira, București, 2021