Cel de-al unsprezecelea volum al seriei dedicate lui Gheorghe Crăciun, îngrijit cu profesionalism de Carmen Mușat și Oana Crăciun, valorifică un corpus de texte provenite din arhiva electronică a autorului. Deși e limpede că acesta le reunise cu intenția de a le publica, variantele paralele din Addenda sugerează că ediția definitivă ar fi prins contur doar după o laborioasă relectură, menită să aducă nuanțele finale.

Textele, cu concentrații variabile  de epic, liric, teoretic, confesiv ori reflexiv, alternează registrele și conturează, în ansamblu, profilul unui proiect literar autonom. Așa cum observă Carmen Mușat, ele se înscriu în zona problematică și tonală a volumelor Trupul știe mai mult și Mecanica fluidului și gravitează în jurul unor teme recurente: prietenia, corporalitatea, actul scrisului. Factorul de unitate îl constituie dimensiunea auctorială, asumată integral de Crăciun, care cultivă un filon bio- și somatografic, articulat pe fundalul unei „irealități imediate”  (formula pe care-o preiau de la Blecher), înțeleasă ca experiență paradoxală, prinsă între intensitatea lăuntrică a trăirii și neputința limbajului de a o reda integral.

Acest tip de tensiune se reflectă mai ales în paginile situate la granița dintre memorie și reverie. Autorul caută să fixeze senzații și să salveze în conștiință experiențe marcante: spitalizarea, cu inoubliabilele ei mirosuri înțepătoare, ori stranietatea discretă a copilăriei timpurii. Dincolo de expresivitatea literară, cartea reconstituie și climatul anilor postrevoluționari, marcați de regretul dispariției unor congeneri dragi, între care, cel mai adesea, pe cea a lui Mircea Nedelciu. Evocat ca expansiv și comunicativ, în contrapartidă cu tendința de interiorizare și gravitate a lui Crăciun, Nedelciu apare palindromic și cu una dintre formulele din începutul Aventurilor într-o curte interioară, „tot ce e în farfurie trebuie trăit”, formulă care ajunge să fie pretext pentru noi desfășurări de sens.

Reflecția asupra corporalității limbajului culminează de data aceasta în meditația consacrată vocabulei „lume”. Crăciun oscilează între impresia sterilității semantice și intuiția unei densități fonetice ascunse. Văzut inițial ca un cuvânt întunecat, închis, termenul capătă, prin vocala finală, o promisiune de optimism, de lumină. Firește că nu despre o analiză lingvistică este vorba aici,  ci despre conflictul ireductibil dintre experiență și expresie, o confruntare care naște interogația fundamentală: cum poate un semn să fie cu adevărat autentic prin trăire?

Pentru a răspunde, Crăciun recurge la inventarul senzorial al cotidianului: haine, trupuri, chipuri, arome, care nu sunt altceva decât încercări de a restabili legătura dintre intangibilul inefabil și palpabilul lumii. Literatura se înfățișează, așadar, ca un spațiu al antagonismului dintre concret și concept.

Boul era o cutie mare de carne care mergea. Corpul boului era un dulap burdușit cu șomoioage de iarbă, in el putea intra o căpiță întreagă. Un ou enorm cu coarne tari de unghie groasă era boul. Când bunicul intra in grajd, boul întorcea capul și atunci eu vedeam ochiul boului. Sau puteam vedea ochiul boului în timp ce el stătea pe cele patru picioare ale lui în câmp. Burta boului era un butoi și, când Nae Asaftei povestea cum el era la bucătăria companiei și a sfâșiat cu baioneta burta boului pentru a intra în căldura ei băloasă, știam ce spune. Dar boul era mai mult decât atât. El era și un roi de tăuni care-l înconjura tot timpul. El era și o coadă murdară care ți se putea lipi de obraz cu miros de pișălău paie praf iarbă dospită balegă aer de grajd.

Demne de consemnat sunt și considerațiile asupra artei vizuale, asupra fragmentului de lume captat. În acord cu estetica generației optzeciste, fotografia, care fixează vizibilul, devine principiu de construcție în literatură, scrisul fiind, în acest proces, singurul în măsură să adauge invizibilul, ritmul și respirația.

Carnea înregistrează ceea ce privirea decupează, iar memoria, care nu este cronologică, ci somatică, orientată spre interior și constituită dintr-o serie de impresii („Sunt impresionat, deci exist”), convertește experiența în material literar. Din această perspectivă, prozatorul nu urmărește să povestească, ci să experimenteze posibilitatea povestirii „cu senzația exactității”, narațiunea nefiind scop, ci pretext. Ea este laborator și interogație, încercare de a statornici prin verbe de mișcare un obiect refractar stabilității.

În economia Cărții despre, prietenia și solidaritatea optzecistă ocupă un loc aparte. Individualul, fragil și perisabil, se conjugă cu experiența colectivă, iar  literatura se prezintă ca spațiu de rezistență și de întâlnire a corporalitatății, memoriei și istoriei.

Finalul volumului, parcă deliberat deschis, lasă impresia că pentru Gheorghe Crăciun important nu este produsul finit, ci încercarea de a da expresie concretului prin intermediul limbajului, demers care angrenează din plin dimensiunea somatografică,  adevăratul motor al scrisului său.

Scriu despre orice. Niciodată despre lucrurile esențiale, niciodată în conformitate cu nu știu ce teme date. Trebuie să străpung un blindaj, trebuie să mă pot despărți de singurătate, de mărunțisuri, de anodin, de repetabil, de hainele mele de profesor, de mutra mea înfumurată.

Gheorghe Crăciun, Carte despre, ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, texte introductive de Carmen Mușat și Adrian Lăcătuș, Editura Polirom, 2025