Prezentă în volumele colective Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013) și Scrisori din Cipangu (Editura Trei, 2016), Sabina Yamamoto debutează cu un roman, Nu mai e nimeni acasă (Editura Vellant, 2023), care-o propune în plutonul fruntaș al prozatorilor români din ultima perioadă.

Configurată în jurul evoluției Sabinei, personaj narator central, cartea e coagulată de o substanță epică consistentă, susținută de o scriitură controlată și fără complicații tehnice.

Cele patru capitole care structurează opul comportă diferențe de ton și de tempo, variații date de capacitatea de înțelegere a eroinei, care trece gradual de la ingenuitatea copilăriei la conștientizarea tarelor părintești și a responsabilității pe care o are ca mamă. Deși unitare stilistic, primele două secțiuni se remarcă între celelalte prin conjugarea mai pregnantă a accentelor grave cu cele comice într-o narație care surprinde prin firesc. Fluiditatea alertă a frazei, expunerea dezbărată de emfază și interferată de intertexte muzicale sau documentare conferă voluptate lecturii. Momentele de tensiune epică sunt bine plasate și bine dozate:

M-a prins de braț și m-a tras spre el.
— Deschide ușa aia de la baie! Vezi că e închis acolo și nu poate să iasă!
— Cine să iasă? Nu e nimeni acolo!
— Ascultă ce-ți zic! E un prieten de-al meu acolo închis. Are o sticlă de vodcă pentru mine. Mi-a promis că bem împreună.
— Nu e, domnule, nimeni!
M-am repezit la baie și am dat cu ușa de perete. Începuse să mi se facă frică. Era tata cum era, dar niciodată nu făcuse așa.
— Nu e nimeni în casă! Gata, potolește-te! Mai bine dormi un pic!

(...)

— Uite, Sabinuța, casa e plină de oameni îmbrăcați în alb, sunt mulți, i-am numărat, peste 40 de persoane.
Am început să-mi dau seama că ceva nu era în regulă și mi s-a făcut foarte frică. Am ieșit afară și m-am uitat peste gard. Nu se vedea nicio mașină. M-am întors să văd cum îi mai este.
S-a uitat la mine, părea liniștit și fericit.
Tata nu fusese niciodată fericit.
La câteva minute a început să respire greu, din ce în ce mai greu. A vrut să se întindă pe spate și era iar să cadă. L-am prins și l-am ajutat.
— Tată, ești bine? Mai vrei niște apă?
Nu mi-a mai răspuns. I-am dat apă mai mult cu forța, dar tot lichidul i s-a scurs de-o parte și de alta a bărbii.

Maturizarea unei fete născute cu câțiva ani înainte de Revoluție constituie fondul principal al romanului. Sabina este un soi de „Nic-a lui Ștefan a Petrei” în variantă feminină, un Nică de Licăreț al Bucureștiului anilor '90, diferit de eroul lui Creangă în primul rând prin disfuncționalitatea familiei din care provine. Minați de vicii, părinții sunt instabili economic și emoțional, boemi și artiști. Tatăl, Toni, croitor, pictor și scriitor ratat, uneori abulic, alteori incontrolabil, sfârșește tânăr, mama, Mălina, dansatoare zdrobită de depresie și nu prea fidelă soțului, își găsește alinarea în băutură și sedative. Resemnați în neputința de a se face înțeleși, ei își cufundă singurătățile în gălăgia petrecerilor împărțite cu amici de pahar, cunoștințe regăsite sau vecini de bloc, toți răniți trupește și sufletește. În fapt, romanul aduce pe scenă o galerie de bolnavi, loviți de cangrena psihică generală moștenită din comunism și acutizată odată cu tranziția.

Nu mai e nimeni acasă surprinde nu numai creșterea unei fetițe, ci și creșterea și descreșterea unei lumi. Zgomotoși ca Mălina sau tăcuți ca Toni, oamenilor din ea le lipsește știința și plăcerea dialogului veritabil. Mai mult decât să-și vorbească, ei cântă, dansează, se ceartă sau plâng, iar spațiul care se cască între ei este umplut de o materie amorfă, care-i dezabuzează până la extincție.

Altfel, copilăria Sabinei este frumoasă cum este orice copilărie. Atentă, curioasă și energică, nu se dă la o parte de la năzbâtii: fură bani din casă, vișine și ceapă din grădinile cartierului, se hârjonește cu Maria, sora mai mare care pleacă la studii în Japonia și care-i înlesnește și ei în cele din urmă stabilirea în ținutul nipon.

Vocea naratorială, care se „se-ngână și-și răspunde” cu atitudinea auctorială lasă impresia detașării. Reușita eroinei constă în interpunerea între ea și lume a unui filtru (deseori ironic) cu ajutorul căruia să atenueze șocurile unei realități în măsură să dezechilibreze și structurile psihice mai puțin sensibile. Oricât de turbulente ar fi situațiile prin care trece (nu de puține ori, atmosfera, pigmentată cu elemente de absurd și de umor negru, este terifiantă), ea pare că-și depășește criza și ajunge la o stabilitate de moment. Marile provocări ale Sabinei, pentru care Licăreț este întotdeauna acasă, țin de capacitatea sa de adaptare la noile medii: la diferite școli și case, la o țară și un continent străine.

Pe măsură ce povestea și vârsta Sabinei înaintează, modulațiile se agravează, nivelului de observație de suprafață îi ia locul cel de adâncime.

Îmi pierdusem răbdarea, nu mai puteam. Nu mai voiam să aud muzica dată la maximum, nu mai voiam să mă trezesc nopțile și să îi rog să vorbească mai încet ca să pot adormi și să mă duc naibii la școală a doua zi. Îmi doream liniște, atât, să mă întorc acasă fără să-mi fie frică. Odată, o vecină s-a uitat compătimitor la mine și mi-a zis: „Să te ajute Dumnezeu!” Care Dumnezeu? Dumnezeu murise în nopțile când îl strigam plângând în hohote să mă ajute și să termine cu balamucul de dincolo.

Dacă primele două părți ale romanului se concentrează mai ales asupra spațiului bucureștean, al schimbului de ștafetă dintre România comunistă și cea democratică și al încercării Sabinei de a traduce gesturile celor care o înconjoară, celelalte secțiuni, cu precădere cea de-a treia, au în vedere schimbul de substanță dintre civilizația românească și cea japoneză. Experiența maternă și maritală de care tânăra are parte în Țara Soarelui Răsare și despărțirea de mediul natal impun o reevaluare a vieții și a celor capabili de modelarea ei. Astfel, pe Toni, pe care-l consideră insuficient cunoscut și neîndreptățit, îl „citește” (și-l oferă) într-un manuscris oferit de Mălina, un text care se desprinde de restul relatării prin autonomia stilistică.

Remarcile pertinente despre Japonia, redate cu uimire și ironie benignă, constituie unul dintre cele mai tari puncte ale cărții:

Nu mai văzusem ceva asemănător. Acoperișul era curbat și alungit, iar casa avea uși glisante. Jgheaburile erau și ele diferite, apa de ploaie scurgându-se pe niște lanțuri formate din niște cupe metalice, prinse între ele cu niște zale, pe vertical. Holul de la intrare era cu jumătate de metru sub nivelul casei, unde ne-am descălțat și-am făcut un mic salt, trăgând de o altă ușă ca să intrăm în bucătărie.
În vara aia m-am uitat mai atent, într-adevăr, femeile trecute de 20 de ani purtau pălării, niște mănuși lungi până sus pe braț și, cât erau afară, nu lăsau la vedere aproape nicio bucățică de piele. Chiar și acolo pe plajă. Îmbrăcate așa, stăteau sub niște umbrele speciale și nu pricepeam cum nu mor de cald.
În dimineața de 31 decembrie toată lumea se trezea la șase dimineața și urma o altă curățenie generală în casă. Spălat perdele și cuverturi, frecat toate camerele cu tatami și erau atât de multe (...). Bărbații se apucau de pregătit într-un hol exterior, unde totul era înghețat de frig, ce trebuia pentru a face mochi ‒ kilograme întregi de pastă moale de orez. Mochitsuki fiind o tradiție în familie peste care nu se putea trece, toată lumea participa. (...) E un paradox cum o țară atât de dezvoltată își păstrează tradițiile cu atâta îndârjire.

Peste toate aceste enunțări, privirea naratorială plutește fără resentimente, tandră ca o melodie de altă dată:

Drumurile noastre poate
Se vor întâlni vreodatǎ,
Drumurile şi iubirea,
Gândurile, fericirea.