Ascultând un interviu (mai vechi) al actriței Isabelle Huppert, care spunea că ea nu interpretează personaje – ci stări – și că preferă să se exprime mai degrabă prin momentele de tăcere, prin priviri, decât prin replicile rostite (nu știu dacă i-am redat fidel cuvintele, dar ideea rămâne aceeași), m-am gândit la romanele lui Guzel Iahina. Deși cele două cărți ale ei impun un ritm alert de lectură, stimulat de schimbările succesive de planuri, de o celeritate factuală redată aproape cinematografic, e solicitată mai cu seamă o hermeneutică a tăcerilor, a contrastelor interioare caracteristice persoanelor, înainte de a deveni personaje. Performanța de care dă dovadă Guzel Iahina e explicabilă, o dată – că scriitoarea nu este străină de arta cinematografică și apoi – că personajele principale sunt împrumutate dintr-o realitate familială (Zuleiha e inspirată de bunică, Bach, din cel de-al doilea roman, de bunic).

Cu toate că au experiențe absolut diferite, aceste două personaje, sunt, pare-se, înrudite și ficțional, având trasee destul de asemănătoare în modul lor de a se construi, de a-și adăuga ipostaze în succesiunea de individualități constant îmbogățită.

Atât Zuleiha, cât și Bach sunt deviate de la ceea ce s-ar fi arătat a fi un previzibil curs al vieții, sunt sustrase acelei rutine patologice, mai alienante chiar și decât o inopinată ostracizare. Să ne amintim numai de diminețile, în fiecare zi aceleași, până la un anumit punct, în care sunt înfățișați ca niște indivizi mecanomorfi, închiși, care se complac, victime ale propriilor prejudecăți, cele mai multe moștenite, ale superstițiilor de tot felul, ale fricilor.

Există, de fiecare dată, un „element surpriză”, care  face ca marea istorie să fie devansată de mica istorie, aceea dintre părinți și copii. Cu Iusuf (fiul născut în deportare și crescut în condiții vitrege, fructul iubirii cu Murtaza, ucis de cel ce-i va deveni iubit), Zuleiha își descoperă puteri nebănuite, își clădește crisalida din care să iasă, odată împodobit cu însemne ale maturității, aerul libertății. Destinul lui Bach ia o întorsătură neașteptată imediat ce se naște Anntche, crescută fără mamă și rod al unui viol.

Aici, comunicarea este garantul supraviețuirii. Pentru că povestea generațiilor trecute nu poate fi lăsată în urmă, ea este inerent legată de generația care îi urmează. Lumea, vom pricepe, pe măsură ce parcurgem propria istorie, nu se construiește numai din cei prezenți. Dacă în Zuleiha deschide ochii (iată, un titlu destul de sugestiv ales) universul este unul mai degrabă plastic, dintr-o generoasă listă de opțiuni și cu șansa unei educații primite de la intelectuali de elită, deportați în Siberia, Iusuf alege să se desăvârșească prin pictură, în Copiii de pe Volga Anntche dezvoltă o cupiditate a poveștii rostite. Este paradoxal cum personajul cu un nume de așa rezonanță, Bach, refuză să mai scoată vreun cuvânt. De altfel, onomastica prezentă în această a doua carte a scriitoarei de limbă rusă este și un omagiu adus culturii germane (Bach, Goethe, Grimm, Hoffmann).

Ambele romane sunt pledoarii pentru poveste. Una în continuă rescriere, cum apare în scena în care Bach lasă pe marginea cărții de uz didactic mesaje către Klara, creându-și, așadar, propria poveste. Ficțiunea poate schimba realitatea, sugerează secvența basmelor scrise de Bach, care, din poziția sa de „demiurg”, descoperă nu numai modul în care poate influența creșterea grânelor, dar și pe aceea a ideilor. Și iarăși, deloc de trecut cu vederea este și faptul că imaginația este un mijloc de subzistență (așa procură Bach hrană pentru micuța Anntche) și de evadare, de depășire a (propriilor) limite. Șansele se măresc însă numai odată cu educația. Iusuf se rupe de ceea ce îi va fi devenit o casă, dovedindu-se suficient de temerar și de  pasionat încât să fugă cu o barcă pentru a studia artele plastice, Anntche se adaptează unei colectivități școlare care o normalizează. Sacrificiul, venit și din partea copiilor, și din cea a părinților, e numai pentru viitor.

Cred că marea temă a scriitoarei Guzel Iahina, noul început, este embrionar legată de chestiunea frontierelor. Și nu mă refer numai la cele geografice, deși acesta pare să fie punctul de plecare. În ambele cazuri, și în Zuleiha deschide ochii, și în Copiii de pe Volga, personajele se află în starea de graniță: între viață și moarte (împletite uneori după legea nescrisă a pădurilor siberiene), între vegetal și acvatic (imaginea Volgăi implică un soi de abluțiune), între tradiția turcă și cea rusească (în Zuleiha deschide ochii), între cea germană și cea rusească (Copiii de pe Volga), între schimbări de regimuri politice, între uitare și iertare și lista ar tot putea continua.

Este vorba despre scufundarea în profunzimile apelor reci, în care e păstrată nesfârșita memorie, urmată de revenirea la suprafață. Căci importantă nu este beția marilor adâncuri, seducătoare și redată cu imagini indelebile, aproape suprarealiste, în Copiii de pe Volga, ci comunicarea, asumarea unor adevăruri ale trecutului și rostuirea lor în prezent: „Cutremurat de cele văzute, Bach a deschis gura, vrând să țipe, dar în lumea apelor țipetele nu sunt cu putință. Și-a luat avânt cu disperare, vrând să părăsească fundul râului, dar curentul era mai puternic. Plutea în apă, la distanță de un braț de trupurile încremenite, neputând să se îndepărteze. Era oare de conceput că în toți acești ani trăise fără să știe? Că oamenii de deasupra, pe ambele maluri ale râului, trăiesc la fel, fără să știe? Că beau din apa asta, se scaldă în ea, își botează cu ea copiii, își spală rufe – fără să știe?” (Copiii de pe Volga, Humanitas, 2020, p. 433)

Așadar, tăcerile pot transmite, dar, pentru a fi interpretate, trebuie ca privirile să comunice, e nevoie de un parteneriat, de o „limbă comună”. Și citindu-l pe celălalt, nu faci decât să te înțelegi pe tine, idee prefigurată și în pilda păsării Semrug povestită de Zuleiha lui Iusuf: „Și atunci păsările au știut că au ajuns la sălașul lui Semrug și, după bucuria care creștea în inimile lor, și-au dat seama că ea e aproape. Ochii li s-au deschis de la lumina orbitoare ce invadase lumea, iar când i-au deschis nu s-au văzut decât pe ele. În clipa aceea au înțeles: ele toate erau Semrug. Fiecare în parte și toate laolaltă”. (Zuleiha deschide ochii, Humanitas, 2018, p. 332).

„Ne succedem generații și ne credem minunați”? Zuleiha ar trebui să ne deschidă ochii, iar Bach urechile.


Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, Humanitas, București, 2018.

Guzel Iahina,Copiii de pe Volga, Humanitas, București, 2020.