Sigur, aș putea să înșir aici toate premiile cu care Ioan Es. Pop a fost recompensat de-a lungul timpului pentru volume ca ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească (CR), 1994; porcec, CR, 1996; pantelimon 113 bis, CR, 1999; petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003; unelte de dormit, CR, 2011; 1983. marş/2013. xanax, Editura Charmides, 2013 sau arta fricii, Editura Charmides, 2016, dar aleg să spun doar că am descoperit în acest extraordinar poet un om de o rară discreție, concentrat asupra felului în care încorporează el realul și nu asupra felului în care e perceput de ceilalți, cu o sfială care presupune și o cutremurătoare luciditate.

Și mai zic și că în Un somn pe scaunul electric, ultima sa carte, apărută în 2020, Ioan Es. Pop își multifațetează capacitățile creative. Agnosticismul în care pare că se complace umanul, scuturat de un râs sardonic, fatalitatea dejucată ironic, cu disimulări ale inocenței, sunt irigate cu nestăvilită sete de o poezie generatoare de un  adevărat spectacol prozodic. Ludicul se strecoară ca un acrobat prin toate aceste cataclisme profetice, un cumul de trecuturi stagnate („mă sufoc în copilul în care stau”), și preface sumbrul vizionarism într-un „alfabet muzical”, menit să eludeze marasmul existențial. Preocuparea pentru număr și numărătoare, pentru stabilirea locului exact pe axa zadarnicelor deveniri, traduce, totuși, un deziderat al semnului, al mărturiei, indici ai „electricelor” pâlpâiri de optimism. Cât despre poezia „o scrisoare pierdută la anul 2012”, ea este un soi de Dies festi literar, „în care nimeni nu lipsește/ Și drag cu drag se însoțește,/ Voal cu frac și deșt cu dește - ”. Este un experiment ce evidențiază înfruntările de ritmuri ale vârstelor literaturii (între literatura clasică și cea contemporană, de pildă), dar și o formidabilă probă de imaginație, menită să ne prezinte un excepțional poet.

„o moarte pe valea oltului e mai puțin bătătoare la ochi,

iar din hotel, de la etajul zece,

oltul însuși pare domol și cuminte,

chiar dacă apa lui fierbe și mușcă din maluri.

în plus, hotelul e plin de bolnavi,

iar între bolnavi, moartea e mult mai puțin bătătoare la ochi.” - „o moarte pe valea oltului e mai puțin bătătoare la ochi”, în Un somn pe scaunul electric, Editura Tracus Arte și Editura Charmides, București și Bistrița, 2020.

În ultima carte de poezii, Un somn pe scaunul electric, vorbiți despre somn ca anticameră a morții, dar și despre „postumanism”. Ce spune acest volum despre cel care scrie că „moartea e mult mai puțin bătătoare la ochi”?

Acest volum este rezultatul unor provocări care au durat câțiva ani și au venit din partea Turnirului de Poezie „Cununa de Lauri”, organizat anual de Uniunea Scriitorilor din România. Am participat la el în 2011, 2018 și 2019 și am avut onoarea de a primi „cununa” la ediția 2019 a turnirului, desfășurată la Alicante, în Spania. Simțeam nevoia de a aduna într-o carte rezultatele acestor experiențe. Cât despre un vers precum „moartea e mult mai puțin bătătoare la ochi”, ca și despre altele, m-aș feri să spun mai mult decât spun ele însele. Orice explicitare scade greutatea poeziei într-un mod dramatic.

Sunteți adesea înconjurat de oameni, și, totuși, destul de solitar. Câtă nevoie aveți de singurătate?

Acum, apelez la ea ca la a doua mea natură. Pe vremuri, din ea extrăgeam parfumuri rare.


Să vorbim puțin și despre debuturile dumneavoastră. Vă amintiți de prima participare la Cenaclul Universitas? Cum a fost și cât a contat Universitas în devenirea dumneavoastră ca scriitor?


Cred că era prin 1988 când am fost invitat să citesc la Cenaclul Universitas, după ce, în anul anterior, câștigasem Marele Premiu al Festivalului de Poezie de la Sighetu-Marmației. Din juriu făcuseră parte, printre alții, Laurențiu Ulici, Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu... Am venit din Ieud, unde eram profesor, în București la insistențele poetului Paul Vinicius, care m-a și găzduit. În seara lecturii la Universitas, erau prezenți, printre alții, „seniorii” Mircea Martin și Laurențiu Ulici, plus proaspăt afirmații, ca scriitori, Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Cătălin Țîrlea, Daniel Bănulescu, Paul Vinicius, Andrei Damian și alții, de care nu-mi mai aduc aminte. După lectură, cel mai tare m-a „atacat” Cristian Popescu, și el câștigător al Marelui Premiu de la Sighet, în 1986. M-au apărat, cu eleganță, dnii Martin și Ulici. După încheierea ședinței, am plecat acasă la Daniel Bănulescu, împreună cu... Cristian Popescu și poate și cu altcineva. Adusesem cu mine din Maramureș un litru de horincă, pe care, până dimineața, l-am lichidat. Dimineața, Cristi îmi spunea „mare poet” – și nu cred că o făcea din ipocrizie. Pur și simplu, peste noapte, ajunsese să mă simpatizeze.

Merită să spun câteva vorbe despre colecția „Cartea cea mai mică”. A fost o inițiativă a revistei Convingeri comuniste și a constat în câteva pagini ale acelei publicații împăturite până la dimensiunile unei palme. În acea colecție, dacă îmi amintesc bine, au publicat Daniel Bănulescu, Cristian Popescu, Andrei Damian, Cătălin Țîrlea.


Ați debutat în 1994. Cât de nouăzecist vă considerați?

Dacă aș avea în față primul număr din Nouăzeci, „suplimentul de direcție” al revistei Luceafărul, apărut, cred, prin 1991, aș da un răspuns ca la carte, pentru că în articolul-program erau enunțate punctele-cheie ale nouăzecismului. Unii spun că acest moment de istorie literară a fost o generație, alții – că a fost doar o promoție în cadrul Generației 80. Personal, cred că a fost în primul rând o înmănunchere de afinități, dar și de principii, pe care, sper, un cercetător, peste ani, le va pune în lumină într-o carte, căci avântul nouăzecismului literar a fost umbrit de febra politică postrevoluționară.

Credeți în inspirație?

Cred întâi de toate în inspirație, dar nu ignor construcția. Spuneam cândva că poezia e o perpetuă actualizare a originarului. Acum, aș completa: poezia e o perpetuă proiecție a prezentului în originar.