Gheorghe Fodoreanu

Ați absolvit Institutul de Cultură Fizică, în 1966, și Facultatea de Litere, secția Română-Franceză, în 1972. Povestiți-mi puțin despre cum ați ajuns la ONT (Oficiul Național de Turism) Carpați București.

În jurul lui ’74 a avut loc Congresul Mondial al Populației, la București, primul mare congres dintr-un stat comunist.

Singura instituție până atunci care lucra cu străinii era ONT. Fiind vorba de invitați din toată lumea, și-au dat seama că nu sunt suficienți interpreți și ghizi turistici. Au venit la facultate, au apelat la profesori, studenți din cei care vorbeau limbi străine și atunci ne-au luat și pe noi. În ’74-’75-’76 începe să crească turismul foarte, foarte mult. În acest fel ne-au primit atât de ușor, la ONT Carpați București, ghizi pe diferite limbi.  Așa am început eu, Mircea Nedelciu, Viorel Cataramă, Cezar Tiron, Cristi Deculescu, Emilian Pop, Eugenia Kalish ș.a. Deci studenți, profesori lucrau ca ghizi, unii dintre ei au fost ghizi permanenți, noi am fost colaboratori, externi, eu eram profesor și în timpul liber făceam pe ghidul.

Cum l-ați cunoscut pe Mircea Nedelciu?

Putea să fie un singur autocar cu turiști, puteau fi două-trei în paralel, la un moment dat ne-am întâlnit și a trebuit să lucrăm împreună. Un grup de 80 de persoane însemna două autocare. Eu eram ghid într-un autocar, Mircea era ghid în celălalt. Dar aveam același program. Ne opream în aceleași locuri, în aceleași restaurante, în aceleași hoteluri, și-așa, încet, încet, prietenia noastră s-a sedimentat, am avut foarte multă încredere unul într-altul, pentru că... Era foarte greu cu încrederea pe vremea aceea, o vreme grea, cu Securitatea, cu valuta...

Îmi imaginez că vă întâlneați mai mult vara.

Întâlnirea cu turiștii se întâmpla vara. Din aprilie-mai, de pe la Paște așa, până în septembrie, octombrie cel mult, cam asta era perioada. Iarna puțin de tot, câteodată la schi, mergeam la Poiana Brașov, dar Mircea n-a venit. De multe ori am făcut Revelionul la Brașov.

Există o amintire aparte legată de activitatea desfășurată împreună?

Da, o chestie care a făcut înconjurul României. Noi iubeam mult țara, pe unde ne duceam vedeam ce e nou, ce e frumos. De câteva ori am fost de 15 august la Moisei, lângă Borșa, la o biserică greco-catolică, era cel mai mare pelerinaj din țară la vremea aceea, în ’75-’80, de o frumusețe extraordinară. De pe Valea Mare, de pe Valea Vișeului, pe 14 seara plecau din fiecare sat colindătorii cu preotul în față, cu dascălul, cu copiii și cântau tot drumul până la Moisei. Ajunși la Moisei pe 14 noaptea, toată noaptea cântau și se învârteau în jurul bisericii, a doua zi de dimineață era slujba, pe la 11-12 plecau înapoi cântând.

Se mai păstrează tradiția?

Se păstrează tradiția, dar acum s-a deteriorat... Atunci totul era curat. Și cu Mircea ne-am gândit, noi eram foarte bine apreciați la birou, era doamna Capolide, o doamnă foarte puternică, pe picioarele ei, șef de birou era Mitrea, care era, la fel, un domn extraordinar și un domn, pe care am uitat cum îl cheamă, și ne-am dus la ei: „Uite, domnule, se întâmplă asta, asta și asta, hai să facem un program ca turiștii pe 14-15 august să fie acolo!” Și atunci, în ’84-’85, când a fost ultima mea acțiune cu Mircea, Fordul, rețeaua de concesionari din Franța, a făcut 3 avioane. Au venit 3 avioane în București, cu 300 de oameni, noi am luat în autocare, au fost 10-12 autocare, eu cu Mircea, cu Cezar, cu Margareta am mers pe traseul București-Piatra Neamț-mânăstiri, și dimineața am oprit autocarele în Valea Mare. S-au dus pe jos până la mănăstire, s-au întors cu turiștii pe jos, îți dai seama câte contacte umane și noi am făcut toată chestiunea asta, pe urmă am ajuns la Baia Mare și la Baia Mare am fost într-un restaurant, am făcut un dîner d’adieu. A fost ceva senzațional, noi ghizii eram la o masă, șoferii la altă masă, delegații, turiștii, la fel. Am dat și un spectacol folcloric în Casa de cultură de la Baia Mare și a doua zi dimineața i-am dus până la aeroport, la aeroport au venit niște prieteni de-ai lui Mircea din București cu mașina, ne-au luat cu mașina, am ajuns în București și de atunci pe turism nu am mai făcut nimic împreună. El s-a lăsat de ghidaj prin ’85-’86-’87, cred, pentru că s-a schimbat conducerea ONT-ului și au impus noi reguli. Ultima dată parcă a fost la Baia Mare.

Dar v-ați mai întâlnit...

M-am tot reîntâlnit cu el, el începuse să scrie; și, la un moment dat, foarte supărat că e bolnav, că are scleroză în plăci, că pleacă la Nisa, că i-a dat guvernul niște bani, nu știu ce, foarte scump, „Mă duc, trebuie să fiu într-o cameră complet septică”, mi-a explicat el ce și cum. Era optimist și pe urmă, după ceva timp, l-am revăzut într-un cărucior. Și i-am zis „Ce faci Mircea? Cum așa?” Ne-am pupat, îmi venea să plâng. „Uite așa-așa, și pe dincolo și fac tratament, dar sper.” Tot pozitiv, el a fost tot timpul pozitiv.

Boala Hodkin a avut, o boală malignă a țesutului limfoid, vindecabilă numai dacă e descoperită în prima fază...

Așadar, vă mai vedeați.

Noi ne lăsasem de drăcovenia asta și ne vedeam. El stătea în Lahovari acolo, eu stăteam în blocul de deasupra ONT-ului. La un moment dat, a vrut să mă implice într-un proiect, alături de niște prieteni de-ai lui, tot scriitori sau literați. Avea o moștenire la Fundulea, un loc, și voia să facă acolo un fel de cafenea literară, sau ceva cum a făcut Dinescu pe malul Dunării. Avea pământul. Ai vreo poză a lui?

Da, iată!

Fotografie MNLR

Mircică, drăguțul de el.

Cum era Mircea Nedelciu?


Era un tip foarte generos, detașat, era plăcut, relaxant.

Vă scriați, vă făceați confesiuni?

Nu, de scris i-am scris numai soției. Scrisori de dragoste. Cu Mircea nu vorbeam despre chestiuni sentimentale. Vorbeam despre distracții, turism. Și voia să mă atragă și pe mine în proiectul ăsta cu Fundulea, să finanțăm împreună, să facem...

Gheorghe și Cornelia (soția) Fodoreanu, arhiva Gheorghe Fodoreanu 

Înainte să se îmbolnăvească?

Prin ’85, voia să facă un fel de conac la Fundulea, ca la Mircești, cam așa... Voia să vină și ziariștii...

Mircea Nedelciu a avut fel de fel de idei, unele dintre ele puse în practică. Mai ales după Revoluție. Mă gândesc acum numai la Euromedia sau la Gaudeamus.

Mircea, după părerea mea, bineînțeles că a avut un talent de a scrie, rar. În același timp, și-a păstrat legătura cu pământul, dacă aș putea să spun așa, adică legătura cu banii. Noi am câștigat mulți bani ca ghizi. Și el a făcut meseria asta pe lângă scris, pentru că latura asta materială avea importanță pentru el, nu era un tip cu capul în nori, era un tip cartezian, aș zice.

Eu, neavând preocupări literare, nu discutam despre literatură, prea puțin. Am cochetat și cu ziaristica în ’71-’73, și atunci am rămas ca profesor până în ’90, în București, și la ONT... În ’66 am terminat Institutul de Cultură Fizică și în ’72, Facultatea de Litere și Facultatea de Litere, Română-Franceză. Am vrut să fiu ziarist sportiv. Noi, când ne vedeam, vorbeam de turism.

Gheorghe Fodoreanu Galați, 1963, campion, săritura cu prăjina, arhiva Gheorghe Fodoreanu 

Dar i-ați citit cărțile? V-ați recunoscut într-un personaj?

Păi Maco. Eu am câteva cărți, vreo 10-15 cărți. În funcție de cum e ziua sau de cum va fi ziua de mâine, fie citesc și mă descarc, fie mă pregătesc pentru ziua următoare. Printre care, și cartea asta a lui. Știam că te văd și pe tine astăzi, „Ia, măi, să mai văd ce mai faci, măi, Mircea!” Și m-am așezat pe pat pisica, lângă mine și între 2 și 3 am citit. M-ai stârnit și voiam să mi-l aduc aminte.

Maco e din Amendament la instinctul proprietății.


Da. Să nu crezi tu că viața asta a noastră a fost numai pe roze. În ghidărie au fost multe situații limită pe care noi trebuia să le rezolvăm, era perioada comunistă și dacă aveai reclamații o încurcai. Trebuia să te dai peste cap să nu vadă nimeni. Noi, ca ghizi, am avut o viață aventuroasă, prin situațiile prin care am trecut, unele dintre ele la limită, accidente de autocar, îmbolnăviri de turiști, decese de turiști.

Într-o proză scurtă una dintre turiste moare.

Păi cum să nu? Da... Toate astea picau pe capul nostru și noi trebuia să le rezolvăm... Mâncai pe cine știe pe unde și jumătate de autocar se îmbolnăvea...

Pe urmă, te urcai în autocar cu 40 de oameni, cel mai mare autocar al meu avea 54 de oameni, și tu trebuia să îi stăpânești pe ei, nu ei pe tine. Și erau și francezi... Toate astea ne-au ajutat, ne-au format cât de cât, să fim stăpâni, să rezolvăm situațiile.


O scurtă perioadă de timp, două săptămâni, a fost și arestat, pentru, zice undeva, „schimb de valută” [1], înainte de a-și publica primul volum. Are și o proză scurtă, Curtea de aer, inspirată de perioada detenției, la Rahova. Personajele joacă „Fazan” cu literele cuvântului... „liber(a)”.

Asta a fost imbecilitatea regimului. Toți: șoferii, ghizii, toți cei care lucrau în turism, ca și acum asta este un obicei mondial primeau ceva bani. Eu am fost imediat după Revoluție să văd Franța și am văzut un castel, un muzeu, nu știu ce, a fost ghidul care ne-a explicat, ghidul a ieșit primul din încăpere și a ținut mâna așa. Franța! Fiecare îi punea în mână un ban, deci era modalitatea lui de a-și câștiga viața. Studenți, profesori... La noi, aici... Probabil l-o fi văzut cineva sau l-o fi prins cu acești bani pe care ni-i lăsau turiștii. Toată lumea era cu ochii pe noi.

El a fost patriot, îndrăgostit de România. Cred că dacă nu se îmbolnăvea, ajungea mare de tot. Mare și scriitor, și om de cultură.

Gheorghe Fodoreanu, Ghid ONT, Delta Dunării, arhiva Gheorghe Fodoreanu 

[1]  În dialogul purtat cu Bogdan Rădulescu, „Era un fel de privire suverană față de literatura care se publica oficial”, în Observator cultural, nr. 20, 11. 07. – 17. 07. 2000, p. 6, după ce menționează motivul valutei, Nedelciu spune: „De fapt, nici acum nu sunt sută la sută sigur pentru ce am fost arestat”.