Stimată doamnă Mara Chirițescu, sunteți traducătoare și profesoară de italiană și ați lucrat pentru o scurtă perioadă la Uniunea Scriitorilor din România. Acolo l-ați cunoscut pe Mircea Nedelciu, care v-a devenit în scurt timp un bun prieten. Povestiți-mi despre întâlnirea voastră.

Se întâmpla în anii '90. Am lucrat aproape doi ani la Uniunea Scriitorilor, la Externe, cu un program de patru ore. Aveam un fel de part-time, pentru că predam și la Liceul „Aldo Moro”. O delegație de scriitori italieni în România l-au cunoscut pe Mircea pentru un proiect. Eu m-am dus să discut cu el relativ la acest proiect. Așa a început colaborarea noastră. Pe urmă, l-am cunoscut pe Mihai Giugariu. Între juristul Uniunii Scriitorilor din acea perioadă, Mihai Giugariu, care era și scriitor, și Mircea Nedelciu era o mare prietenie. Voiau să facă împreună un sindicat al Uniunii Scriitorilor din România.

Mircea Nedelciu era pe atunci funcționar la Uniunea Scriitorilor din România?

Era secretarul Uniunii Scriitorilor în momentul acela. Întâlnirea cu Mircea de atunci a fost legată de o chestiune birocratică. Am fost trimisă la Mircea, inițial am crezut că e Mircea Dinescu, și Mircea Dinescu mi-a zis că e vorba de celălalt Mircea, de Nedelciu.

Să revenim la acel sindicat.

Mihai Giugariu îmi vorbea foarte mult de prietenia și de colaborarea dintre ei doi. Și răsfrângerile de povestire pe care mi le transmitea Mihai parcă se suprapun acum peste toate lucrurile care le-am trăit acolo.

Era o nemaipomenită efervescență după anii '90, veneau mulți scriitori străini, toată lumea dorea să facă ceva.

Împreună cu Mihai Giugariu, Mircea voia să facă un prea frumos sindicat pentru scriitori, în așa fel încât toată lumea să se regăsească, să devină altceva decât era și este Uniunea Scriitorilor în momentul de față.

Era și perioada de tatonare a lui Mircea legată de boala lui… Din când în când, mergeam la ei în birou și Mircea spunea așa, ca din întâmplare: „Nu știu ce se întâmplă, am răcit și mi-a trecut, dar continui să transpir și am o stare subfebrilă pe care nu pot să o înțeleg.” Atunci toată lumea îi dădea câte un sfat. El încerca de asemenea să vadă ce e cu el. Tot atunci, punea pe picioare Euromedia și ne gândeam să introducem și Italia în proiect, să aducem mai ales revistă pe piața românească. El era un entuziast în fiecare lucru pe care dorea să-l facă, dar în același timp extrem de aplicat și cu o viziune foarte clară a cum trebuie făcute lucrurile respective. Deci nu numai, „Haide să facem!”. Era extrem de organizat și extrem de, aș putea spune, cu ideile foarte clare, cum ar trebui făcută o nouă Uniune a Scriitorilor, acel sindicat, și ce fel de literatură ar mai trebui scrisă, cum ar fi trebuit să se scrie. Se vorbea și despre așa ceva.

Au fost tot felul de discuții în contradictoriu la nivel de conducere a Uniunii Scriitorilor. Cred că ulterior s-au gândit la a înființa ASPRO [Asociația Scriitorilor Profesioniști din România]. Eu am fost unul din membrii fondatori ASPRO alături de Ion Bogdan Lefter, de câțiva alți scriitori români, poeți din grupul scriitorilor optzeciști din acea perioadă. Și reușise să adune în jur oameni foarte tineri și să organizeze premiile ASPRO. Ar fi putut să facă o mică editură… Pe urmă, toate lucrurile s-au complicat, nu au putut merge înainte pentru că a lipsit chiar el, Mircea Nedelciu. Nu i-a fost bine, a plecat în Franța și a făcut tratamentul. Și gândul lui cu toate acestea era tot timpul acasă, la ASPRO, la Uniune...

Și la multe alte proiecte…

Și la multe alte proiecte, da. Am urmărit într-un fel mai mult traiectoria acestei drame a lui Mircea Nedelciu, care îmi vorbea de romanul acela pe care îl scria,  Zodia scafandrului. Îmi tot povestea despre el, când mie, când prietenilor din jur. Când vorbesc de prieteni nu mă gândesc doar la scriitori, mă gândesc foarte mult la Ion Dumitriu, cu care se vedea foarte des. Moartea lui Ion Dumitriu, care s-a dus înainte,  a fost pentru el devastatoare.

Știu că, deși i-a fost greu, a ținut să ajungă în scaunul lui cu rotile să-l vadă pe Ion Dumitriu pentru ultima dată, la catafalc...

Au fost momente extrem de intense și el avea o umanitate cum nu am prea am văzut în jurul nostru, fără să fie o persoană care să manifeste excesiv acest lucru, dar era un prieten extraordinar pe care știai că te poți baza. Era cel pe care îl știam cu toții ca Scriitorul și în același timp ca având ideile cele mai clare legate de perioada optzecistă și de postmodernismul românesc. Mi s-a părut extrem de structurat programul lui. Era  întotdeauna cu grupul de prieteni, era alături de ei în tot ce făcea. Toți aveam impresia că suntem în stare să facem ce face Mircea, ca apoi să ne dăm seama că, de fapt, dacă el nu era, nu eram capabili să ne organizăm ca el. E un lucru pe care nu l-am discutat în general.

Înțeleg că după plecarea dumneavoastră de la Uniune ați mai avut proiecte împreună.

Noi, cât a fost el în Franța pentru tratament, am avut o mică corespondență. Eu, la un moment dat, am fost acolo pentru că, nici nu mai știu exact cum a fost, am încercat la Ministerul Sănătății să găsim o soluție pentru costurile extrem de mari de care era nevoie în acel moment. Știu că eram cu toții un pic copleșiți și parcă nu ne venea să credem ce se întâmplă. Și în momentul în care a revenit, eu mă gândeam la o editură în care să publicăm și traduceri, încă ICR-ul nu era atât de prezent și nu apucase să devină ceea ce a devenit în acea perioadă. Și am pus pe picioare această mică editură, care se numea Proteus, din care făcea parte și Mircea și unde avea de gând să publice, nu știu dacă Zodia Scafandrului, dar în orice caz să publice din literatura grupului optzecist. N-am putut să merg mai departe... Din grupul acesta făcea parte și soțul meu, Florin, care între timp s-a stins, și alți prieteni care, cum se întâmplă, la început avântați, s-au adunat în jurul nostru și pe urmă s-au retras. Am rămas eu și cu Mircea, dar în momentul în care mi-am dat seama că Mircea are deja prea multe lucruri și le lua pe toate în foarte în serios, am renunțat la acea editură. Au apărut doar două titluri. Din italiană am tradus atunci și publicat, așa ca într-un fel de unire spirituală cu editura Hyperion de la Chișinău și cu Memoria, cu minunatul Banu Rădulescu, un studiu despre istoria românilor din Transilvania a unui lector de italiană de la Cluj, Mario Ruffini, și pe care am prezentat-o împreună. Cealaltă carte a fost chiar a unei autoare care a făcut parte din prima delegație de scriitori italieni veniți în România, invitați ai Uniunii Scriitorilor, este vorba de Giuliana Morandini, iar scurtul roman, sau povestirea lungă, se numea Cafeneaua „La Oglinzi”. Acestea sunt cele două cărți care au apărut atunci la Proteus. Eu am plecat, pe urmă, de la Uniunea Scriitorilor, am început o activitate mult mai intensă la școala italiană „Aldo Moro” și am urmărit mai ales momentele de pregătire a premiilor și premierelor ASPRO. Citeam atunci o mulțime de cărți care veneau de peste tot, ne întâlneam, discutam și impresionant că toate se întâmplau în timp ce Mircea era în acel scaun cu rotile și avea mintea cea mai luminoasă, era cel mai atent la detalii și la organizare.

La un moment dat Mircea Nedelciu realizase și un top de carte.

Făcuse foarte multe lucruri. A participat și la fondarea acelui salon de carte Gaudeamus cu cercul de lectură pentru tineri. Acum sunt o sumedenie de asociații sau de cercuri de lectură, toată lumea citește cu prietenii în diferite locații extrem de primitoare, dar cred că el a fost primul care a văzut foarte clar cum trebuie făcut acest circuit.

Ne opream din când în când la librăria editurii Cartea Românească. Era o formidabilă bucurie, că îl vedeai când pe Florin Iaru, când pe Gheorghe Crăciun, când pe Ioan Flora. Cred că Mircea a știut să dăruiască și să așeze oamenii alături de el. Nu era el deasupra grupului, ci el cu oamenii în jurul lui.

Am înțeles bine că ați fost și dumneavoastră în Franța când își făcea tratamentul?

L-am vizitat, am stat la o prietenă a familiei lor.

Mireille Boneim, probabil. O turistă franțuzoaică cu care se împrietenise până în Revoluție și cu care a păstrat legătura. La un moment dat, i-a povestit despre episoadele acestea febrile ciudate și după Revoluție Mireille l-a vizitat. Inițial, primise un diagnostic incorect, iar Mireille, care era medic, l-a invitat în Franța pentru investigații amănunțite.

Eu știu că am mers cu niște documente care îi trebuiau. Nu mai rețin exact. Perioada aceea a fost încărcată cu evenimente, unele ținând de propria familie. Dar îmi amintesc, că după ce Ministerul Sănătății a intervenit pentru tratamentul lui, trebuiau duse niște documente în Franța. Eu mergeam în Italia, la Santo Stefano Belbo, și am făcut acest salt, ducându-mă și la Paris. Am făcut tot felul de mici călătorii ca să mă pot întâlni cu toată lumea și așa am cunoscut-o și pe Mireille. Mi s-a părut o ființă extraordinară. Și știu că la un moment dat, după aceea, s-a dus și Miralena în Franța. Era deja ideea transplantului.

Ați reușit să vorbiți atunci cu Mircea Nedelciu?

M-am văzut, sigur, și cu el. Dar nu am stat foarte mult. Eram cu acele acte de la Ministerul Sănătății…

Spuneați că vă povestea despre romanul Zodia scafandrului. Ce anume?

Cred că îl vedea ca pe o metaforă a întâmplării lui biografice. Cam aceasta era ideea pe care voia să o transmită indirect, probabil, să vorbească despre experiența pe care o trăia. Pentru că, de câte ori ne-am văzut, făcea referire. La un moment dat, mi-a și citit niște lucruri, recunosc că nu îmi mai amintesc foarte bine ceea ce-mi citea. Și întrebarea era: cum percep eu paginile respective legate de starea lui din acel moment? Era un fel de stare de asfixiere.

Îl interesa reacția dumneavoastră.

Da: ce reacție aveam eu la lectură. Cum percepeam eu pagina scrisă, spunându-mi într-adevăr că ea, într-un fel, este o metaforă a momentului pe care îl trăiește. Și era curios dacă eu percep acest lucru din lectură.

Care a fost răspunsul dumneavoastră?

Nu îmi mai amintesc ce i-am spus. Sigur că mesajul l-am receptat. El încă scria atunci când noi vorbeam. Încă nu îl terminase.

A rămas nefinalizat.

Tot așa, am vorbit foarte mult atunci și despre Femeia în roșu. Mi s-a părut, într-un fel, rezonerul în această carte și în același timp teoreticianul acestui tip de roman pe care îl scriau [alături de Adriana Babeți și Mircea Mihăieș].

Cred că proza lui Mircea Nedelciu, ca și cea a lui Gheorghe Crăciun, ar trebui cunoscută mai mult în străinătate. Ar trebui să ne gândim la niște colecții de tradus în mai multe limbi, nu numai în italiană.

Mircea Nedelciu a fost și el plecat cu o bursă în Italia înainte de Revoluție. Cred că a fost prima lui ieșire din țară. În fapt, un cadou de bun-venit oferit de Uniunea Scriitorilor.

Undeva, pentru mine, Mircea e ca un puzzle cu bucățelele puse laolaltă, dar a cărei ordine nu o am.

Dacă el ar fi trăit, ar fi avut cam vârsta mea.

L-ați menționat pe Ion Dumitriu. În atelierul său se întâlneau adesea scriitori, literați și artiști, pe care pictorul îi primea cu ceai.

Eu mergeam rar, la sfârșit de săptămână. Se întâmpla când Ion termina de pictat ceva, când se întâlneau și citeau. Era un loc miraculos.

Povestiți-mi mai mult despre acel „loc miraculos” și despre ceremonia ceaiului.

Mi-e foarte greu acum să spun cum era acea ceremonie. Ion Dumitriu avea o varietate de ceaiuri cum nu mi-a fost dat să văd până când am ajuns la atelierul lui. Nu cred că exista sortiment pe care să i-l ceri și să nu îl aibă. Faptul acesta mi s-a părut întotdeauna extraordinar. Apoi, era acel parfum de amestec de esențe care pur și simplu te învăluia în locul acela care părea rupt de timp, un loc aproape inițiatic pentru cine venea pentru prima dată.

Pe urmă, figura patriarhală a lui Ion. Era un bun, dulce, așezat, avea o rostire molcomă și un râs rotund, învăluitor, cald. Tind să cred, fără a supăra pe nimeni, că omul cel mai apropiat și care cred că l-a înțeles cel mai bine pe Mircea Nedelciu a fost Ion. Poate darul cel mai mare pe care l-am primit mergând acolo a fost trăirea acestui sentiment dintre ei. De prietenie, de fraternitate. Un sentiment atât de firesc și în același timp numai al lor! Era ca și cum participai la o ceremonie permanentă când îi vedeai împreună. Oameni cu totul și cu totul plini de simțăminte... arhetipale, aș putea să le spun. Un loc aproape inițiatic. Intrai cu emoție și emoția devenea bucurie.

Vă aduceți aminte de prima vizită?

Cu Mircea Nedelciu m-am dus prima oară. Dacă mă gândesc la cum am intrat în atelier pentru prima oară cu Mircea, este ca și cum tot timpul aș fi intrat acolo cu Mircea. Atât de importantă și marcantă a fost întâlnirea aceea, încât parcă s-a repetat tot timpul. Adică toate celelalte stau sub semnul acestei întâlniri inițiale. Eu când mă gândesc la ei, am și acum o bucurie a trăirii de atunci, de parcă aș fi cu ei în prezent. Mircea Nedelciu era un om dulce-trist. Avea acea profunzime a omului care gândește în adâncuri. Nu neapărat scriitura. Viața. Viața pur și simplu. El era unul dintre, aș putea spune, tinerii frumoși ai Uniunii Scriitorilor. Cred că el nu își dădea seama de șarmul pe care îl avea. Toată partea asta a lui fizică parcă era acoperită de această trăire interioară.

Ion avea și el ceva ce nu putea fi definit în dulceața aceea plină de de har. Și el era legat într-un fel profund de trăirea trăirii, ca să zic așa. Extraordinari erau. Nu o să uit niciodată tabloul acela al lui cu cartofii încolțiți. Mi se părea la un moment dat că pe unde o să mă duc toate mlădițele acelea o să se lungească. Dar nu era o teamă, ci mi se păreau că sunt învăluitoare, adică veneau cu dăruire spre tine. Acesta a fost sentimentul pe care l-am avut întotdeauna. A fost tabloul care m-a marcat cel mai mult din ce pictase Ion.

Ce se întâmpla mai exact în atelier? Despre ce se vorbea?

Se vorbea despre ce lucrează Ion, despre proiecte de literatură, se citea, se povestea. Depindea de momentul întâlnirii. Nu mi se păreau că se făceau niște lucruri programate. Absolut nu. Dar evident, fiind acolo o parte din grupul din jurul lui Mircea și prieteni de ai lui Ion, inevitabil ajungeai să vorbești despre literatură, despre ce se scria, despre ce se publica, despre ce se visa a se face.

Am fost o privilegiată că i-am întâlnit și că mi-au dăruit spre trăire aceste lucruri.

Vă aduceți aminte de o întâlnire aparte, poate o poveste rostită acolo?

Mircea, în momentele acelea, îi lăsa pe ceilalți să vorbească și, din când în când, mai spre sfârșit, intervenea. Și întotdeauna mi s-a părut că avea un fel de umor cu amărăciune.

Poate și ironie?

Da, dar o ironie legată de acest sentiment de puțină tristețe.

O tristețe puțin mascată?

Nu știu dacă era mascată, nu cred că era mascată. Cred că, atunci când era cu prietenii lui, avea un râs cald și frumos, dar care dădea într-o tristețe dulce.

Ion avea un zâmbet larg trist. El vorbea puțin. Eu nu mă duceam foarte des acolo, de aceea întâlnirile mele cu ei erau întotdeauna, aș putea spune, sub semnul miraculosului. Repet, aveam sentimentul, când pătrundeam acolo, că fac un pas undeva în altă lume. De aceea nu aș putea face o distincție cronologică de momente. Dacă aș fi poate un pictor, aș folosi o cromatică de nuanțe calde de toamnă pentru a reda puținele mele întâlniri cu ei acolo.

Am înțeles, de la cei care l-au cunoscut pe Mircea Nedelciu, că îi plăcea să asculte și să povestească întâmplări din viață. V-a împărtășit și dumneavoastră astfel de experiențe?

Foarte puțin. Mi-a spus că a fost ghid turistic. Povestea cu duioșie despre mama lui, despre Fundulea. Și dacă nu mă înșel, și cred că nu mă înșel, am și fost o dată la Fundulea împreună cu sora lui, care venise la București, la ei acasă. Mi s-a părut tot timpul că este un raport plin de duioșie între ei. Iar pentru mama lui avea o mare admirație. Vorbea despre ea ca despre un om foarte puternic, care știe cum să facă lucrurile și cum să ducă o gospodărie plină de vietăți și de lucruri de una singură. Acestea sunt povestirile care m-au impresionat.

Mi-a mai vorbit o dată despre Institutul acela de cereale de la Fundulea.

La Cenaclul  „Junimea” ați ajuns vreodată?

Nu am fost niciodată. Perioada studenției mele a fost o perioadă în care eram destul de singuratică. Stăteam foarte mult la Biblioteca Centrală Universitară, unde începuseră să scoată de la index o mulțime de autori și bucuria cea mai mare era să stau să citesc. Eram la cursuri, între cursuri eram la bibliotecă și mai dansam pe la Operă în corpul de balet. Cu alte cuvinte, pe scriitorii aceștia optzeciști nu i-am întâlnit atunci, nu în anii '70 .

V-ați luat, într-un fel simbolic, înainte de marea plecare, la revedere?

Eu de fiecare dată, când mă ducem în anul de dinaintea stingerii pe la el, mă duceam cu gândul că… ar putea fi ultima dată, dar totuși ne vom mai vedea. Și mi se părea extraordinar cum reușea să fie... același Mircea. Aproape că mă simțeam eu nelalocul meu, în momentele în care îl vizitam. Ultima dată când l-am văzut era în scaun cu rotile. În pat nu l-am văzut niciodată.

Rețineți o frază a lui care să vă fi marcat?

Eu n-am avut niciodată sentimentul, cum mi se întâmplă uneori, să spun, uite, ăsta e un moment în care m-a dezamăgit. Sau uite, a spus un lucru care nu i se potrivește.

Întotdeauna discuțiile cu el erau cu miez. Eu nu discutam niciodată nimic banal cu Mircea. Sau și când era ceva banal, avea ceva de stare de... altfel. Nu mă gândesc la o frază sau la un cuvânt, mă gândesc la excepționalitatea acestui om, făcut dintr-o altă esență, venit din altă parte. Chiar și când era îndurerat sau supărat de ceva avea o iradiere de altă lume.