Nu găsesc nicio carte, nicio propoziție în opera lui Mircea Cărtărescu în care să nu pulseze melopeic vâna poetică. Volumul Nu striga niciodată ajutor vine să adauge și el câteva tușe în portretul acestui (înainte de toate) mare poet hipersensibil și hiperlucid. De data aceasta, însă, pensulația apasă pe ineluctabilele-i trăsături ale melancoliei și ale nostalgiei, hipertrofiindu-le, ducându-le până într-o zonă depresivă. Vorbim despre o tentativă de translare a inefabilei dureri în idiom poetic, despovărată de ornamentații, de triluri și versuri leonine. Nu valoarea euristică primează, nici plasticitățile limbii sau inovația, ci veracitatea. Nu fardul, vitrina, fotografia, ci adevărul de dincolo de ele. Nu diorama, ci realitatea viscerală. Destăinuirea funcționează ca o terapie prin scris, devenit și un spațiu al consumărilor, și unul al respirărilor, al eliberărilor. Redevabil nimănui, poetul apare – în fața unui cititor căruia îi atrage atenția că miza nu este una a demonstrațiilor creative – sub formă de receptacul senzorial, preluând tragismul unei întregi lumi din ce în ce mai tehnologizate și mai contrafăcute.

Alcătuite din construcții repetitive, spasmodice, poemele diverg dintr-un eu mursecat de spaima abandonului, a singurătății absolute, și chiar de frica căpătării unui soi de imunitate în fața nerercognoscibilului, a cecității totale. Frazele scurte, tăioase, reiterate insistent, căptușesc „vizuina” unei inetriorități... întunecate, cutremurată de previziuni sumbre, sinistre.

Estropiat de propriile stări, poetul, obișnuit cu dezintegrările, cu fragmentarea, se vede pus în fața aneantizării, refuzând și decorul, exteriorul, și solipsismul. Dacă în volumele de început își testa capacitățile proteice („Sunt toate spațiile deodată/ sunt atât existența cât și toate posibilitățile/ vorbesc cu toate cuvintele/ ci mă auziți/ glăsuindu-vă prin vatelina destrămării acestii?”; „Am cap de pasăre, însă nu sunt pasărea/ am trup de om, dar nici om nu sunt. / am ochi de aur desenați cu calamul, desigur orbi./ așa e fața mea, mai adevărată decât ea însăși/ și decât violetul recilor priviri” – „Căderea”, în Faruri, vitrine, fotografii), într-un univers luminos, al scintilațiilor și al „înșurubărilor” de tot felul, într-un „paradis cotidian”, al timpului care stă să se desfășoare, aici deplânge efemeridele, vanitatea, imanența goală, uitarea, vidul.

N-aș zice neapărat că avem de-a face cu o altă vârstă lăuntrică, ci cu intensificarea unor simțăminte, prezente, mai mult sau mai puțin drapate, în întreaga sa activitate:

„singur ca nimic pe lume/ singur/ singur/ singurătatea/ drama vieții mele/ am simțit-o când mă iubeau toți/ și când nu m-a iubit nimeni/ din ea sunt făcute oasele mele/ câmpul meu vizual/ gândurile mele”.


În Nu striga niciodată ajutor tristețea nu mai este, ca altădată, o jucărie mecanică făcută să cânte odată cu învârtirea unei cheițe, („tristețea mea/ este un caniș de catifea/ din care iese o cheiță dantelată de aur/ dacă ai învârti puțin de cheiță/ cățelul s-ar preface într-o pușculiță/ în care un pisoi ar băga cu laba creițari, mahmudele, piaștri/ și ar clipi cu ochii foarte mari și albaștri” („Tristețea mea”, în Poeme de amor), ci o dispoziție definitorie. Obiectului cu care se înfrățea, de la care împrumuta materialitatea și căruia îi transfera sensibilitatea, îi ia locul viețuitoarea măruntă, inconștientă de existență și de sensul firii, cum sunt gândacul, pasărea și pisica oarbă. De altfel, pisica cu ochii deschiși numai pe dinăuntru, „clarvăzătoare”, este singura pe care o simte aproape, reală, complice, „singura care/ vede lumea/ așa cum e”.

Entuziasmul din fața nituirii nervurilor imediateței și a spectacolului provocat de acestă operațiune este devansat de anxietatea stârnită de viziunea unui pericol iminent. Invocată cu obstinație, fuga pare mai eficientă decât strigătul după ajutor, într-un mediu anomic, al disoluției umane. Dispariția empatiei este, în accepția poetului, vitriolantă și atunci el se solidarizează cu suferința-i „dureros de dulce”, scoasă la suprafață și disecată nu fără voluptate, într-un permanent exercițiu de cedare și de luare în posesie:

„am un câine cusut/ în pielea mea/ îl simt cum se zbate acolo/ cum rupe pe dinăuntru/ cum mușcă/ sfâșie/ hărtănește/ așa cum o femeie/ poartă un prunc/ am și eu câinele/ cusut în pielea mea/ ce-aș face fără el? ce-aș face fără jalea mea?/ acum și-a-ntins limba/ prin măduva spinării mele/ și-mi linge creierul/ acum și-a-mpins capul/ în șeasta mea/ și se uită prin ochii mei/ ce m-aș face fără tine/ durerea mea?”

Paralelismul „înainte-acum” învederează nu numai caracterul nostalgic, dar și filonul autoreferențial al cărții: „Înainte scriam cu ochii arzând/ acum scriu cu genele ude”. Combustia creativă, antrenantă, este transformată în deznădejde și finalitatea scrisului capătă o altă coloratură. Nu moartea este înspăimântătoare, ci căderea, eșecul, nesemnificarea, inutilitatea, conchide poetul.

Unul dintre resorturile țipătului, aflat parcă sub apă, „nu mai sper/ nu mai cred/ nu mai vreau/ (...) nu mai pot”, este nevoia de simplitate: ascultarea ploii sau admirarea unei gene căzute pe o pagină („o geană/ mi-a căzut pe pagină/ stă acolo curbată/ cuminte/ uscată/ nu vrea să fie/ un poem/ nu vrea să fie nimic/ dar e acolo/ mai frumoasă/ decât tot ce am scris/ într-o viață lungă”). Nesofisticarea, hazardul, prezența fără explicație a substanței înseamnă frumusețe: „după ploaie/ boabe de apă/ atârnă/ tăcute/ și limpezi/ sub ramuri/ sub cabluri/ sub țigle/ sub pânze de păianjen/ sub bare de inox/ sub cârlige de rufe/ frumusețea/ atârnă de lucruri/ fără alegere/ tăcută/ și limpede/ frumusețea/ atârnă de lume”. Rezistente aici, peste toate, sunt miracolul materiei și propensiunea spre infinitezimal.

Disperarea, perspectivele lugubre, gândurile suicidale, senzația de predictibilitate, de mecanicitate absurdă, de sfârșit irevocabil sunt dezamorsate de scurte stimulări, din când în când irizate ironic, precum prețuirea locului ocupat în univers („fii aici/ e tot ce ai”), ideea că mereu poate fi mai rău, stăpânirea observației (deși, crede tot el, vană), eficiența iubirii celei pe care, în filmul său derulat intern, cu timpuri amestecate, se teme să o piardă:„îmi amintesc ce vei face/ și profețesc ce-ai făcut”.

Uneori, acest proces de sfârtecare e prevăzut să lase în urmă nu o entitate flenduroasă, ci o operă de artă: „lupul care te sfâșie/ de fapt te sculptează/ îți roade carnea/ rămâi tu/ câtă durere/ ca să ieși afară/ ca statuia/ din piatra ei/ de-aceea să nu plângi/ când viața te doboară/ ești mai frumos așa/ costeliv”. Pendulând, așadar, între resignație și revoltă, poetul își jertfește, își pune la bătaie, vorba lui Nichita Stănescu, viața personală.

Interesant de urmărit este relația cu celălalt, tatonată întrucâtva și ceva mai sus.  Seamănul este animalul feroce, ingratul, care, sesizând slăbiciunea, încolțește, atacă. De aici titlul volumului, senzația de neajutorare, pesimismul dus la cote maxime și predispoziția către retractare, către anulare, către o negare definitivă: „nu s-a scris niciodată nimic/ scrisul n-a fost inventat/ specia n-a evoluat/ dincolo de lama de silex/ de-acum specia se reduce la mine/ somnolând pe canepea/ cu pisica oarbă în poală”.

Expuse dintr-o sinceritate frustă, versurile sunt eliberate de orice coerciție, nu e urmărit un program estetic și nici o structură, dar unele texte se remarcă printr-un ritm mai alert, străbătute fiind chiar de un soi de fluență narativă, cum se întâmplă în Vecina, poem ce ilustrează izolarea și refuzul de a fi parte integrantă din comunitate, din normalitate.

Ecorșat de pielea scriitoricească, Mircea Cărtărescu are curajul, ca nimeni altul în literatura română, să se arate exact așa cum este, cu toate vulnerabilitățile sale. Într-un gest vecin cu autodafé-ul, poetul dezaprobă superficialitatea, ipocrizia, autorlâcul și propune denudarea, franchețea dusă până la capăt. Pentru Mircea Cărtărescu, un act artistic veritabil nu se realizează cu „vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți”, ci ieșind din sine însuși. Asta reușește și el să facă în Nu striga niciodată ajutor.


Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor, Humanitas, 2020