„Driblând” cu virtuozitate limbaje dintre cele mai diverse și teme la prima vedere incompatibile – fotbalul, religia și războiul –, în Ofsaid, Moni Stănilă își ia libertatea de a trece cu poezia dincolo de poezie. Cele două două părți ale cărții, Jurnal de microbist (2014-2022) și eUropA 2022. Jurnal de(spre) front, concentrează, în „povestea” ce înaintează cu pași și pase surprize, atâtea evenimente de viață cât pentru un roman. Aici, marile probleme ale umanității sunt conectate la existența concretă, iar individul, în condiția de spectator implicat la meciurile istoriei, trece, gradual, de la dorința de adrenalină la nevoia de siguranță.

Ce iese întâi de toate în evidență este natura experimentatoare a poetei. Moni Stănilă folosește formule apte să redea specificul lumii contemporane, marcate de amploarea virtualului și a on-line-ului ori de discursul mediatic. Apelând la o frază celebră, și schimbând ceea ce e de schimbat, am putea spune chiar că prima secțiune a volumului este o... suită de ecrane „purtate de-a lungul unui drum”.

Sunt mai buni                  dar sunt mai buni.
N-am închis un ochi                                capul sus!

Mi se întâmplă să fiu uneori nervos.
E pentru că îmi doresc foarte
să-mi iasă,               să ajut,
să fac performanță. 🏆
să ne aplaudăm     în ochi. 👏💪
alături de voi pentru      !
Forza Steaua!
Poemul trunchiat al lui Denis Alibec, vara 2017 (n.r.).


Remarcabil la Moni Stănilă este și modul în care organizează textul în pagină, în care își creează „partitura”. Rândurile fracturate, disparate, dar percutante și stenice, de tipul devizelor, cultivarea elipsei sau adăugarea suplimentară a câte unui simbol, dialogul constant dintre formă și idee contribuie, toate, la configurarea unei poezii dinamice, mustind de sensibilitate și sens.

În mod cert, fotbalul nu este decât un pretext pentru conturarea unei confesiuni despre ratare și reușită, așteptare și dezamăgire, prezență și absență, maternitate și singurătate.

Numerotarea poemelor, în dauna intitulării lor, indică analogia cu fotbalul (numerotarea tricourilor) și trimite, în același timp, la ideea înserierilor și a statisticilor.

În prima diviziune, nota tragică fuzionează cu cea comică, cum se întâmplă în poemul 5., turat de efectul „du mécanique plaqué sur du vivant”:

...Nu știu cum am reușit în cădere o
redresare spectaculoasă, ba
am și ajuns direct cu mâna pe clanța ușii.
Din cădere / ridicare, îmi aranjez părul cu mâna rămasă
liberă
și zâmbesc spectatorilor. Sunt ca fotbalistul stelist
ce dădea gol din greșeală stârnind ovații,
așa că nu e de mirare că în capul meu un stadion întreg strigă/ „nicolițăăă”!

Alte poezii se disting prin fluența narativă și prin naturalețea cu care sunt intercalate frânturi de dialog (4.), dar și prin sentimentul religios profund, prin orientarea către ceea ce rămâne nerostit sau ascuns.

Direct racordat la realitate, „Jurnalul de microbist...”, menit să cuprindă înregistrări și comentarii ale unor fapte, ia și forma unei polemici implicite la adresa unui anumit fel de poezie, romanțioasă, edulcorată și saturată de clișee: „când ai galeria în spate și taci e ca și cum stai nemișcat ca/cineva să te sărute.”

Parte din public sau în conexiune cu el, „personajul central” al dipticului apare în ipostaza de microbistă și poetă, adică de spectatoare și de jucătoare. Prima dintre aceste posturi include o anume stare de pasivitate activă și suprimă posibilitatea intervenției („nici un alt om acolo cu mine./ Nici o mână uriașă nu se întinde/ ca în ilustratele iehoviștilor./ Eu sunt mic și rămân mică”). Cealaltă, a scriitoarei posesoare de „strategii de atac” ori „de apărare”, reclamă o așa de mare fervoare creativă, încât limitele și bunele tradiții literare sunt, în sensul constructiv, date la o parte.

Prezente, în ambele situații, sunt intensitatea trăirii („Tremur și tresar. Și n-am curajul să adorm. Mereu e o cădere, o tresărire puternică”), memorabilul și spectacularul: „Sunt tânără și frumoasă ca umbra lui Mircea la Cozia”. Punctată de accente ironice, intrarea strălucitoare în scenă a „eroinei” pastișează aparițiile în mulțime ale vedetelor sportive sau de cinema, croite parcă după același tipar:

La fereastră fac cu mâna: salutare, lume.
Închid ochii, deschid larg ușile bibliotecii naționale,
dinăuntru iese un val de aer, care îmi răsfiră părul,
din spate se năpustește lumina. Par mai înaltă, mai slabă.
Sunt tânără și frumoasă ca Russel Crowe în Gladiatorul.
O muzică rece, un fundal rece. Și inima mea lovește cerul.
Un toboșar cu capul în nori și picioarele-n lună.
Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză/ și Manuel Neuer în propriul careu.

În „eUropA 2022. Jurnal de(spre) front”, scris în cadrul unei rezidențe de creație literară, sunt aduse în discuție subiecte precum „discursul green”, „iubirile neîmpărtășite”, „corectitudinea politică” și războiul, „mai violent decât orice pandemie”. De data aceasta, spectatoarea („Nemișcarea de afară/ e plânsul pe dinăuntru”) „nu vrea să se mai vadă în nimeni”. Tonul este mai sobru, „meciul” implică vărsare de sânge, cuvintele „intră în coaste”, lupta, credința și suferința capătă sensuri adânci.

Apoi sunt suferințe care macină. Încet.
Picătură chinezească o durere surdă de oase.
Că nu am un copil în care să mă văd la bătrânețe.
Și într-o zi începe războiul. Atunci nu mai pornesc televizorul
când începe un meci de fotbal.
Nu mai vreau sport.
Și pentru prima dată mă bucur că nu mă văd în nimeni.
Facebook nu mă învață adâncimea
cuvântului ocupant, nici fața de carton a cuvântului
eliberator. Sunt cuvinte pe care le învăț
când îmi intră
în coaste,
în istorie,
în Transnistria

Asistăm aici la o continuă confruntare între a fi și a părea, a avea și a vrea, între semnificat și semnificant, reprezentare și realitate, între gol și plin, teritorializare și deteritorializare.

Ofsaid este o carte de Divizia A. Se distinge între altele nu numai prin drumul dus-întors dintre literatură, fotbal și viață, ci și prin digitația ritmică, dexteritatea cu care autoarea ajustează vitezele și cu care manevrează diferitele registre (sportiv, jurnalistic, social-politic etc.). Versuri când grave și sacadate, când domoale, tânguitoare sau chiar impregnate de o ușoară (auto)ironie, vorbesc despre performance și performanță (fie ea sportivă sau lingvistică), despre importanța echipei și a rugii colective, despre supra(-)viețuire.