Poți vorbi, cum ai vorbi poate despre o poezie a lui William Blake, în multe feluri despre Poartă-ți plugul peste oasele morților. Construit pe un schelet narativ tipic romanului polițist, de mister, menit să țină cititorul în suspans și să-i spulbere orizonturile de așteptare, cu referiri la politicile europene și de stat poloneze și cehești actuale, la obtuzitățile instituțiilor religioase sau la ambițiile utilitariste ale individului ieșit din comunism, romanul Olgăi Tokarczuk conține și o poetică a dedesubturilor conștiinței de o frumusețe stranie, lugubră, nevrotică în circularitatea ei. Percepțiile, felul de a interpreta și de a suprainterpreta realul, de a restabili semnificații și de a submina ierarhiile existente, de a reclasa sunt resorturi ale nevoii de a da lumii coerență și legitimitate care să funcționeze mai cu seamă după ordinea simțirii decât după cea a intelectului.

Pentru a pricepe și declanșa rețeaua cauzală a fenomenelor, Janina Duszejko, personajul principal (fost inginer de poduri, pensionară, profesoară de limba engleză, pasionată de poezia lui William Blake – la care face deseori referire, citând – și de astrologie, iubitoare de animale, ecologistă), abuzează de semnele cerești, de calcule și cifre și mai ales de ficțiune, ca un prestidigitator bucuros să-și vadă spectatorul căzut în plasă.

Pentru Janina Duszejko, realitatea este un organism cu celule care îmbătrânesc, mor și renasc, precum natura, prin generarea de noi semnificații: „Realitatea a îmbătrânit, s-acrit, căci este guvernată de exact aceleași legi ca orice organism viu: îmbătrânește. Componentele ei cele mai mici – semnificațiile – suferă același proces de apoptoză ca și celulele corpului. Apoptoza este o moarte naturală cauzată de surmenarea și epuizarea materiei. În greacă acest cuvânt înseamnă «căderea petalelor». Lumii i-au căzut petalele. Dar pe urmă trebuie să apară ceva nou...” (p. 64). De aici survine ancorarea în prezent și încercarea continuă de înglobare a tuturor evenimentelor care alcătuiesc unicul fenomen numit viață. Janina nu numai că susține o adevărată pledoarie pentru drepturile animalelor, pentru considerarea lor (și în cadrul bisericii) ca suflete, pentru responsabilitatea pe care omul și statul o au față de ele (deconspirând non-sensurile evenimentelor care le includ, cum e, de pildă, sărbătoarea Sfântului Hubert și carnavalul din jurul ei), dar își revendică rolul de justițiar, pedepsind asasinii și ignoranții: „O moarte care nu e băgată în seamă de nimeni e de două ori mai revoltătoare” (p. 162).

Dar până la a mai extrage noi tâlcuri din această languroasă curgere melodică de texte și de intertexte, n-ar strica să extragem firul care o leagă: aflată la granița dintre Polonia și Cehia, într-un decor forestier de „iarnă lucidă”, vorba lui Mallarmé, Janina Duszejko împreună cu alți martori iau act de moartea dubioasă a mai multor indivizi (cu nume stabilite de naratoare, pentru a le include notele biografice semnificative) – Talpă Mare, Căpitanul, Mațe, Președintele, Preotul Foșneală – cu preocupări cinegetice, egocentriști și imuabili. În zadar înlănțuie Janina poliției în scrisori semnele care indică animalele vindicative ca făptașe, dorind, de fapt, să tragă un semnal de alarmă împotriva vânătorii, pentru că nu este luată în seamă. În final, după secvențe în care apare în ipostaza unei vârstnice iubitoare de copii pentru că sunt „flexibili si maleabili”, și nu se raportează la rațiune, a profesoarei cu obiceiuri atipice de predare, dar și a vociferantei, se dovedește că Janina îi ucide cu sânge rece și cu un scenariu bine pus la punct, din dorința de a se răzbuna pentru moartea unor animale la o sesiune de vânătoare captată într-o fotografie, în care, printre cadavre, își recunoaște și cei doi câini. Dezamăgirea de a nu avea un partener de dialog în această acțiune de regizare a răzbunării, în sensul că oamenii nu pot citi urmele lăsate intenționat la locul faptei, traduce bizareria, nealinierea cu comunitatea din care face parte, dar și felul serios, macabru chiar, de a vedea lumea. De aceea, ea disprețuiește ironia flegmatică, considerată efect al lașității și al neputinței.

Romanul vorbește și despre efemeritate, despre durerea trupească ineluctabilă existenței și de neexplicat, despre indivizi, care, scoși din natură, devin complexați, fără să realizeze că sunt alcătuiri de particule și materii motrice trecătoare. Boala, văzută ca o consecință a defectului de creație – o parțială posesiune a trupului –, impune, totuși, și un fel de supralicitare a senzorialului, urmată de o eliberare și o transportare în fantezie: „Când nu mai sunt în stare să suport durerea, îmi imaginez că pe burtă, pe gât până la perineu, am un fermoar și îl deschid ușor, de sus în jos. Și apoi îmi scot mâinile din mâini și picioarele din picioare și îmi scot capul din cap. Ies din propriul corp, iar el alunecă de pe mine ca o haină veche. Sunt mai mică și mai fragilă, aproape străvezie. Am un corp ca de Meduză, alb, lăptos, fosforescent. Numai fantezia asta îmi poate aduce alinare. O, da, și atunci mă simt liberă” (pp. 71-72).

În lipsa unui Dumnezeu punitiv sau recompensator, imaginația (bine temperată), intuiția devansează raționalul și antropocentrismul, devenit (în felul în care un stat tratează animalele) un indicator al gradului de civilizație: „Despre cum e țara în care trăim vorbesc Animalele din ea” (p. 108).

Pentru Janina, animalul și vegetalul sunt dotate cu receptori senzoriali superiori umanului și individul, patronat de stele, este, la rândul lui, un simplu supraveghetor, cu o existență ușor de decantat.


Personajul nostru nu traversează numai granița fizică dintre Polonia și Cehia, dar și granițele dintre vis, realitate, fantasme, inginerie, astronomie, cuvânt și necuvânt. Poartă-ți plugul peste oasele morților este, în primul rând, un roman care se simte, un roman al actualității, animat de emoția descoperirii mecanismelor de funcționare ale lumii contemporane.

Olga Tokarczuk, Poartă-ți plugul peste oasele morților, traducere de Cristina Godun, Polirom, Iași & București, 2019