În romanele sale, Ioana Pârvulescu manevrează fluxurile și refluxurile temporale, încatenând trecutul, prezentul și viitorul, citirea și recitirea, scrisul și rescrisul. Mai rare delicatețea și deferența de care dă ea dovadă în această complicată și solicitantă operațiune.

În Prevestirea, ultima sa carte apărută, o adevărată demonstrație de digitație narativă, perspectivele, planurile temporale și spațiale se suprapun pentru a se fluidiza într-un singur ritm. Este ritmul domol al poveștii rostite, de dus mai departe, de la generație la generație, aidoma unei rugăciuni. Căci ideea dialogului intersubiectiv, prefigurată în antologia Dialoguri secrete, este probabilă și aici: prin lectură, textul se cristalizează într-un soi de rugăciune comună, unde încap, deopotrivă, comunicabilul și incomunicabilul.

Trecerile lejere de la un cadru la altul, promptitudinea dialogurilor și a imaginilor verbalizate, polifonia, decupajul subtil, adecvarea acestora la lungimea frazei și artificiile relatării (ținerile în suspans, eludarea, paralelismul temporal – timpul trăirii și timpul povestirii –, răsucirile epice) sunt mecanismele care pun în mișcare captivantul univers narativ imaginat de Ioana Pârvulescu. Tot în acest concert tehnic intră și distanțarea obiectivă a autoarei din miezul epic și apropierea ei suficientă recunoașterilor biografemelor din Prolog și Epilog, cei doi pilaștri meniți să scoată la iveală una dintre temele centrale ale romanului, aceea a aparținerilor, a paternității. De la personaje, până la diegeză.

Eroii Ioanei Pârvulescu sunt purtători de cuvânt. Povestea, intrată în codul lor genetic (căci diferența între ființe o face, într-un fel, capacitatea narativă), este transmisă, în cea mai mare măsură, de personaje feminine. Ele salvează specia și, pentru că poartă pe deget inelul, acel martor fără dialectică, își pun la bătaie indenegabilul lor potențial fabulator. Așadar, povestea se face și se reface cu fiecare relatare în parte. Nu e niciodată irevocabilă, umple lacunele, adaugă, chiar și prin figurile de stil.  „Tare nedrepți sunt oamenii când povestesc. Poate că nici n-avea nasul cum ți-am spus și poate că nu era defel aspră, și nici măcar iscusită, fiica lui Iona, ci blândă și prostuță, sau poate era frumușică și rea. Sunt lucruri pe care le știu precis, de pildă că mama lui Iona zâmbea fermecător și că el i-a moștenit surâsul, pe care-l ai și tu, dar pe altele, tulburi ca mustul, nu poți să nu ți le limpezești singur, să le limpezești, să le faci vin cu închipuirea ta, că altfel la ce bun să mai spui vreo poveste?” (pp. 132-133); „ nu știm, de fapt, cum îl chema pe căpitan, dar eu așa îi voi spune de-acum, ca să am o contribuție personală la poveste” (p. 180).

Un amănunt pe care însă nu l-aș neglija! Este, notează autoarea, un roman dedicat taților. În ceea ce privește personajele, majoritatea cu defecte fizice (orbi, șchiopi, cu șase degete  la o mână, cu dinți încălecați), paternitatea e incertă, neasumată sau incomplet asumată. În cazul poveștii transmise, nu aș conchide neapărat că tatăl este eroul și mama povestitoarea. Aș înclina mai degrabă spre ipoteza unui fel de „trinitate”: povestitorul, ascultătorul și eroul. Odată auzite, trăite, spuse, întâmplările îți devin, „așa cum în apă fața răspunde feței”, cum scrie, în alt scop, autoarea.

Compus din trei părți, „Cer mult, pământ și apă”, „Furtuna” și „Umbra verde”, titluri ce invită și la o lectură de tipul celei propuse de Radu Petrescu în Meteorologia lecturii, una a reevaluării integratoare a marii literaturi, romanul nu este nici pe departe o încercare de popularizare în formă literară a aventurilor profetului Iona din Vechiul Testament. Este o carte despre circuitul poveștii și despre receptarea ei, despre inextricabilul amestec de ficțiune și de adevăr, despre puterea vindecătoare a cuvântului, demn chiar și de miracolul (re)nașterii și al ieșirii din întuneric.  Adresabilitatea caldă, aforismele prețioase extrase din înțelepciunea populară, dozajul perfect de emoție și de umor garnisesc și ele lumea pestriță, animată de peripeții, de proiecții, de așteptări și de descoperiri locuită de Iona. Și aceasta, și cele care îi urmează și cu care intră în dialog, n-au alt deziderat decât supraviețuirea în evoluție. Peste toate se-așterne un firesc al imperfecțiunii umane, dominată de cerințe fiziologice, cu simțuri inegal dezvoltate, dar badijonată cu iubirea aflată în imediata sau mai depărtata apropiere.

Citești Prevestirea ca și cum ai sorbi dintr-o ceașcă proustiană, a marilor povestiri ale lumii și a marii „familii” literare și te alegi cu convingerea că, dincolo de capriciile secolelor, menirea omului este să(-și) ducă povestea mai departe.  

Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Humanitas, București, 2020