Desfășurat ca o armonică vibratilă de culori discret pierdute în moaruri și transparențe, primul volum al Operei poetice semnat de Simona Popescu conține, aidoma unor note muzicale menite să pună în mișcare timpul și să-i acorde realitate, cărțile din 1990 până în 2004, versuri regăsite din perioadele 1981-1989 (unele incluse în antologii), eseuri despre dinamica poeziei și rolul ei în lume („Sensul poeziei, astăzi”, Dialog, 1987, „Poezia ca instinct de conservare și model de comportament”, Echinox, 1988), amintiri despre cenaclul Universitas. Cu convingerea, preluată de la Novalis, că „un lector adevărat este un autor extins”, din postura de cititoare a propriilor texte reunite aici, Simona Popescu își prelungește la propriu scrisul, „despletește în artere”, vorba lui Ilarie Voronca, oglinzile în care se privește și le racordează la noi vase comunicante. Adaugă textelor mai vechi (exuvii textuale?) o notă introductivă, un Proem liminar și un Envoi de final, note de subsol – explicative, evocatoare, chiar versuri –, un poem-colaj plămădit din poeziile anterioare și din pâlpâirile amintirii, capabile, iată, să desfacă privirea interioară în ecou.

Devenirea și mirabila existență, irefragabilele teme ale scriitoarei, fac din acest tom, cu toată instalația lui textuală, escheriană, un organism în sine, cu ritm pulsatil acompaniat și de glasuri, și de sunete de xilofoane sau de metale. Configurată la un prezent „absolut (și abstract)” – (Exuvii) –, intimitatea somatică fagocitează memoria, dar nu îi e totalmente redevabilă. Intermitentă și fluctuantă, ei i se anexează ipoteza și visul. Opera poetică poate fi percepută și ca o „poveste din detalii dar/ cu narator/ – carte-mijlocitor./ O parte alb-negru, o parte color!”, „Un nor ce-și schimbă forma mereu – el rămânând același./ Carte-mijlocitor”. Structurată de versatilele stări de „goluri și plinuri”, „povestea” nu impune un parcurs liniar, cronologic și de aici apetența pentru fragment și pentru eterogenia cadrurilor. Asamblate cu deosebită subtilitate, ele sunt redate ca niște experiențe simultane. Decupajul fotografic și cinematografic fuzionează cu cel scriptic, imponderabilul și translucidul cu materialitatea, urletul și zgomotul uman cu muzicalitatea fină a naturii, stridențele cu nuanțele: „Luna gălbuie printre negrele crengi vânt/stârnind frunzulițe albăstrui umflând perdeaua/aer roșu portocaliu galben verde albastru cap trunchi membre orificii mucoase (...)/embrioane pulsând în învelișul de muzici/ aer colorat aer sonor aerul cald din plămâni și din piele/ aer care bucură care cheamă mișcarea”.

Nu cred să existe autor român care să arate, față de lectorul său, cu care se aseamănă și se înfrățește („mon semblable, mon frère”), mai multă disponibilitate de apropiere, probitate și deferență ca Simona Popescu. Conștientă de dinamica publicului, ea clarifică, se asigură să ofere noilor generații contextul scrierii poeziilor, care traduc o epocă, o atare viziune asupra literaturii și a lumii. Poezia Simonei Popescu reclamă deopotrivă inteligența și sensibilitatea. Crenel către interogarea sinelui, cartea lasă la vedere afinitățile pentru scrierile ce i-au transmis, în inextricabila lor țesătură, maximul de autenticitate al vieții. Sunt prezente aici nume mari ale literaturii, indiferent de spațiu și timp, cu care rezonează, se completează și de la care împrumută tehnici, dezvoltându-le într-un stil propriu. Tributară îi este în primul rând lui Mușina pentru transmiterea „meșteșugului poheticesc” și lui Gellu Naum pentru „continua iubire” a poeziei, lui Ezra Pound, lui T. S. Eliot sau lui Maiakovski pentru modelul poemului lung (și nu numai!). La Rimbaud admiră efervescența juvenilă, lui Ivănescu îi datorează interesul sporit pentru „amintirologie” și lui Dimov preocuparea pentru vis, lui Bodiu, Caius Dobrescu și lui Marius Oprea prietenia, cu Blecher împarte uimirea în fața „bizarei aventuri de a fi om”, cu Radu Petrescu perceperea literaturii ca pe propria „durată inefabilă” sau atenția acordată „echilibrării densităților”. Sigur, fiecare text de aici este un omagiu adus literaturii, așa că, pe lângă Mallarmé, Baudelaire sau Verlaine, pe care îmi vine să-i mai menționez acum, mai pot fi adăugați mulți alții.

Concertul de referințe livrești, citatul interferează cu intertextul de factură orală, engramă a colectivității. Refrenele și frazele cantabile repetate prefigurează ingenuitatea copilărească și simpatetică fără să reclame nostalgia. „Personajul”, purtător al cuvântului, mașinărie de reproducere verbală, dă reiterării un sens existențial. În volumul de debut, Xilofonul și alte poeme, e decelată criza limbajului, incapabil de redarea fidelă a resorturilor interioare, corelată cu cea a dialogului, cum se observă în aceste versuri, apropiate de viziunea ionesciană din Englezește fără profesor: „sunt singur și trist/ n-am cuvinte pentru asta/ și dacă aș avea/ cine le-ar asculta// pe mine mă cheamă Mike/ pe mine mă cheamă Mike”.

Prezentă uneori, înșiruirea, numărarea, împrumutată din universul jocurilor („unu, doi, trei”) nu proclamă necesitatea ordonării, e doar semnul unor intersectări de reminiscențe cognitive, marcate de regulă grafic și situate între paranteze. Rigiditatea mecanică, indicată de substantive din câmpul lexical al artefactului și al materialității solide, tangibilul și intangibilul sunt trecute prin flexibilitatea mentală, ca un „corelativ obiectiv”. În pagină, discursul intersubiectiv devine, citând un vers al lui Andrei Bodiu, „un fir alb subțire” care „desparte lumea în două”, un flash divizând realitatea.

Vârstele, ca și textele Simonei Popescu, comunică între ele. Copilăria, crudă și frumoasă, revine intermitent, ca un sound de nicăieri, imediat recognoscibil. Tema exuviilor, prezentă încă din prima sa carte, e miezul pe care se așează noi și noi învelișuri sonore („Drace dar eu sunt ce nu mai sunt/ și ce nu sunt încă/ eu sunt un animal în schimbare/ locuri pe care le-am cunoscut și le voi cunoaște/ încă și încă oameni”).  Celeritatea oferită de ritmul acestor compoziții umple „golul istoric”, așa cum se vede în  Plicty, un poem ca o Țiganiadă ultramodernă, o „inginerie textuală” turată de intertexte cu caracter documentar (carnetul studentei S.), anchete, planuri polifonice (Corul copiilor din satul Iordăchianu), un Dies festi literar, unde singura prejudectă pare a fi inepuizabilul real. Părând a fi suprimat în chiar momentul teoretizării lui, plictisul este otium mustind de poezie („Autodevorare. Nesiguranță. Dificultatea de a continua orice-ncercare. Aposiopeză. De unde știu acest cuvânt, ieșit așaaa, ca un dop din gâtul unei sticle cu conținutul fermetând? Îmi amintesc fără nicio legătură, dinții măcinați ai bunicii mele. Cuvântul „măcinat”. Mașina de măcinat. Un știulete trecând prin șanțurile ei…”).

În Juventus (Editura Cartea Românească, București, 1994), constructul reticular, rizomatic, vizibil și grafic, hibrid format din poeme risipite în pagină sau dispuse în coloane, uneori libere de orice constrângere prozodică, divergând spre eseu, chiar din inserții muzicale, este o declarație de dragoste înaintată spiritului tânăr, imuabil în fața ierarhiilor și a consensurilor, dar și prieteniei: „Despre mine, dar mai ales despre tine june deoriundeșideorișicum, despre tine care ești la început și despre tine cel care te pregătești să părăsești jungla bogată, primejdioasă, peisajul selvatic, gonind ca un prost în savana pustie…”  

Cititorului, coautor, avizat și implicat, i este solicitată receptivitatea în privința discursului înaintat, dar și acuitatea vizuală, atenția asupra dispunerii tipografice, unde pauza, blancul, înseamnă tăcere. Cuvântul e grefat somatic, el lasă urme, ca la Ivănescu sau umbre, ca la Celan. Eminescu, Barbu, Bacovia sau Pound sunt și ei prezenți prin citări redate mai mult sau mai puțin fidel sau prin simple aluzii, încrustați textual, căci și aici e pianotată tema încorporării, matrioșka: „Matrioșka, Matrioșka/ spune câte păpușele mai sunt la rând?/ Ai în miezul tău și păpușa cea mai bătrână?/ E acolo zbârcită senină lipsită de frică/matrioșka cea mai mică?/ matrioșca de care ți-e milă/ babă-copilă?”

Volumul Noapte sau Zi completează perfecta simfonie a volumelor Simonei Popescu, în mișcări de flux și reflux, de interior proiectiv, imaginar și exterior factual, real, îngânând amintirea cu visul, ancheta cu reveria, diurnul cu nocturnul.

Consecventă cu „personajul ei uman”, adică sinceră (cum definea sinceritatea Radu Petrescu), Simona Popescu scrie în Opera poetică, ca în întreaga sa literatură, anatomia esențială a eului.


Simona Popescu, Opera poetică, volumul I, Rocart, 2021