Nu, Svetlana Cârstean nu se dezice de identitatea și de poezia de până acum, cum am fi tentați poate să credem citind titlul celui mai nou volum al său, Sînt alta. Din contră, interogarea sinelui prin dezasamblare, prin decorticarea osaturilor materne, paterne, istorico-geografice și culturale, întâlnită în Floarea de menghină, Gravitație și Trado se regăsește și aici, într-o formulare fermă, incisiv-discretă, folosită fiind, de data aceasta, ca material de disecție în discursul de receptivitate înaintat cititorului. Joncțiunile între sensibilitate și conștiința lucidă a actului artistic, între denudare și derobare, cu ironia auctorială aferentă dominației procesului creativ, scot la iveală o poezie a provocării. Ne aflăm pe un teren al dualismului, al relațiilor de traducere (prefigurate încă din Gravitație și devenite subiect în sine în Trado), al multiplicităților, al nelimitatelor posibilități ficționale. Pentru că Sînt alta este și o pledoarie pentru ficțiune în sensul în care, în încercarea de a se autodefini, autoarea constată că, verbalizându-se, nu face decât să se ficționalizeze, că arătându-se, de fapt, se ascunde: „nu e minciună ceea ce sînt/ nu e minciună că sînt/ dar nici adevărul nu mai are atâta importanță ca altădată”; „susțin/ cultiv/ această/ necesară sinceritate/ încurajez/ această sinceritate/ inutilă”; „noi credem doar în ceea ce am văzut/ nu credem în ceea ce nu se vede”.
Paralelismul, „una e să...”/ „alta e să...”, instituie încă de la începutul volumului regula jocului ficțional: a alăturării variantelor opozabile, dar la fel de probabile. Receptorul este avertizat că are de-a face cu un construct textual, cu o reprezentare de felul lui Magritte („asta e o ficțiune și nu e despre tine”), cu un rezultat al unor efecte, că individul însuși este o consecință biografică, evenimențială, ereditară (constantele după care e structurat volumul), adecvată la marele public: „sînt fata decalajului/ rezultatul contorsiunii/ efectul neîntoarcerii/ fătului cu capul în jos”; „sînt fiica decretului/ a industriilor vechi/ a fostelor metode/ de fabricare (..)/ sînt fata oricui vrea/ aparțin tuturor”;„încerc să mă dezbrac frumos în fața camerei/ să-mi fixez chipul în dreptunghiul de aur al androidului… ca să știu exact ce să-ți închipui despre mine”.
Vocea personajului feminin (fata, poeta, mama) mizează nu pe real, ci pe impresia de real, pe „tehnică narativă”, „pe poveste”, și nu pe oameni: „să mimez o voce care să nu pară a mea/ dar pe care s-o crezi” (...) încerc să scot sufletul din ecuație/ sîmburele din piersică fără s-o rup”. Cu mecanismele de producere a textului la vedere, cititorul este scos din starea de pasivitate tipică manevrărilor auctoriale și devine complice în conturarea corpului verbal: „toate proprietățile mele sînt aici/ înscrise de la stînga la dreapta/ tot ce stăpînesc/ e înăuntrul acestor corpuri nou-nouțe/ pentru care nu trebuie să dau socoteală nimănui/ am proprietatea cuvintelor/ ale mele dintru ale mele/ ale tale dintru ale mele/ și invers”.
Stabilirea identității impune chestionarea stării de aparținere și înțelegerea celuilalt reclamă utilizarea unei limbi comune: „a cui ești?/ aici e nevoie de un răspuns mai lung/ a waman blending on a plane”; „ce fel de poetă ești tu întreabă hiromi cui te opui/ (...) începînd din prima zi m-am întrebat/ tu a cui ești”). Sunt pretinse, cum bine spune Bogdan Ghiu, în Totul trebuie tradus. Noua paradigmă, „auto-traducerea pre-lingvistică”, „traducerea inter-lingvistică” și „inter-culturală”, dar și cea „intra-lingvistică”, din interiorul aceleiași limbi, când comunicarea este în pericol de a fi reprimată din cauza unor teritorii interioare diferite ale interlocutorilor: „încerc să învăț/ o limbă veche/ care să semene cu a ta”.
Altfel, identitatea se construiește în urma unor supoziții:„aici e povestea unei presupuneri”, iar schimbul acesta de presupuneri e similar unei bătălii, cu strategii de atac și de apărare, cu învinși și învingători: „Învingătorii știu ce e frumusețea și nu se rănesc între ei”. „Ale tale dintru ale tale./ Ale mele dintru ale mele./ Ale mele dintru ale tale./ Un aer care face cercuri pe dinăuntrul meu/ ale mele dintru ale tale/ ale tale devin ale mele/ și invers”.
Starea de provizorat, de continuă negociere, de instabilitate (e vorba mereu despre o luare de la capăt), atrage după sine pianotarea unor serii de întrebări: Ce este adevărul în poezie („adevărul e în cu totul altă parte decît acolo unde se dă lupta/ asta ne-a obosit cel mai mult în ultimii ani”), când cuvântul nu este suficient redării exacte a frumuseții, durerii, tăcerii etc.? Cum rămâne cu restul de viață care nu intră în text și care poate că este poezia în starea ei cea mai pură, cu restul corpului care nu intră în imaginea din oglindă?
Remarcabilă la Svetlana Cârstean mi se pare cadența imbricărilor dintre tensiunile grave și artificiu, dintre pasivitatea perceptivă și participarea concentric-sinergetică, dintre disimularea capacității imaginative și contrazicerea ei imediată („nu am deloc imaginație/ doar o dorință continuă de expulzare/ și o nevoie să plîng/ în timp ce luna se înalță retezată/ ca un copil pe umerii tatălui/ care îl aruncă întruna în mare/ și îi vezi mereu numai capul/ o minge peste ape metalice/ lungi” ), dintre gândul frust și brodarea ludică metatextuală. Textul curge sinusoidal (întâlnim o mulțime de imagini ale curgerii atașate cuvintelor ca „apă”, „pește”, „pescari”, „năvod”, „lapte” etc), devenind o poezie a înaintărilor și a întoarcerilor, a trecerilor fără marcatoare de spațiu vizibile, cum este „spațiul dintre ieri și mâine”, o poezie alunecoasă (sustrasă încadrărilor), rimând cu capacitatea plastică a eului, dependentă de cititor („corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu”).
Avem de-a face cu o simplitate finisată, esențializată a spunerii, în care încap metafore și comparații ale sugestiei, dar și explicite, unde abstractul este învestit cu concretețe și invers: „la sfârșitul zilei/ nebunia e singurul bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți către casă”; „inamicul e un efect”.
Frumusețea volumului rezidă și în dozarea perfectă de efect de real imediat perceptiv și de aforism („scriu asta azi/ cînd motanul meu cu nume de fată/ pare puiul zambilei de pe marginea ferestrei; „să constați tristețea nu e o vitejie/ să spui ce trist nu e o contribuție”), de emiteri scurte, tăioase, și de fraze unduioase, încolăcite în jurul unei imagini de o extraordinară forță sugestivă, iar dinamica peisajului interior și fixitatea celui exterior („peisajele din afara ferestrei au atâta răbdare”) armonizează suprafațele cu profunzimile și le învăluie într-o sonoritate marină.
Sugestive mi se par și ridiculizarea excesului de retorică și a surplusurilor descriptive („în fiecare zi creez iluzia abundenței/ las apa să curgă/ pînă cînd mierle zglobii încep să ciripească/ pe marginea chiuvetei”) și felul în care este restabilită relația cu limbajul („să nu mai cred că limbajul e o manta/ dinăuntrul căreia poți trage cu pușca fără să simți reculul/ și fără să te doară umărul de care ai sprijinit arma”).
Sînt alta concertează alături de cele mai mari voci ale poeziei române (sunt irizări ale poeziei Marianei Marin și procedee tehnice de felul celor ale afirmației date spre negare, cum întâlnim la Mircea Ivănescu), dar se impune prin „ceea ce nu poate fi atins” în ea „și nici în nimeni altcineva”.
Sînt alta, Nemira, București, 2020