Reper al optzecismului literar românesc, Mircea Nedelciu (1950-1999) este totodată un nume marcant al prozei noastre postbelice. Rafinamentul povestirii și măiestria tehnică dovedite în cartea de debut, Aventuri într-o curte interioară (1979), distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor, l-au impus ca lider de generație și virtuos al prozei scurte. A scris volume de proză scurtă (Aventuri într-o curte interioară, Efectul de ecou controlat, Amendament la instinctul proprietății, Și ieri va fi o zi, cărora li se adaugă Povestea poveștilor gen. ’80, apărut prima dată în 1998, alături de Povestea poveștilor lui Creangă, într-o ediție bilingvă româno-franceză) și romane (Zmeura de câmpie, Tratament fabulatoriu, Zodia scafandrului și, împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, Femeia în roșu, una dintre cele mai valoroase lucrări postmoderne ale literaturii române). A desfășurat o bogată activitate publicistică, semnând în diverse periodice texte teoretice, articole de atitudine, a participat la dezbateri și a acordat numeroase interviuri. Printre proiectele pe care le-a inițiat se numără asociația culturală româno-franceză „Euromedia”, ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România), Târgul de Carte „Gaudeamus”, programul „Monitor. Topul național de carte”. La începutul anilor ’90 a fost diagnosticat cu boala Hodkin, o afecțiune malignă a țesutului limfoid. În sprijinul lui, într-o mobilizare fără precedent, scriitori, artiști plastici, muzicieni și personalități din viața publică românească au strâns fondurile necesare unei operații de transplant medular efectuat în Franța. Cu sume importante au contribuit atunci Uniunea Scriitorilor și Guvernul României. Recidivând după intervenția chirurgicală, boala i-a provocat paralizia membrelor inferioare, iar ultimii doi ani de viață i-a petrecut într-un scaun cu rotile. A murit la nici 49 de ani.
M-am apropiat încă din adolescență de opera lui Mircea Nedelciu. În momentul de față, lucrez la o monografie dedicată acestuia, la origine teză de doctorat, susținută în 2019.
În formarea intelectuală a scriitorului un rol hotărâtor l-a avut deschiderea culturală spre Occident din perioada studiilor liceale și universitare și Cenaclul „Junimea”, condus de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu.
După absolvirea facultății, preferând un program flexibil, care să îi permită să frecventeze în continuare cenaclul (a făcut-o pentru încă cel puțin un deceniu), autorul Tratamentului fabulatoriu a practicat mai multe meserii. A fost pentru scurt timp profesor, ghid interpret de franceză (colaborator) la ONT (Oficiul Național al Turismului) – din vremea vacanțelor studențești până în 1982 –, librar la Editura Cartea Românească, iar după 1990, funcționar al Uniunii Scriitorilor. Dintre toate aceste ocupații, cea mai avantajoasă pentru scrisul său a rămas aceea de ghid ONT, pentru că: „te pune într-o poziție foarte interesantă, foarte productivă (...) pentru formarea unui tânăr, pentru că ai de condus prin țara ta, prin realitățile tale, niște oameni care sunt obișnuiți cu un alt tip de lume și ei, firesc, dacă au o nedumerire când văd ceva sau când vor să înțeleagă ceva din ceea ce se întâmplă, îl întreabă pe ghid. Ghidul poate a trecut de mii de ori pe lângă acea realitate asupra căreia i se pune întrebarea, dar el nu și-a pus întrebarea aia pentru că el trăiește în sucul ăsta de aici (...). Acum, ca să-i răspundă ăluia, trebuie (...) o gândire critică diferită de a celorlalți. O privire critică asupra realității în întregul ei pe care nu știu dacă poate totdeauna să o transmită străinilor pe care îi conduce, pentru că ăia au codurile lor (...), nu poți, chiar nu poți să le explici cât de adânc e răul pe care îl vezi, dat tu, odată ce ți-ai pus întrebarea asupra respectivei realități, deja începi să o vezi”[1].
Ficționalizate, recunoaștem în textele sale o serie de amănunte biografice, cu referire la Fundulea natală, la perioada de liceu soixante-huitard-ă, la obținerea negației pentru repartiția profesorală în Isaccea, la activitatea de ghid ș.a. Despre aceasta din urmă am stat de vorbă cu doamna Magda Nicolae, coordonatoarea grupei de ghizi pentru limbi romanice de la ONT Carpați, din care făcea parte și scriitorul.
[1] Mircea Nedelciu, „Era un fel de privire suverană față de literatura care se publica oficial”, în Observator cultural, anul I, nr. 20, 11-17 iulie 2000, convorbire realizată de Bogdan Rădulescu, p. 6.
„Lumea nebună a turismului”
Când și cum ați ajuns ghid la ONT [Oficiul Național de Turism] Carpați București, stimată doamnă Magda Nicolae?
În 1971 am absolvit Facultatea de Filologie, secția Limbă română-Limbă franceză, la Universitatea din București. În anii de studenție, în anii 3, 4, 5, pentru că eu am făcut 5 ani, am lucrat ca ghid colaborator la ONT Carpați. Eram sute de colaboratori, pe toate limbile. Nu pot să îți spun câți erau pe rusă și pe alte limbi slave! Erau alte timpuri… Cu foarte mulți turiști, din toate țările.
Cum ați aflat de ONT?
De la Facultate. Erau afișe pe hol, la catedre. Și eu, la rândul meu, am „recrutat” studenți. M-am dus la diverse facultăți și am vorbit cu profesorii de limbi străine să ne trimită studenții lor cei mai buni. Apoi, au dat examenele de admitere la ghizi. Da, erau examene serioase, cu ștacheta destul de sus. Uneori, perioada de lucru de la ONT era considerată practică studențească, fiind consemnată la facultate. Era totul foarte bine organizat. Pentru că ONT-ul era unicul operator de turism din țară, asimilat Comerțului Exterior.
După câțiva ani de la absolvirea facultății, ați fost angajată și ați devenit șefă, coordonatoare a grupelor de ghizi.
Da. A fi șefă acolo, în acel „vacarm”, era un act de eroism… Uite ce scrie aici, în dedicația pe care mi-a dat-o Mircea Nedelciu: „lumea nebună a turismului”. Mă străduiam să fiu calmă…
Tot ONT-ul avea 300 de salariați permanenți. Era alcătuit dintr-un sector administrativ, dintr-unul comercial, unde lucrau cei care alcătuiau programele și pachetele de servicii la cererea firmelor partenere din străinătate, și Departamentul de Ghizi – interpreți care executau programele cu turiștii străini (circuite, sejururi, grupuri VIP ș.a.) – sectorul operativ.
În 1976 am fost angajată direct la sectorul de ghizi pentru limbile romanice. Până în 1988. Apoi, am trecut pe relații comerciale, organizam grupurile de turiști români pentru călătorii în Spania, Italia și, pentru scurt timp, în Israel.
Cine parcurgea toate aceste etape – ghid, coordonator – și care urma în paralel și cursuri de specialitate era avansat în serviciile comerciale: creierul ONT-ului.
În afară de studenții filologi, cine putea să fie ghid-colaborator la ONT?
Ghizii de la ONT, colaboratorii externi, erau studenți în cea mai parte, dar și profesori, care lucrau în timpul vacanțelor. Cei mai mulți erau studenți filologi, dar veneau și de la Istorie, de la Drept, de la Geografie, Arhitectură și de la A.S.E. [Academia de Studii Economice din București]. La A.S.E. era o facultate care se numea R.E.I. [Relații Economice Internaționale], unde se studiau foarte serios limbile străine. De acolo au venit ghizi foarte buni.
Deoarece aceste categorii de ghizi erau disponibile mai mult în vacanțe, în restul anului lucram cu pensionari (de diferite profesii) bine pregătiți.
Ghizii făceau trasee turistice grele, care cuprindeau toată țara. Era greu, pentru că trebuia să le vorbească turiștilor străini în limba lor și să le ofere explicații din toate domeniile. Programul de lucru era de 14 și 16 ore pe zi. Călătoreau cu autocarul prin țară, cazau turiștii, le asigurau mesele și în tot acest timp trebuia să ofere explicații ample și documentate. Era, repet, o muncă grea, dar plină de satisfacții. În primul rând, îți îmbunătățeai cunoștințele de limbă străină. În cele 8-12 zile, cât durau programele, tot vorbeai și auzeai. Eu și în tramvai, când mă întorceam acasă, aveam impresia că toată lumea vorbește franțuzește. Așa de tare se lipea de ureche tot ce trăiam în acele zile!
Când eram membră în comisiile de examinare a viitorilor ghizi, le ceream candidaților lucruri elementare, în funcție de care puteam să ne dăm seama de nivelul lor, dacă aveau chemare pentru o astfel de activitate. De pildă, îi întrebam dacă știu datele de naștere ale părinților sau ale bunicilor. Unii se încurcau și, atunci, le spuneam prietenește: „Cum poți să ții tu minte datele despre marii voievozi și despre istoria României, dacă tu nu îi cunoști pe ai tăi?!”. Se dusese vestea...
La un moment dat, veneau și copii din nomenclatură. Munceau foarte serios! Dacă făceau vreo gafă, își puneau părinții în situații delicate.
Ce presupune „chemarea” pentru această muncă de ghid?
Ca să fii ghid turistic trebuia să cunoști limbi străine, să ai o cultură generală de top, dar mai ales să fii interesat, să știi să socializezi cu străinii. Cei care nu au reușit să-și depășească timiditatea, comoditatea au abandonat.
Am reținut că existau și cursuri pregătitoare.
Existau în fiecare an cursuri de ghizi, de șase luni. Aveau loc o dată pe săptămână, sâmbăta. Unele dintre ele erau ținute de profesori universitari eminenți: profesori de economie, de istorie, de geografie, de artă. Și eu am ținut cursuri pe partea de turism internațional. Respectivele cursuri se țineau la Sala Dalles, cu o medie de 400 de participanți.
Venind turiști străini, venea și valută. Turismul reprezenta un segment al economiei foarte serios tratat. Ghizii erau cei care derulau programele contractate cu firmele străine. Dacă nu erau ghizii care să lucreze pe teren cu acești turiști, programele noastre, oricât de spectaculoase ar fi fost, ar fi rămas pe hârtie.
O atmosferă de prietenie
Care era atmosfera la ONT?
La ONT era o atmosferă de prietenie. Nu era loc de invidie. Ghizii se întâlneau, comunicau, își împărtășeau experiențele de pe trasee, vorbeau despre preferințele turiștilor; francezii, de pildă, erau atrași de mănăstiri, iar nemții de bisericile evanghelice fortificate.
Apoi, erau foarte solidari. Nu cred că exista un om din turism care să nu își facă prieteni. Din toate domeniile de activitate.
Din 1990 organizam excursii în străinătate cu turiști români. Pe vremea aceea, turismul în Occident se făcea pe bază de vize. Nu puteai să vizitezi Franța, de exemplu, dacă nu aveai viză. Am rămas în relații de prietenie cu acei turiști, oameni de mare calitate: profesori, doctori, toate categoriile care fuseseră cu noi în Franța, în Italia, nu mai spun în țările din Răsărit, unde erau organizate cele mai multe excursii.
Am cunoscut o turistă, doctoriță din București, căreia i se dărâmase casa la cutremurul din ’77 și, mai pe toamnă, nu știu exact când, s-a format un grup pentru Franța. Ea era deja înscrisă. De ce? Pentru că a realizat că nimic nu valorează mai mult decât amintirile frumoase. Cu bănuții pe care îi primise ca despăgubire s-a înscris în această excursie. Am avut norocul să cunoaștem oameni deosebiți. Nu oricine își permitea să voiajeze. Trebuia să știe și despre ce e vorba...
Fără să exagerez, munca nu era lipsită de stres.
Programele erau foarte diferite. Majoritatea turiștilor străini soseau cu avionul. Erau preluați de la aeroport. Alți turiști soseau cu autocarele proprii și trebuiau preluați de la diverse puncte de frontieră (Stamora-Moravița, Giurgiu, Borș, Nădlac, granița cu Republica Moldova – U.R.S.S. până în 1991, Giurgiu, etc.). Când am început eu să lucrez, am fost aruncată direct în apă. M-am dus la graniță să aștept autocarul cu care făceam apoi circuitul în România. Am debutat cu incredibilul program de 19 zile.
În turismul internațional erau șoferi extraordinari. Foarte civilizați și buni profesioniști. Nu aveam autostrăzi, erau șosele naționale, dar îngrijite. Traficul era moderat, dar aveam foarte mulți turiști. Cam asta era atmosfera.
Și la birou, la sediul ONT, mergeați?
Te programau când știau că vin grupurile; dar totul – absolut totul! – era supus modificărilor. Noi stăteam acolo ca pe ace. În fiecare zi veneau alte noutăți. În loc de 16 turiști, vin 18, în loc de 5, vin 2: schimbă tot, nu mai mergi cu microbuzul, mergi cu altceva, vor ghid, nu vor ghid, numai modificări și noutăți…
În astfel de cazuri, bănuiesc că erați chemată și la ore nepotrivite…
Sigur! La orice oră! Și noaptea.
Și nu era enervant?
Nimeni nu se enerva. Toți se duceau. Un coleg a fugit pe fereastră că nu-l lăsa taică-su! Le plăcea. Erau tineri, erau dornici, era o muncă frumoasă, care îi modela ca oameni.
Se câștiga bine la ONT?
Noi aveam salarii modeste.
Programe cu turiști francezi sau belgieni
Mircea Nedelciu urmează cursurile Facultății de Filologie, specialitatea Limba română-Limba franceză, între 1969 și 1973. În studenție începe să colaboreze cu ONT-ul. Cum v-ați cunoscut?
În Facultate ne știam din vedere, că aveam în comun ONT-ul. Eu am făcut 5 ani, cea de-a doua limbă era egală cu prima. Am fost o promoție experimentală. Am avut noroc și mai toți am primit repartiții pe a doua limbă. Eu am fost repartizată la o școală la 30 km de București. Am făcut naveta un an. Pe urmă, am venit la o școală în București, dar undeva foarte departe. A trebuit să mă reprofilez. Am fost un om de-al lui Moromete! Trebuia să știu ce fac în viață. Și am zis că mă duc în turism. Deoarece aveam mulți ani de colaborare, m-au admis fără nicio problemă. M-au angajat prin transfer, dar pentru că nu știam ce se întâmplă cu turismul, mi-am dat și definitivatul, să fiu și profesoară. Însă nu m-am mai întors în învățământ. Deci cu Mircea, până în ’76, ne-am intersectat ca ghizi, când lucram pe grupuri de limba franceză.
El prelua programe cu turiști francezi sau belgieni. Discutam punctele importante din circuit, ca de la profesor la student. Era o muncă foarte frumoasă, pentru că toți eram cam de aceeași vârstă, unii cu mai multă experiență, alții cu mai puțină, și noi aveam datoria de a-i învăța nu ce să facă, ci ce să nu facă. Aceasta era datoria unor profesioniști față de viitorii profesioniști.
Era o veselie și un freamăt turistic nemaipomenit în perioada anilor ’70-’80. Perioada în care și Mircea nedelciu a fost ghid pasionat. Erau și unii care își făceau socoteli: „A, merg, îmi perfecționez limbile străine, și nu mai vin!”. Dar el, nu. Când era solicitat, venea și era foarte apreciat de colegii din serviciile comerciale, de cei care organizau programele. Era conștiincios, responsabil și muncea și câte 16 ore pe zi, dacă se ocupa, de pildă, de itinerariul București-Suceava.
Mi-a plăcut grupul din care făcea parte, grupul de franceză, pentru că erau plini de umor. Un umor rafinat, fără să fie ostentativ.
„Mulțumim noi înșivă!”
Cum era Mircea Nedelciu?
Mircea nu se dădea înapoi de la lucruri grele – că erau sarcini grele – și între timp mai și scria, culmea! Și se inspira din activitatea lui. Era foarte rezervat, dar și când deschidea gura… Parcă îl aud! Avea o vorbă: „Mulțumim noi înșivă!” – o licență pe care nu și-o permite decât un filolog care știe cum e corect. „Noi înșivă”, așa zicea. Un alt calambur de care îmi amintesc era Badea Scârțan. Zicea „Ce să fac? Și eu, ca Badea Scârțan!”. Era ușor zeflemist. Făcea permanent literatură. Parcă îl văd… Era subțirel, înăltuț, pe la 1,70 m, și se înroșea în obraji. Asta țin minte, că de câte ori venea acolo, la noi în birou, era roșu la față. Poate de emoție. Și atât de generos cu „noi înșivă”, ca să îi folosesc cuvintele!
Fuma însă foarte mult. Mai ales atmosfera de la Editura Cartea Românească îl inspira la o lulea. Mă gândesc că și-a șubrezit și plămânii în felul acesta.
Era, cum spuneam, foarte apreciat de serviciile comerciale, pe relația Franța și Belgia. Îl solicitau frecvent pentru că primise referințe pozitive de la firmele partenere. Erau băieți deștepți atunci. Deștepți și foarte corecți. Cu talent, cu farmec în dialogul cu străinii. Pentru că asta era deviza la ONT: „Ghidul reprezintă românul autentic”. Și așa trebuia să se comporte. Să fie românul tipic, prima persoană cu care vin turiștii în contact. Dacă unul e excepțional, noi, românii, suntem salvați!
Vă povestea întâmplări de pe trasee?
El nu prea comenta ce era în legătură cu turiștii. Comenta ceea ce văzuse pe traseu, modificări în materie de hoteluri, de transport, lucruri care erau în sarcina ghidului. Și în momentul în care consemna noutăți sau lucruri care nu funcționau, le scria argumentat, fără patimă. Și ăsta era mare lucru.
Nu „țintea” turiștii, căci unii aveau slăbiciunea asta, să îi critice pe turiști, să ia în derizoriu cine știe ce atitudine. Nu. El venea cu noutăți. Cu noutăți de tipul: „Ce am văzut la Suceava”.
Un coleg povestea odată că a avut un grup de 6 doamne franțuzoaice care făceau un traseu comandat de ele „pe urmele naiului, flûte de pan”. Erau rudele președintelui Franței. Era o acțiune de protocol sau de vipuri, numai că doamnele nu s-au ținut de program. „A, uitați-vă aici! În Guide Bleu, zice că la un kilometru se află o expoziție cu flûte de pan!” Genul acesta de excursii personalizate le făcea și Mircea, excursii grele. Cum să-i zici verișoarei președintelui Franței că nu poți să te duci pe acolo, că nu e sigur că există o astfel de expoziție?! Era foarte greu de gestionat și de executat un astfel de program. Doar oameni ca Mircea, Emilian Pop, un alt ghid extraordinar, și alții ca ei puteau s-o facă.
Mircea Nedelciu era ghid numai în perioada vacanțelor?
Numai în vacanțe, dar la el era o vacanță perpetuă, pentru că nu avea serviciu și erau perioade în care nu mai puteai conta pe studenți sau pe profesori, căci își începeau activitățile lor. Și atunci apelam la el și la pensionari. Erau oameni în fața cărora îți scoteai pălăria la cât de bine pregătiți erau. Nu numai pentru limbă. Noi le ceream, în momentul în care lucrau cu străini, să sincronizeze explicațiile despre România cu ceea ce se întâmpla în țara de origine a oaspeților. Deci să știe și istoria, și cultura, și civilizația țării celor pe care îi însoțeau. Lucrul acesta era foarte apreciat la ghizii români.
La un moment dat, Mircea a devenit librar la Editura Cartea Românească.
După terminarea facultății, în 1973, Mircea Nedelciu e repartizat, ca profesor, la liceul din Isaccea, dar obține negația. Are o proză scurtă care se numește chiar așa: Călătorie în vederea negației. Colaborarea cu ONT-ul înseamnă și un program ceva mai lejer. Își permite, de pildă, să frecventeze în continuare Cenaclul „Junimea” condus de Ovid. S. Crohmălniceanu și să scrie. E și profesor de limba franceză timp de un an, în 1976-1977, la Școala Generală Gurbănești, din județul Călărași, în apropiere de casa părintească, și, pentru numai două luni, la Fundulea. Credeți că și-ar fi dorit angajarea la ONT, în locul colaborării?
Nu, nu intenționa asta, pentru că munca noastră avea și o latură birocratică, economică. Nu era numai fantezie și umor.
Pe Georgeta, sora lui, o știți?
Da, și ea a fost ghid, dar pe engleză. Era așa de frumoasă! Amândoi erau foarte frumoși. Georgeta a lucrat mult ca ghid.
Mai mult decât el?
Da, sigur, că ea era pe engleză, și pe engleză era tot timpul nevoie de ghizi.
A fost angajată?
Nu, nu a fost permanentă. Dar era ca și cum ar fi fost permanentă, pentru că lucra mult. Avea și catedră, dar în perioadele de pauză lua grup după grup.
În București?
Da. Miralena, soția lui, a lucrat și ea în agenție. Miralena era o fată înțelegătoare. Aici s-a echilibrat Mircea, când s-a căsătorit; a intrat într-o familie foarte echilibrată și a devenit tată de familie, dar uite, prozele lui sunt superbe, nu s-a dat înapoi de la scris. Din contra! Și Mira a fost foarte deșteaptă.
Existau presiuni de vreun fel la ONT?
Presiuni la ce?
Mă gândesc că erați supravegheați de Securitate...
Povești! Știu că nu ni se permitea să corespondăm cu străinii decât pe adresa ONT-ului.
Mircea Nedelciu a primit corespondență din străinătate…
Pentru că el era colaborator, dar angajații permanenți nu aveau voie.
Ați păstrat legătura cu colegii de la ONT?
Am mai păstrat câțiva ani, vreo 10 ani, cât a mai ținut ONT-ul, până în 2000.
„Presimt că o să stai mult la masa de scris de acum încolo”
Între 1981 și 1989 a fost librar la Editura Cartea Românească.
A făcut o muncă modestă, dar până la urmă era cel mai consultat și cel mai îndrăgit. Oamenii veneau de dragul lui acolo; și stăteau, citeau, răsfoiau cărțile. Ne anunța și pe noi când apărea ceva important.
Înainte de a fi librar, s-a dus la Marin Preda să îi arate câteva scrieri. Așa a intrat în lumea Cărții Românești, datorită lui Marin Preda. El a venit și ne-a povestit, dar așa, în stilul lui, ca între prieteni. Marin Preda, care era directorul Editurii Cartea Românească, i-a spus prima dată că n-a apucat să citească și apoi l-a chemat și i-a zis: „Monșer, ia loc! Am citit. Presimt că o să stai mult la masa de scris de acum încolo”. Era un OK superb de la un mare scriitor.
Când ar fi putut să aibă loc această întâmplare?
Păi, probabil că nu cu mult înainte să moară Marin Preda.
O precizare de istorie literară: Nedelciu a debutat în revista Luceafărul, în septembrie 1977, cu proza scurtă „Un purtător de cuvânt”, însoțită de o prezentare de Ovid S. Crohmălniceanu, iar în volum, doi ani mai târziu, cu Aventuri într-o curte interioară, pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor. Așadar, fusese deja recunoscut ca scriitor de mare talent înainte de întâlnirea cu Marin Preda.
Revenind, vă amintiți atmosfera de la librărie?
Atmosferă de cenaclu! Mircea era toată ziua acolo, nu avea orar. Librăria era mică. Se formau grupuri de scaune, de scăunele – dacă nu ajungeau, aducea o bancă. Când intrai în librărie, deja nu mai erai un cumpărător oarecare, intrai în ritm.
Aducea bucurie în jurul lui
Mircea nu se plângea, nu își punea pe tavă suferințele sau tristețile. Dimpotrivă, aducea bucurie în jurul lui. Era o încântare să stai în preajma lor. A lui și a celor din jur. Pentru că pe vremea aceea erau din toate generațiile, până în ’80, acolo, la librărie.
Pe cine ați întâlnit în librărie?
Nu mai știu... Pe prietenii lui. De Traian T. Coșovei îmi aduc aminte. Și de Gheorghe Crăciun.
Cu Gheorghe Crăciun a fost coleg de facultate, au împărțit aceeași cameră de cămin…
Da, dar el nu a făcut turism. L-am cunoscut acolo, în ambianța de la librărie. Dar foarte puțin.
Îmi pare tare rău de Mircea… Îi plăcea foarte mult să fie librar. Era în lumea lui acolo. Și probabil că de aceea nici nu acorda prea mult răgaz să se hrănească, să se odihnească.
Era dezorganizat din acest punct de vedere?
Nu că era dezorganizat: nu avea timp. Era curios să discute. Să scrie. Devenea un fel de moderator acolo, când auzea că se discută o temă în dreapta sau în stânga. Erau puncte de vedere serioase. O efervescență!
La librărie nu prea era orar. Mai ales când era Marin Preda director, librăria era un magnet. Toată lumea venea acolo, în acea oază de cultură, de prietenie prin cultură.
Mircea a fost un fel de umbră a lui Marin Preda. O umbră în materie de stil.
Era bun prieten și cu prozatorul Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda. L-ați cunoscut?
Nu l-am cunoscut. Probabil că era și el printre cei care populau librăria.
Pe vremea aceea era greu să obții niște cărți. Am făcut eforturi uriașe ca să obținem Cel mai iubit dintre pământeni. Noroc cu Mihaela Simion, fiica regretatului profesor Eugen Simion, care a fost și ea ghidă la ONT pe spaniolă și pe engleză.
V-a fost profesor Eugen Simion?
Da, da! Și Mihaela Simion zice: „Măi, cum să facem și noi rost de carte?”. Și mi-a adus-o pe „bucăți”, pe volume. Noi devoram aceste cărți. Ni le împrumutam unii altora. Când eram la jumătatea celui de-al doilea volum, în aprilie 1980, se anunță că are loc o întâlnire cu Marin Preda în Amfiteatrul Odobescu, întâlnire prilejuită de apariția romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Era cu o lună-două înainte de despărțirea de marele scriitor. În ziua aceea am fugit de la serviciu cu o colegă și ne-am dus la Facultate. Ei, să-l întâlnim pe Marin Preda a fost așa de frumos! Cine își imagina că va fi una dintre ultimele lui întâlniri cu publicul?
În perioada în care era librar, Mircea Nedelciu mai venea pe la ONT?
Mai venea pe la noi, da. După ce s-a căsătorit i s-a complicat puțin viața. I s-a complicat în sens pozitiv. Era și cu librăria, un serviciu care îl cerea permanent acolo... Și era deja tătic. Îmi aduc aminte că odată m-a chemat să-mi dea câteva cărți.
În 1981 s-a născut primul său copil, Mugur-Constantin.
I-am dus un costumaș pentru copil, că el nu voia niciun ban pe cărți. Așa ne făcea. Probabil că primea și el, ca librar, un exemplar de la autor sau de la editor. Era foarte generos. Iar cărțile lui ni le dădea așa, în calitate de coleg.
Falansterul de la Fundulea
Îi plăceau foarte mult poveștile, le culegea de pe drum și le folosea în scris. Cred că îi plăcea și să povestească… Vă aduceți aminte despre o întâmplare mai aparte relatată de el?
Poveștile lui erau adevărată literatură! Dar eram așa de ocupați, că nu aveam timp de mari taifasuri. Pe traseu se întâlnea cu ghizi de la alte grupuri, de la alte limbi, și mai stăteau seara.
Îmi aduc aminte că împreună cu colegul lui, Gheorghe Fodoreanu – și el era din grupa ghizilor de „forță”, a ghizilor de franceză –, voia să amenajeze un falanster la Fundulea.
Am stat de vorbă cu Gheorghe Fodoreanu, de la care am înțeles că voiau să facă un conac la Fundulea…
Nu, nu, un falanster de-a dreptul, o societate închisă, în care să pătrundă numai acești talentați, super-talentați ai literaturii. Da, falansterul de la Fundulea. Era un râs acolo la noi... Și ziceam: „Ia uite-i și pe falansteriștii ăștia, hai să le dăm un grup, să le piară cheful!”. Un grup din ăsta greu, cu multe zile, cu multe ore pe zi!
Când apăruse această idee a falansterului?
În jurul anilor ’80. În perioada în care își întemeiase familia.
Dacă în realitate n-a reușit să creeze acest falanster, s-a „revanșat” ficțional în romanul Tratament fabulatoriu…
Da, la Fundulea voia să fie. O utopie! Îl auzeam bombănind pe acolo cu Fodoreanu și cu alți câțiva băieți. Un falanster în care să pătrundă numai cei inteligenți. Cei ca el, care era un boem, în final. Și îi stătea foarte bine așa. Nu toți se puteau mândri cu o asemenea ținută, dezinteresată, utopică, ce mai!
Despre Fundulea vă vorbea?
Doar de treaba cu falansterul îmi aduc aminte… Am fost la înmormântare. Numai la biserică. Slujba de înmormântare a fost la biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Cantacuzino. Mi se pare că a avut o legătură sufletească cu preoții de acolo. Era plină biserica, au venit și optzeciștii lui, a venit Dinescu, transpirat tot, că întârziase, a venit Caramitru, au venit colegii lui de la ONT. Avea o familie imensă. De-abia încăpeau în biserică.
La înmormântare, mămica lui îi stătea la căpătâi și plângea.
Mie mi-a fost foarte milă de mama lui. Era copia lui. Așa de tare m-a impresionat! Ce demnă era! Și îi primea pe toți la Fundulea. Pe Mircea cu toți prietenii lui, viitorii „falansteriști”...
Ați fost și dumneavoastră la Fundulea?
Nu, povesteau ei acolo, în birou. Le spunea colegilor lui: „Hai, măi, mergem la mama? Că ne-a pregătit nu știu ce!”. Atunci nu prea erau mașini mici, se duceau cu autobuzele de linie.
În locuința lui de pe strada Dionisie Lupu ați fost vreodată?
Nu, niciodată. Vorbeam la telefon cu Mircea când era bolnav.
„Hai să facem un târg de carte!”
Îmi povestiți ceva despre el din perioada în care se îmbolnăvise?
Când am auzit că s-a îmbolnăvit, am sărit toți. S-au strâns niște bani. Și i-am trimis fiecare în contul lui cât am putut. Știu că odată i-am dat telefon și am vorbit cu el, era la un masaj și, nu știu, mi-a răspuns așa, tot în fabulatoriu. Apoi am aflat că s-a dus la Marsilia.
De ce ziceți că v-a răspuns „în fabulatoriu”?
Era la masaj. Și nu știu cum mi-a răspuns tot așa… o poezie, o creație de-a lui. Nu mai țin minte. Am aflat că a plecat la Marsilia, să se opereze. Înainte de operație s-a organizat o licitație. Și Adrian Năstase a donat două tablouri. Foarte mulți oameni îl admirau. Atunci s-a văzut, când a fost bolnav. A fost impresionat, nu se aștepta să reacționeze atâta lume. Cele două tablouri oferite de fostul prim-ministru au contat foarte mult la bugetul de care avea nevoie pentru operația din Franța. Au contribuit și francezii, francezii cu care a lucrat, firmele, nu persoanele fizice, și s-a operat. Mi-a spus, când a venit, că era într-o „celulă”, așa zicea el, într-o cameră septică, și că a suferit că nu a putut să ia legătura cu familia. Nu erau telefoane mobile atunci.
M-a marcat o fotografie, cu el în cărucior și cu pătura aceea în carouri peste el. Au fost momente de o tristețe groaznică, pentru că încă era tânăr. S-a chinuit foarte mult, a suferit de o boală îngrozitoare.
Diagnosticul primit în Franța a fost boala Hodkin, o boală malignă a țesutului limfoid, vindecabilă numai dacă e descoperită din timp. Mircea Nedelciu a protestat în 1997, la Târgul Gaudeamus în legătură cu obținerea vizei necesare controlului de la Marsilia. A explicat atunci presei că problema vizei nu e doar a lui, ci a pacientului român căruia îi este îngrădit dreptul la tratament medical…
Târgul de carte Gaudeamus s-a înființat la Sala Radio. Îmi aduc aminte că a avut loc o expoziție de carte și că ne-am retras undeva la un balconaș, în foaier. Am stat acolo până la miezul nopții. Nu era cu „Închidem!”, „Hai repede!”, „Stinge lumina!”. Știu că nu erau scaune destule și cineva a venit să ne aducă niște perne. Erau colegi ai mei, colegi ai lui… Ne-am simțit așa bine! La un moment dat, Nedelciu sau Vlad Epstein, care era și el acolo, a zis: „Numai de o expoziție suntem în stare?”. Și atunci, Mircea: „Hai să facem un târg de carte!”. Și Nedelciu a început să cânte: „Gaudeaaaamus igitur!”. Și Gaudeamus s-a numit!
Așa fredonau?
Da, așa se jucau ei.
În 1983 Mircea Nedelciu a vizitat URSS, iar în 1985, Italia, cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, inversând rolul de ghid cu cel de turist…
Îi plăcea să călătorească, avea gena asta a călătorului, a turistului.
- Apărut în Timpul, nr. 2-3 (24-25), februarie-martie 2023, pp. 24-26, cu titlul „Mircea Nedelciu avea gena călătorului”.