Dacă ar fi să găsesc un obiect care să semene cu Civilizații, cartea Olgăi Ștefan, acela ar fi un caleidoscop. Răsucite, potrivite, secvențele narative și imaginile din volum alcătuiesc un hipnotic colaj. E un spectacol de lumini, când calde, când țipătoare, de vârste și epoci amestecate, un spațiu al artificiului și al podoabelor. În centrul acestui circuit imagistic stă un ochi critic, ironic, cu un simț al ridicolului acutizat, care analizează și se analizează, prin comparație cu celălalt.
Din observațiile sale, Olga Ștefan brodează o poezie a decupajului cinematografic, cu un epic fracturat de intermințele tipice procesului imaginativ, introspectiv și retrospectiv. De aici, ca o redare fidelă a periplului mental, alternanța timpurilor verbale, schimbările bruște de planuri și de persoane gramaticale. Un exemplu revelator se află chiar în prima poezie, când descrierea unui personaj din trecut („când se uita la bijuterii; înainte de cancer:/ iată părul ei lung/ pe care și-l înfășura/ în jurul gâtului”) este abandonată și înlocuită rapid cu vocea interogativă („te-au deconectat?”) din prezent („e iarnă/ în ciuda frumuseții duse/ la termen/ și iarna incomodează), ca mai apoi să fie continuată cu intertexte menite să pună în lumină un soi de veridicitate a scriiturii, folosită ca artificiu de accelerare. („tu ești cu fata aia urâtă și slabă/ pe undeva prin același oraș;”). După intercalarea unor alte impresii de biografie recentă, glisăm spre un centru nevralgic, surescitat de inautenticitatea resimțită într-un „decembrie dictatorial” și amplificată de sunetele de sirenă din stradă.
Interesantă în volum mi se pare și utlizarea frecventă a parantezelor, care nu au doar un rol explicativ, ci alcătuiesc noi cadre (narative, descriptive, dialogale), amplifică stările preliminare, dinamizează și orientează discursul într-o direcție ludică: „ne vom iubi un an abia,/ cu distrugere și ardoare./ în cutia de carton/ de sub scară/ trăiește impropriu/ jivina pe care/ (căci era, în fine, a ta)/ o crezuseși salvată”.
Limbajul, generațiile, memoria, aparența, melanjul de civilizații, autoritatea sunt doar câteva dintre motivele care gravitează în volum și care îi asigură structura. Preocupată de consistența și de resorturile scrisului său, poeta declară recursul la literatura anterioară („nu scriu,/ reciclez/ fac scutece și pânze pentru corăbii/ din bandajele/ răniților/ din giulgiuri de sfinți”) și încorporarea limbajului („îmi descopăr carnea și, sub carne, corsete:/ oase nu de om, de balenă”), resuscitând și repunând în circulație mitologii și mituri proprii mulate pe un calapod actual („ce credeam uitat se sparge cu dangăt mare/ și reintră în circulație”). Aflată la granița dintre generații, autoarea știe cât și cum să se distanțeze de precursori, de cei din imediata apropiere și de etapele sale de formare („Cine ești tu în istorie?”). În poeziile populate de zeițe și de regine nu e reclamat nici bovarismul, nici nostalgia, ci mai degrabă reevaluarea lucidă a propriului statut social și uman, unde anchetarea trecutului înseamnă definirea identității și înțelegerea realității.
Memoria afectivă, pe alocuri irizată oniric, este inerent legată de trup, un trup de „femeie-animal”, cu instinctele alertate de fel de fel de adversități: „cu acuitate de animal vitregit/ miros viitorul corpului căruia nu-i pasă/ de agendele mele”. „animalele ca mine/ își fac rondurile/ gâtuite de spaimă”.
În cazul Olgăi Ștefan, ficțiunea nu este plămădită numai din gramatică și figuri de stil, bine asamblate și ajustate în text, ea este pompată de frică și de revoltă, stările cele mai percutante aici. Aș zice chiar, folosind un termen al lui Gheorghe Crăciun, că avem de-a face cu o somatografie, unde fiziologia, corpul femeii, își are proprii senzori și-și cere propria grafie: „o, caligrafii pe care le visam/ dansând ca lipitorile pe corpul bolnav”; „vacuitatea din sânul feminismului rebutat”; „odă ciclului menstrual, odă kilogramelor pe care le ignoră”.
Dorințele, dovedite ambiții iluzorii, sunt viscerale și vădesc o superficialitate obișnuită pentru individul imersat în amestecuri de modele și de civilizații. Căci e vorba în acest volum și despre o Românie a formei fără fond, a grandomaniei, unde provincialismul și englezismul stau unul lângă altul, a promiscuității, cu orașe intrate în criză economică și educație lichidată, o lume a vedetismelor, a micilor „victorii de cumetrie” și a copiilor aranjați: „sunteți de fapt oameni cumpătați,/ care și-au sporit averile și talanții,/ fetei mai proaste/ i se deschid saloane de unghii și păr,/ celei mai bune, birouri notariale./ în trecere văd panglici de șifon/ dincolo de care atârnă/ imensa ei nepricepere./ băiatului i se face un palat și o nuntă/ cu figurine tari de zahăr/ cocoțate de tort./ totul în voi e inaugural./ ne privim antitetic”; „suntem est-europeni la o nuntă la care/ a murit cineva. din poze ne vezi/ fețele descompuse/ în hăinuțe de gală, pielea copiilor/ ca untul topit”.
Falsitatea, vizibilă și în relațiile interumane, este taxată și deconspirarea ei invită la conștientizarea singurătății și a anxietății sociale. Spiritualitatea, imponderabilitatea, evanescența sunt puse în paralel cu o concretețe materială prea puțin stabilă, a plasticului, a aluminiului, a cartonului, a artefactului, strident acustic și cromatic.
Mișcările plane, apetența pentru imagini molatice, curgătoare, pentru liniște („sunteți de fapt oameni simpli./ trăiți vieți lungi/ de-a lungul cărora se înalță, ca pe o vale bogată,/ case”; „ochii mierii, de colivă”; „cel mai bine e-n liniște. să desfaci deasupra ta cerul/ un pachet cu merinde”) sunt completate cu o vivacitate aproape violentă: „muzica asta să urle/ cu elocință./ tare tare/ tare”, de unde se constată că intensificarea ritmică se vrea a fi progresivă.
Olga Ștefan, o voce care se va impune decisiv în literatura română și de la care avem ce aștepta!
Olga Ștefan, Civilizații, Editura Paralela 45, Pitești, 2020