„Orice carte de literatură este un jurnal al duratei noastre inefabile”, scria Radu Petrescu în Ocheanul întors, parcă anume pentru volumul Tiei Șerbănescu, Femeia din fotografie, care se așază simultan în dublul registru al literaturii și al jurnalului intim. Scris între 1987 și 1989, într-o epocă marcată de frică, suspiciune și cenzură, jurnalul depășește granițele simplei consemnări cotidiene și se configurează ca un document literar de mare densitate ideatică, revelând virtuozitatea unei prozatoare atente la rafinamentul construcției frazei și la pregnanța discursului. De altfel, excepționala publicistă Tia Șerbănescu își confirmă aici un parcurs literar deja conturat: a publicat romanele Balada celor rău iubiți (1973), Mai multe inele (1979), Muntele de pietate (1983), Cumpărătorii (1985). În plus, în 2016, și-a extins repertoarul stilistic printr-un volum de dialoguri realizat împreună cu Cristian Pătrășconiu, Trântind ușa.

Titlul, inspirat dintr-un comentariu al autoarei privind o fotografie cu Max Blecher alături de o femeie funcționează și ca o asumare a propriului rol de „figură secundară” a autoarei, surprinsă în cadru, portretizată parțial, supusă judecății hazardului, mai degrabă decât unei intenții deliberate. Tot ceea ce rămâne în planul al doilea capătă, paradoxal, o intensitate aparte, ca și cum destinul discret ar pulsa mai viu decât cel aflat în prim-plan.

Aceeași forță a întâmplării pare să fi modelat și structura volumului: ceea ce fusese gândit inițial ca roman devine jurnal, o narațiune a vieții, înțesată de fragmente contextuale și de observații care transformă cotidianul într-un material literar. Din pagini răzbate biografia Ecaterinei (Tia) Șerbănescu: originile rurale, înfierea de către o mătușă, mutarea la oraș, studiile de filologie, cariera de jurnalistă. În 1988, un eveniment ordinar, confiscarea unei agende cu însemnări critice la adresa regimului comunist, la o vamă din Germania Democrată, declanșează suspiciuni. Un an mai târziu, acuzată de complicitate la tipărirea clandestină a unui ziar disident, este retrogradată la un post marginal, la corectură. În toate acestea se simte tensiunea dintre destin individual și mecanismele impasibile ale istoriei.

Scrisul Tiei Șerbănescu se definește prin acuitatea unei priviri analitice, capabile să descifreze expresii, gesturi și inflexiuni ale vocii, transpunându-le în veritabile radiografii ale umanului, în care ironia, tandrețea și sarcasmul coexistă într-un raport de echilibru docil și fecund. Cartea este traversată de un flux sensibil care conjugă, într-o coerență subtilă, atât subiectivitatea autoarei, cât și realitatea sfârșitului anilor ’80, mursecați de frig, penurie, angoasă.

Volumul funcționează, mai ales în ultima parte, și ca un clasor de instantanee dialogale, spumoase și pline de echivoc, în care glisarea dintre trivial și politic atinge o vivacitate demnă de Creangă. Replicile personajelor, de un haz sănătos și necruțător, ilustrează plasticitatea și expresivitatea spontană a limbajului popular: folosirea cuvântului „condoloanțe” în loc de „condoleanțe”, ori: „Bă, mucoaselor! Se răstește Elena către cele două fete. Altceva decât lambada nu mai știți?” sau, imediat după ce aparatul de radio difuzează vocea lui Ceaușescu, intervenția Florentinei: „Trecerea de la p... la p...! Oprește-l, Eleno, pe tâmpitu’ ăsta, că mă doare diabetul și-mi moare celula”.

Observațiile asupra spațiilor publice minore, troleibuze, autobuze, sau a birourilor, unde autoarea surprinde o societate la scară redusă, un microcosmos de voci și caractere, prins în intersectări imprevizibile, conturează ceea ce am putea numi o arheologie culturală. Sunt redate obiceiurile zilnice, moda, machiajul, felul în care femeile își vopseau părul sau își procurau accesorii, ritualul cafelei, cu diferențele de calitate și gust care marcau subtil ierarhiile sociale ș.a.

Dincolo de aceste considerații, se întrevede, subiacent, un autoportret: o fire independentă, cu privire atentă și uneori retractilă, animată de plăcerea de a citi și de bucuria simplă a apartenenței la un colectiv, unde un gest minor, precum păstrarea unei cești de cafea, capătă valoarea unei mici fraternități.

Cartea se impune și ca o cronică a culturii deceniului opt. Evocările dedicate familiei lui Bacovia, surprinse prin înclinația constantă de a converti existența în calcule practice, ori anecdota Agathei care, pentru a se asigura că primește tratamentul cuvenit după moarte, își organizează propriul parastas încă din timpul vieții, configurează un tablou în care biografia intimă capătă valoare de simptom social. În aceeași logică apar și opinii critice despre contemporani: Adrian Păunescu, coleg de generație, este descris cu ambiții mesianice și vanitate excesivă, în contrast cu dispariția unor figuri tutelare ale culturii, precum George Ivașcu sau Al. Graur, a căror moarte semnifică o etapă de încheiere în devenirea literaturii române.


Adrian Păunescu ne soma să-l aplaudăm [pe Al. Rosetti] pentru că nu l-a exmatriculat din cauza absențelor. Ăsta și era meritul lui Al. Rosetti în cultura română, după capul lui Adrian Păunescu. Dacă-l exmatricula, degeaba mai tipărise Istoria literaturii române a lui Călinescu. (...) În urmă cu vreo zece ani, cred, la apariția unui nou volum de Păunescu (bine zis „volum”, căci asta era în primul rând), s-a stârnit o zarvă întreagă. Cum era prieten cu Paler, ziarul s-a și zorit să comande o cronică amplă de la cine a vrut autorul, adică de la Șerban Cioculescu. Cioculescu s-a executat rapid – Păunescu nu admitea nicio întârziere – și a trimis un articol, firește, elogios, de vreo opt pagini, care a fost trimis în goană la cules spre a apărea în numărul „de azi”. Seara, Păunescu a venit să citească șpaltul și s-a enervat văzând că Șerban Cioculescu nu pusese în articol o frază pe care o rostise la librărie, cu prilejul lansării cărții, și anume că de la Arghezi încoace Păunescu e cel mai mare poet contemporan... Drept care i-a dat telefon criticului și l-a somat să consimtă adăugirea frazei respective în cronică, pe motiv că, de vreme ce a spus-o, trebuie să și-o asume și în scris.

Privirea se oprește și asupra lui Nicolae Manolescu, pe care autoarea nu ezită să-l amendeze pentru lipsa de sensibilitate și incapacitatea de a selecta citatul esențial, critici pe care, cu o onestitate subtil ironică, le recunoaște totuși ca fiind uneori influențate de relația pe care a avut-o cu prietena sa, regretata Dana Dumitriu.

De altfel, tema morții constituie unul dintre nucleele generative ale cărții și este legată direct de momentul declanșator. Moartea Danei Dumitriu și, ulterior, a mamei naturale, evenimente care repun în circuit amintirea, transformă jurnalul într-o reflecție asupra pierderii și despărțirii. Formule aforistice de mare profunzime întretaie textul: „Există ceva dornic de pierzanie în ființa noastră și acel ceva își face cheful până la urmă, oricâte măsuri înțelepte am lua”; „moartea ființelor dragi este întotdeauna o amputare a propriei noastre existențe”. Abundența referirilor la Dana Dumitriu și evocarea mamei, surprinsă în oscilația dureroasă dintre chipul râzând și cel trăgând să moară, fixează nervul opului: confruntarea cu imposibilitatea de a stabiliza imaginea celui plecat, mereu suspendată între prezență vie și absență irevocabilă.

Un alt factor de unitate al volumului îl reprezintă actul lecturii și cel al scrisului, instituite ca moduri de existență. Cartea și scrisul capătă un soi de materialitate intangibilă și inefabilă, iar raportarea la ele presupune o dublă mișcare: absorbție afectivă și distanță critică. Propriul regim de lectură și propriile notații sunt supuse unei continue autoevaluări. Acestea din urmă oscilează între melancolia neputinței de a atinge forma monumentală a romanului și bucuria de a aduna pagini de jurnal animate de „viață adevărată”, vorba lui Blecher.

Poate că așa trebuie să se întâmple și când scrii: susurul stiloului pe hârtie să ți se pară vocile celor cu care să comunici, pe care să le auzi cu adevărat și-i faci și pe ceilalți să le audă. Chiar dacă, împiedicându-te uneori într-un cuvânt, dai dovadă că știi cum stau lucrurile. Importantă e clipa când uiți ce faci și reușești să-i captezi pe ceilalți în tine. Când scriem, suntem receptivi, suntem receptoare. Uneori. Alteori suntem pur și simplu microfoane sau, și mai rău, megafoane.


Volumul se configurează ca un dialog permanent cu literatura, alimentat de citate și afinități elective (Blecher, Preda, Yourcenar, Proust, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda), prin care se conturează nu doar o lectură, critică sau nu, ci și o reflecție asupra posterității și precarității destinului literar.

Femeia din fotografie rămâne un jurnal confesiv și, în același timp, un document cultural, unde experiența pierderii și observația socială se împletesc cu dialogul permanent cu literatura. E, în plus, una dintre acele cărți care salvează durata noastră inefabilă.