Aș zice că, întâi de toate, Hipodromul este o radiografie a imaginației autobiografice. Sedimentându-și miezul biografic al cărții, Nora Iuga nu face altceva decât să înregistreze cu acuitate percepții inerent poetice. Este, deci, și un roman al stranietății cognitive, dar și al istoriei ca anistorie, al reiterărilor cu rol acumulativ, al proceselor de (re)cunoaștere.

Autoscopia este dusă uneori la o intensitate atât de puternică încât, paradoxal, protagonista ajunge să se uite pe sine, deambulând pe străzile unui oraș cu care se confundă. „Hermannstadtul meu, singurul lucru pe care îl iau cu mine, fiindcă el nu e un bagaj, el e boala mea incurabilă pe care o s-o duc și dincolo de moarte (...), n-are nici volum, nici greutate, poate e dublura mea nevăzută” (p. 54).

La Nora Iuga, nu există diferențe de specii. Așa cum nu există deosebiri între poezie și proză, nu există nici între obiecte și oameni, pentru că obiectul, atins de om, fie și numai cu privirea, devine parte din uman, căpătând chiar un fel de spiritualitate. Străzile acestui „oraș-retortă” se deschid, ca „degetele unei palme”, într-un evantai de stări menite să facă loc unor experiențe ale revelației. Sunt „melodii” ale chemărilor memoriei onirice, care reduc uneori individul la simple ipostaze, făcând din el un compus de gesturi asociate unor gânduri distinctive: „nu-mi mai aminteam decât scârțâitul cunoscut al porții închise în urma mea la plecare și urletul câinilor seara, când Cibinul curgea domol sub sălciile plecate prin fața casei în care locuiam și, deodată, trezirea mea inexplicabilă, atât de departe, tocmai pe celălalt mal al apei leneșe, unde erau un oier și stâna lui, de parcă aș fi călătorit în somn sau pe un covor fermecat”(p. 10), „și eu acolo, o fată-femeie, tovarășa Lorchen, în spatele tuturor pereților, răsfoind o carte, turnând ceaiul în cești, scriind o scrisoare, spălând mâinile unui copil cu un săpun parfumat, despletindu-mă în fața oglinzii, așteptând brațele unui bărbat, șopteam Harald, îi vedeam ochii de un verde-gri, metalici, în cap auzeam smarald, ce curios, și cuvintele ce însoțeau până la confuzie cu duhul acelor locuri” (p. 10).

Melanjul de amintire și de imaginație, ambele atât de personale, suportă reverberații suprarealiste, dar este totuși destul de dificil să încadrezi romanul, dezbărat de rețetare literare și de convenții de tot soiul. Miza cărții, dacă ar fi de găsit una, este aflarea „adevăratului știutor”, situat dincolo de sine, dincolo de pelicula care acoperă realul imediat și prefacerile literaturii.

Structurat în trei părți, cu nume împrumutate din registrul hipic, „start”, „cursa” și „potou”, romanul rezumă, vorba lui Max Blecher, „bizara aventură de a fi om”, unde vârstele, etapele de conștientizare sunt trecute prin filtrul corporal: sfârșitul copilăriei și începuturile pubertății, tinerețea și maturitatea.

În prima secțiune, „start – caii se duc la start./ întindeți benzile!”, facem cunoștință cu personajul principal, aflat în Hermannstadt, la începuturile sublimării: „Iuga Eleonora, Noricica, Ninica, Noruleț, Noriko-San, Noricica, Noruca...”, un personaj care se joacă cu individualitățile sau care își chestionează personalitatea raportându-se la ceilalți: la măicuțele de la Ursuline, la copiii de aceeași vârstă și în special la mamă, o balerină destul de strictă cu educația copilului și, de aceea, cam parcimonioasă în declarații și gesturi tandre, dar și în povești. De aceea, copila, care va primi, înainte de somn, numai fredonări în surdină ale unor arii celebre, va compensa lipsa cuvântului rostit printr-un continuu proces de gândire, semn al libertății absolute, dar, vom vedea ceva mai încolo, și al regenerării, al reinventării. Este momentul în care vocile se întrepătrund, căci Nora se va scinda în Nora A. și Nora B., una fiind vocea mediată de gândire, scrisă (utilizare a persoana întâi), iar cealaltă – vocea continuă, frustă, gândul (persoana a doua). Aceste imbricări sunt marcate în text prin pasaje în care fluxul este unul poetic, eliberat de standardele prozodiei.

Dacă textul „gazdă” din acest capitol comportă o descriere a lumii văzute prin ochii unei fetițe care descoperă posibilitățile de manifestare ale trupului și, aș zice chiar, somatografia (experiența convalescenței), dezvăluiri care vin la pachet cu o serie de naivități, suprapunerile secvențiale amintite aparțin unui amestec inextricabil de vârste, de text și intertext: „călare pe Jovis deasupra lui Jovis numai acolo nu-i niciun acolo respirația aia de dinaintea cuvântului mișcă nisipul deșerturilor aprinde planetele stinse în găurile negre mă scoate la primăvară proaspătă iar și iar pulsar canar vioară trestie sau căprioară să aud cum cântă albul gâtului tău în osul meu sacru și negru...” (p. 35).

Punctul culminant constă în întâlnirea cu Jovis, un cal împăiat văzut într-o vitrină, pe care fetița și-l dorește ca dar de ziua ei, la împlinirea celor zece ani. Este un obiect de care se îndrăgostește la propriu, un fel de Paradis pierdut, pentru că nu-l va primi niciodată, dar care va continua să sălășluiască în mintea ei până la maturitate. Jovis este o stare care antamează îndrăgostirea, are rol de anticipare și de aceea fetița e tentată să-i acorde un statut de ființă singulară, asexuată, de felul îngerilor sau duhurilor: „Pare mai degrabă un căluț din clasele primare, poate dac-ar fi om ar fi de-abia la grădiniță” (p. 20). Este vorba, deci, despre altfel de erotizare, despre o senzație a integrărilor imateriale: „Nu înțeleg cum de-i place Helgăi Christel așa de mult să se pupe cu Gerhard, când limba lui gâdilă omușoru’ și simte că se-neacă. Atunci Gerhard începe s-o lingă după ceafă. Parcă-l văd pe Mocin, motanul lui Erwin, coaforul mămichii, și-mi vine să râd. Dar greața aia nu-mi trece până mă culc. Și ce visez? Buzele mele cuminți ating buza mare și moale ca un burete a mânzului alb. Parcă mă curentez. Dimineața nu-mi vine să mă scol din pat, ca să nu plece furnicătura din mine” (p. 25).

Referitor la ingenuitatea descoperirilor enunțate ceva mai sus, care, prin conglomerarea detaliilor și a eludării numirii, provoacă umorul, ea este semnalată prin diferite artificii: confuzii sau nesiguranță asupra proprietății termenilor, interpretări ad-litteram, completări care obligă la asocieri ulterioare clarificărilor: „dacă avem în vedere evoluția genetică (nu știu dacă se spune așa, că numai la mămica am auzit vorba asta) (p. 21); „Mă aplec cât pot să intru de-a bușilea pe sub masă, ca în Vinerea Mare, când trec pe sub Iisus” (p. 28); „noi ne uităm la trupul lui Venus și vrem să semănăm cu ea, dar nu fără un braț (p. 43); „Dar după aia o să mănânc zilnic înghețată și mămica o să-mi cânte aria Violetei din Traviata, înainte de a muri, nu mămica, Violeta. Acum doi ani, când stăteam în București, m-a dus și la operă. Sărăcuța, nu mămica, Violeta, zăcea în pat în cămașă de noapte când a venit Alfredo și-a îmbrățișat-o...” (p. 95)

În cea de-a doua parte, „cursa – călărim călărim călărim/ prin zi și noapte prin zi”, se profilează portretul unei tinere profesoare, care, spre deosebire de cei ce o înconjoară, își păstrează inocența, puritatea și bucuria revelației din copilărie, o femeie care, deși trecută prin experiențe sexuale și de alte feluri neplăcute, nu dramatizează și continuă să se joace cu hazardul, cu literatura, cu viața. Rămân gândurile de dinainte de somn, Jovis și se adaugă alte chipuri câștigate din experiențe intelectuale...: „Noaptea, înainte de a adormi, mă asaltau gândurile, îmi pipăiam trupul și toate erau la locul lor, numai suflarea fierbinte a acelui bărbat deghizat în cal alb cu harnașament funebru, venind în galop pe urmele mele, mă înspăimânta (...). Am rămas cu obsesia unor întâmplări petrecute cu sute de ani în urmă.” (p. 161) Natură intelectuală, transmisă de părinți, Nora din această etapă preferă inteligența, nu sentimentalismul. Se îndrăgostește de Akhenaton, cu care se identifică și pe care îl caută într-un potențial iubit. Este aici un nemărginit dor după eternitate, după perfecțiune, după dublu, dar numai calul Jovis este cel care îi amintește de real, de intangibil, de permanentă așteptare: „Calul alb a fost la început... cea mai mare jucărie expusă în vitrină pe care am visat-o vreodată și așa o să rămână. Calul alb e solul meu permanent!” (p. 203)

Ironia ia aici locul umorului candid din prima parte și vizează lipsa de originalitate a individului, conformarea la o ordine prestabilită, tăcerea, îndoctrinarea. Nora demonstrează că este și vrea să fie în răspăr, de la vestimentație până la imaginație. Nora A. și Nora B. continuă să fie inelectibile, „duelându-se” în discursuri, așa cum se va întâmpla și în ultima parte, „potou – unuia ce sta în fața ușii/ într-o/ seară/ lui/ mi-am deschis cuvântul”, unde ne situăm în planul actualității sau al istoriei recente, populat de personaje recognoscibile din lumea literară sau politică, cu comentarii și reflecții nu numai asupra propriilor întâmplări devenite amintiri, dar și asupra coronavirus-ului, a Brexit-ului sau a incendiului de la Notre-Dame. Sunt și considerații asupra unor prieteni, rude sau a unor necunoscuți.

Iată, așadar, un cuplaj de real și ireal, de uman și suprauman, de vis și de amintire. Roamnul Norei Iuga e unul dintre acelea care te face să te gândești că „Adevărata atracție a cărților ne vine din dragoste, nu din curiozitate!” (p. 218)

Nora Iuga, Hipodrom, Editura Polirom, Iași, 2020.