Maia Levantini s-a născut și a crescut în București. A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” și locuiește, din 2002, în Statele Unite ale Americii, unde este profesoară de psihiatrie și neuroștiințe la Universitatea din Pittsburgh. A debutat în 2017, cu romanul Cu titlu provizoriu, apărut la Editura Compania, iar în 2021 a publicat, la Tracus Arte, Cine te uită.

Ambele dumneavoastră romane relevă tendința pentru autoficțiune și pentru jongleriile identitare. În lumea literară sunteți destul de parcimonioasă în privința datelor personale și alegeți să semnați cu pseudonim. De ce această discreție și de ce Maia Levantini?  


Discreția a fost mai curând dictată de circumstanțe – distanța multiplică energia necesară menținerii prezenței în ochiul public –, dar ține și de inabilități, am descoperit că îmi este mult mai ușor să scriu un roman decât să-l promovez.

Rezultat al unui experiment de alchimie – un pic de istorie personală, un pic de „mirodenie” geografică, o călătorie cu trenul prin Alpii Italieni –, Maia Levantini a fost singurul nume din cele cu care jonglam, nedizolvat în ridicol. Când am ajuns într-o gară unde oamenii își vedeau liniștiți de treaba lor pe fundalul unui peisaj incredibil, mi-am imaginat-o pe Maia Levantini așteptând acolo. A prins viață. Este un scut energetic care separă parțial viața profesională de cea literară și identitatea personală de cea publică. Mai ales acum, când retrăim fanteziile lui Sainte-Beuve și păcatele autorului atârnă major în percepția operei.

Umorul negru din perioada când lucram până la o sută douăzeci de ore pe săptămână

Subintitulați cartea de debut, din 2017, Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România. Cât din experiența tumultoasă prin care trece eroina sa centrală (medic rezident al cabinetului de psihiatrie din policlinica APACA, plecat, la începutul anilor ’90, în Franța și, în cele din urmă, în America) coincide cu a dumneavoastră? Povestiți-ne puțin despre propriul parcurs profesional.


Unele din evenimentele descrise în Cu titlu provizoriu sunt ale mele, altele sunt inventate sau le-am auzit de la unii și alții. Sunt multe experiențe personale care nu și-au găsit loc în cartea asta. Alegerea celor care-au intrat a fost foarte tranzacțională – dacă întâmplarea sau locul respectiv funcționa ca trambulină pentru narativ intra, dacă nu, „Pașol na turbinca!”.

Înainte de a pleca, am fost medic la policlinica din Drumul Taberei și apoi la Spitalul Obregia. Am amintiri foarte frumoase legate de oamenii cu care am lucrat în țară. După ce am plecat, am avut un traseu tipic pentru medicii români emigrați în America. Am refăcut rezidența în SUA. Partea aceea din carte este cel mai solid autobiografică, cu minime incursiuni imaginare, cum ar fi halucinațiile induse de extenuare, deși probabil că mult nu mai aveam. Lucram până la o sută douăzeci de ore pe săptămână. Pentru comparație, săptămâna obișnuită de lucru are patruzeci de ore, corect? Performanța celor o sută douăzeci de ore era obținută prin anularea orelor „personale” și, de două ori pe săptămână, a orelor de somn. Primeai douăzeci și patru de ore libere la opt zile, unii dintre noi și mai rar – la zece zile sau două săptămâni. Din fericire, pentru mine a durat doar o jumătate de an, dar doctorii care făceau alte specializări treceau prin mașina asta de tocat un an, doi. Mulți au clacat sau au abandonat, dar cei mai mulți s-au ținut tari. Acum lucrurile s-au mai schimbat, sunt reguli mai stricte. Eu rămăsesem câțiva ani după internat cu o neliniște de fiecare dată când aveam o zi sau un weekend liber – aveam impresia că chiulesc și o să mă „demaște” cineva de puturoasă ce sunt. Mi-a trecut!

În perioada aia, mă bântuia un umor negru, sărisem din lac în puț, dintr-un sistem sanitar kafkian, prost finanțat, rigid și cam sinistru pentru cei cu ambiții de cercetare, într-un sistem sanitar distopic, o enormă mașină de exploatat și de făcut bani. Formularea din carte este destul de corectă: „Dădusem vrabia jigărită din mână pe o psihopată de cioară sadică”.

Dar, cum spunea un coleg (îl citez și în carte), „Sistemul este piramidal și, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază”. Când am ieșit de la bază, situația s-a îmbunătățit spectaculos și visele de a lucra în cercetare nu mai păreau fantastice. Mi s-a alocat „timp protejat” în care nu eram obligată să lucrez în spital, ci doar să fac cercetare. Am scris câteva lucrări, una din ele a luat un premiu național, alta unul internațional, așa că departamentul de psihiatrie a decis să mă susțină mai departe.

După ce am obținut specializarea, am rămas în mediul universitar și am urmat o carieră în neuroștiințe. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec acum în laborator, uitându-mă la date de imagistică de rezonanță magnetică, mai exact, la modul în care funcționează creierul supus anxietății și depresiei și la cât de rapid îmbătrânește. Pe baza acestor date, analizăm fel și fel de metode prin care putem modifica activitatea rețelelor neuronale ca să limităm suferința provocată de depresie și anxietate.

O reală surpriză pentru publicul românesc, Cu titlu provizoriu cucerește prin pregnanța epică, efectul de spontaneitate și umorul fin, prin observațiile percutante asupra realului și racordarea la, vorba lui Borges, „infinita literatură”. Când și cum ați pornit în aventura prozastică și ce loc ocupă acum scrisul în viața dumneavoastră?


Eram în clasa a șasea când am început să scriu. Din fericire, făceam și pe criticul, așa că aruncam mai tot ce scriam. Am început să scriu proză mai serios în facultate, dar eram destul de împiedicată și, mai ales, nu prea știam unde să-mi caut mentori. Așa că tot la gunoi au ajuns și textele mele de atunci. A urmat o pauză lungă după plecarea în America, dar, la un moment dat, lucrurile s-au calmat profesional și a apărut o nișă în timp. Am luat niște cursuri, am urmat niște seminare (writing workshops), am început să primesc feedback, mi-a folosit enorm. Deși, în cadrul acestor seminare, existau și abordări enigmatice pentru mine (de pildă, romanele creștino-romantice mi se păreau hilare), seminarele astea mi-au disciplinat scrisul și m-au legat de oameni implicați în lumea literară. Acum? Acum scrisul ocupă un loc esențial, ca mersul și somnul.

„Alt pachet greu din România!”

Sunteți stabilită de douăzeci de ani în Statele Unite ale Americii, dar scrieți în românește. Cât de legată vă simțiți de limba română și de România? Dar de viața literară românească?


Nu știu care este unitatea de măsură a acestei legături, dar oricare ar fi ea, mă ancorează serios în limba română. Acasă vorbim română, copila mea vorbește românește cu un accent ardelenesc adorabil. Mai alunecăm în scurtături în engleză, e o limbă concisă și de un umor devastator. Iese o romgleză familiară emigranților din România. Uneori mă întreb cum diferă romgleza emigrantului de romgleza pe care o aud uneori pe străzile Bucureștiului.

Știința e în engleză, așa m-am format aici. Când încerc să traduc în română sună uneori stângaci. Am scris la un moment dat ficțiune în engleză, dar era o poziție inconfortabilă și fragilă. Nu am deloc apetit să mai încerc, mă simțeam ca un contrabandist de marfă proastă.

Cât despre viața literară românească, sunt un școlar, învăț, citesc. Am mult mai puține legături decât mi-aș dori, dar așa îmi trebuie dacă nu l-am ascultat pe profesorul Chevorchian când mi-a zis să dau la Filologie.

Comand multe cărți din România, am prieteni români aici care citesc mult. Țin seama de recomandările lor. Am noroc cu DHL-ul, poștașii lor mă știu bine de când îmi tot aduc pachete cu cărți din țară. Unul din poștași vine uneori cu pachetul în grădină: „Alt pachet greu din România!”

Volumul publicat anul trecut, Cine te uită, e un roman poliedric, cu multe straturi narative, planuri temporale și spațiale și cu o substanță epică pură. V-ați orientat, la scrierea lui, după anumite modele literare?


Prima reacție este să răspund arogant – nu m-am luat după nimeni. Este o stângăcie catastrofală să te iei după alții. A doua este mai ponderată – suntem toți tăvăliți în cărțile pe care le-am citit, chiar și în cele pe care le-am uitat. Pot să invoc, așadar, scuza criptomneziei, dar cred ca e mai simplu: romanul mi-a fost inspirat de tot felul de discuții cu prietenii mei. Apoi, lucrând într-o zi de primăvară în grădină, inspirația s-a sedimentat într-un fir epic. Am observat că cele mai multe idei îmi vin când muncesc, nu gândesc!

Deși nu vă deziceți de temele din prima carte, istoria personală și istoria mare, psihismul, identitatea și alteritatea, Cine te uită se detașează, desigur, mai ales prin subiect și structură, de Cu titlu provizoriu. Cum vă percepeți dumneavoastră romanele raportate unul la celălalt? Au existat, când l-ați scris pe cel de-al doilea, oarecare presiuni și rigori autoimpuse?
Sunt doi copii diferiți în care probabil se găsesc destule amprente comune. Cu titlu provizoriu a fost asemenea unei sarcini rapide și ușoare – l-am scris în trei-patru luni și a ieșit zbierând în lume. Venisem de la o întâlnire cu colegii de liceu, ascultasem fel și fel de povești de emigrație – trasee inițiatice, dar multe colorate de impresia de provizorat. Puțini voiau să moară acolo unde plecaseră. Cine te uită a avut o gestație mai lungă și, la un moment dat, am fost tentată să-l arunc, pe principiul „Cui îi pasă?”. Din fericire, un prieten m-a rugat să nu-l arunc până nu-l citește. Când l-am terminat și i l-am trimis, nu mi-a mai venit să-l arunc, dar cred că știa deja asta.

În Cine te uită, autoficțiunea nu mai este conectată direct la concretețea faptică, ci la „întâmplările” memoriei și imaginației, livrescul este amplificat, iar literarul devine un subiect în sine. Îi regăsim aici, integrați cu naturalețe în firul narativ, pe Marguerite Yourcenar, Borges, Mariana Marin, Paul Celan, Saramago ș.a. Ce anume vă apropie de aceștia? Care sunt autorii și cărțile cu care rezonați?


Alegerea autorilor din Cine te uită a fost la fel de tranzacțională ca alegerea evenimentelor în jurul cărora s-a organizat narativul din Cu titlu provizoriu. Am răsfoit prin minte și i-am ales pe autorii care puteau susține povestea cărții. Esenin amplifica perfect metabolismul adolescentin din primul capitol, Bruno Schulz și Mariana Marin erau punct-contrapunct în atmosfera Leningradului asediat, umbra lui Borges închega labirintul temporal în care intrase personajul principal și tot așa.

În ce mă privește, eu sunt mult mai promiscuă decât Eliza din Cine te uită, am un „harem” de autori iubiți, mai serios sau mai frivol. Poate este un semn de îmbătrânire, dar uneori mă întorc și citesc cărți care acum zece sau douăzeci de ani nu mi-au picat bine. Unele m-au plictisit egal și acum, dar altele mi se par atât de bune, încât nu pot decât să admir volatilitatea percepției estetice.

În ultimul timp, am citit mult Tokarczuk, Knausgaard, Svetlana Alexievich, dar și poezie americană, care mi se pare că are o maturitate extraordinară. Prima parte din Vegetariana de Han Kang are o dozare a energiei narative foarte satisfăcătoare pentru cititorul amator de senzații stilistice mai tari. Rețeta lui Benjamin Labatut, din When We Cease to Understand the World, de mixaj între ficțiune și istorie mi-a reconfirmat apetitul pentru textele istorice. Mărturisesc că am cam scăpat-o de sub control cu cărțile de istorie. Am o curiozitate morbidă pentru cărțile care rescriu perspectiva asupra diferitelor perioade istorice, în primul rând pentru că efortul ăsta îmi spune ceva interesant despre motivațiile revizionismului. „De ce acum?” și „De ce așa?” sunt întrebări tipice de psihiatru, deformație profesională.

„Delicatețuri” irascibile pe care personajul principal le împarte generos

Regăsim aici, redate într-un stil propriu, cu umor fin, particularități temperamentale ale unor poeți și prozatori, dar și considerații asupra scrisului lor. Lectura este una provocatoare. Cărui tip de cititor vă adresați?


Cititorului curios și nu prea crispat în respectul pentru mari figuri literare. Profilurile actanților literari (cum i-a numit inspirat profesorul Nicolae Nicolae) sunt manipulate uneori cu minimă reverență. De pildă, Pessoa e catalogat la un moment dat drept „fătălău”. Și sunt multe alte „delicatețuri” irascibile pe care personajul principal le împarte generos, ca orice amorez dezamăgit. Cartea nu e un fel de Cântarea României, și nici un tratat de istorie literară. Considerațiile asupra scrierilor lui Yourcenar sau Saramago sunt uneori naive, sentimentale sau prozaice – singura regulă este să reflecte lumea autistă bogată în care Eliza se simte confortabil. Am inclus anecdote din biografia lui Esenin, a Marianei Marin sau a lui Pessoa (care, de altfel, a făcut subiectul câtorva lucrări de psihiatrie), dar totul este sub umbrela derapajului ficțional.

Eliza, personajul principal al romanului Cine te uită, pornește, pe o cale fantasmatică, nu numai în căutarea rădăcinilor personale, ci și a cauzelor răspunzătoare pentru actuala față a lumii. Descinzând, din secolul 21, în vremuri agitate – sfârșitul anului 1938, marcat de uciderea lui Zelea Codreanu, anii 1940, 1942, ai celui de-al Doilea Război Mondial, perioada comunistă, din 1960 și 1980 –, ea caută adevărul, alături de scriitorii care o însoțesc, și descleiază amintiri colective. Ce rol joacă istoria în cartea dumneavoastră?


Istoria e o casă bântuită de fantome, iar Eliza deschide tot felul de uși pe care scrie Intrarea interzisă. Este un exercițiu în dobândirea identității, o expunere la fel și fel de bătălii de frontieră – adică după fiecare capitol i se tăbăcește pielea puțin câte puțin.

Pentru scopurile acestei cărți, contextul istoric este esențial. În general, mă intimidează poveștile care reușesc să construiască caractere convingătoare într-un mediu aseptic din punct de vedere istoric. Există perioade de grație în care istoria ne uită și viața privată are o autonomie uriașă, dar pentru un scriitor sau cel puțin pentru acest scriitor, asemenea perioade sunt o mare bătaie de cap. Necesită fie un instinct excepțional, fie un antrenament serios în ale psihologiei și psihopatologiei pentru a ține cititorul interesat și pentru a evita capcanele epicului de tabloid.

Unul dintre personajele memorabile din Cu titlu provizoriu este profesorul Chevorchian/Chevo, nume întâlnit și în dedicația de la începutul volumului. La un moment dat, scrieți: „Așa a apărut Cercul de estetică […], la care Chevo aducea nume serioase – Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ștefan Augustin Doinaș, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Cum? Mi-a zis odată că lucrul cel mai greu era să facă rost de numerele lor de telefon, pentru că, altfel, aproape toți cei abordați erau de acord să vină să vorbească în fața unei clase pline ochi cu liceeni care puneau tot felul de întrebări necenzurate”. Cine este Chevo și ce importanță are acesta în viața dumneavoastră (literară sau nu)? De la Chevo să fi dobândit, oare, dragostea pentru literatură, spiritul critic, gustul pentru taxarea ridicolului și a truismelor?


Profesorul Chevorchian a fost subiectul unui articol pe care l-am publicat acum câțiva ani: https://www.araratonline.com/maia-levantini-anton-chevorchian-si-cei-pe-care-i-a-lasat-in-urma/, un articol în care vorbesc de rolul formativ major pe care l-a avut Chevo. De fapt, Chevo a fost esențial pentru construcția interioară a multor generații de elevi din Mihai Viteazul și MF3 din București. El a fost primul și pentru mult timp singurul mentor pe care l-am avut. După primul extemporal la română din liceu, m-a chemat să-mi spună „Ai o ușurință în comanda frazei.” (Era cam bombastic.) Mi-am luat-o în cap și scriam uneori niște aberații obraznice doar ca să-l provoc. M-a altoit la notă, la un moment dat, am luat un patru. Pe urmă, s-a răzgândit și m-a iertat. Dar extraordinar a fost că realmente s-a luptat să mă convingă să dau la Filologie. Nu l-am ascultat, dar nu am uitat. Am rămas în legătură după ce am terminat liceul, chiar și după ce am plecat din țară vorbeam la telefon regulat. Mi-a trimis cartea pe care o scrisese pe baza întâlnirilor de la Cercul de Estetică („Întâlniri memorabile cu…”), împreună cu o notă în care mă ruga să o „trec prin bisturiul cuvântului la următoarea convorbire.”  N-am apucat. Amintirea morții lui abrupte mă supără și acum.

Despre România şi Statele Unite, perspectivă personală şi stratosferică

În cartea publicată în 2017, radiografiați, fără patetisme, dar cu ironie și sensibilitate bine strunite, societatea românească și americană. Cum vi se par Statele Unite ale Americii astăzi? Dar România? Prin ce credeți că se aseamănă și prin ce diferă cele două spații?


Nu un roman, ci o trilogie ar fi necesară ca să răspund! Plus, sunt experți îndreptățiți să dea răspunsuri mult mai documentate. Hai să încercăm o perspectivă personală și foarte stratosferică. Ambele culturi sunt, evident, parte din aceeași civilizație occidentală/iudeo-creștină, dar greu ar fi să găsești două țări mai diametral opuse în același spațiu. Statele Unite sunt un imperiu multicultural, histrionic și destul de tânăr istoric, dar suferind deja de boli imperiale (centrul imperial slăbește, coeziunea identitară trece printr-o criză profundă). Este un teritoriu cu contradicții fascinante pentru observatorul exterior, dar exasperante pentru cei care au ales să trăiască aici. În ce mă privește, cel mai vexant este anti-intelectualismul aproape revanșard, care are fel și fel de consecințe în lanț, de la naivitatea politică la atașamentul pentru arme de asalt. Ideea că un om bolnav psihic sever poate să cumpere oficial o armă semiautomată ar trebui să fie de domeniul ficțiunii, nu al luptelor politice.

România este, oricât ar părea de ciudat, un spațiu cu o identitate mult mai solidă și mai coerentă istoric. Este greu pentru români să îi înțeleagă pe americani datorită vastității Americii – e un efort orizontal. Este greu pentru americani să-i înțeleagă pe români datorită fundației noastre atât de labirintice – e un efort vertical.

În ce privește viața culturală, atât cât am observat eu, cultura românească este un univers vibrant și gravid cu o imaginație lirică formidabilă, mai ales când uităm de complexul periferiei și de nevoia de a arăta că și la noi se nasc oameni.

Urmează un al treilea roman?


Urmează. Rămâne de văzut cât de repede se așază într-o formă de export și cum navighează prin imprevizibil. Diferența dintre așteptări și realitate este un câmp de luptă permanent. De fiecare dată când îmi fac planuri, îmi amintesc de greutatea pe care chinezii o atribuie șansei. Mult timp am fost nedumerită cum o civilizație, care a reușit performanța unică de a supraviețui trei-patru mii de ani, este fixată pe ceva atât de banal. Până am înțeles înțelepciunea prin care ne admitem limitele și tolerăm ruperile de ritm incontrolabile. Șansa vine după ce ne-am epuizat socotelile, este rădăcina la pătrat a lui minus unu care schimbă toată ecuația.

Prezentul meu este american la suprafață, dar labirintul românesc din subsol probabil îl va modifica în fel și chip. Fiecare carte pe care o scriu sabotează acest prezent și aduce catacombele mai aproape de suprafață.

Îmi imaginez că viitorul meu este european, dar s-ar putea să fie doar proiecții confortabile: Europei și României le stă bine în imaginație, America dă ce este mai bun din ea în realitatea obiectivă. Dar obiectiv, am început să scriu alt roman. Obiectiv, mă întorc tot mai des în țară. Restul este marjă de eroare, imprevizibil, inspirație.

Apărut în Timpul, nr. 11 (21), noiembrie 2022, pp. 20-21.