În ultima parte a Melancoliei, Mircea Cărtărescu imaginează lumea ca un imens poem, stropit de culorile unor fluturi-poeți abia ieșiți din crisalidă:

„Stând visători pe marginea raclelor, foștii poeți pompau încordându-și mușchii puternici ai pieptului, un lichid metafizic în nervurile aripilor boțite, până ce acestea se-ntăreau și se ridicau semețe spre ceruri. Bătură de câteva ori din ele, ca de-ncercare. Apoi se-nălțară cu toții, într-un freamăt unanim de culori, într-un vârtej de carmin și albastru electric și galben citron și stacojiu, și siniliu, și liliachiul delicat al toporașilor, într-un vifor turbionar de putere și slavă, către cerurile ce numai puteau să-i încapă. Se topiră curând în opalul serii, care căpătă, de la o margine la alta a cerului uriaș, toate nuanțele aripilor lor, rotindu-le și sclipindu-le ca un caleidoscop. Culorile curgeau acum peste lume…” (Humanitas, 2019, p. 235).

Pasajul extras, fascinant în plasticitatea lui pulsatilă, dezlănțuită până la irupere (manifestată simultan în desprindere și contopire), nu este o simplă panglicărie estetică, el comasează și ideea unei melancolii a… descendenței, vorba Monicăi Spiridon. Volumul, compus din povestirile Punțile, Vulpile, Pieile, metabolizează parcă întregul arsenal prezent în studiul dedicat lui Eminescu, Visul chimeric. De data aceasta însă, în universul imaginat de Cărtărescu, engramat de stilul lui de Chirico, deambulările onirice poartă sigiliul propriei melancolii. Spaima pierderii mamei sau a fratelui geamăn, voluptatea singurătății, reiterată până la iluzia supra-umanului, revelația vanității trupești, baletarea întristătoare a timpulului, punctele nevralgice din acest triptic, sunt resorturi de sorginte ontologică și experiențială.

Spațiul restrâns, abia numit (o cameră, o stradă, o sală de clasă,  o „mare umbră a unui pâlc de case” etc.), e jalonat de o paletă de nuanțe tipice unei melancolii a halourilor. Atmosfera este, în cea mai mare parte, una a înserărilor reci de iarnă, unde albastrul ceresc, întretăiat uneori de linii galbene sau roz, cu lumini alburii și cu contralumini tulbură și purifică. În partea a doua, Vulpile, priveliștea înghețată, un imens sloi de gheață, cu contururi și portrete cenușii, e interpusă de geam. Totul capătă un aspect hialin, de suprafață (sunt prezente în alte părți, vitrinele, fotografiile), (i)realitatea este mediată de o peliculă care face ca imersiunea în esență, în semnificație, să fie una destul de anevoioasă. Personajele, timorate de înfricoșătoarele irizări ale fascinației, simt nostalgia protecției desăvârșite, a uterului, înlocuit aici de așternuturi care le obligă să-și sape galerii interioare, să-și ecorșeze imanența.

Marotă cărtăresciană, unul dintre cele mai captivante personaje este dublul, fratele geamăn. Cu riscul de a cădea în capcana suprainterpretării, voi îndrăzni să cred că una dintre variantele stabilirii identității sale constă în procesul de imbricare, dus până la fuziune a autorului cu un alt scriitor, „colocatar” al aceluiași „cocon” po(i)etic, dar și cu un cititor cu simțurile acutizate, susceptibil să perceapă „mirosul de pe altă lume” (p. 116).

„O, frate al meu, frate pierdut” (p. 118) e și un fel de a spune „Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!”. În Melancolia, operă a imponderabilei substanțe a condiției umane,  Mircea Cărtărescu face (și de această dată) apologia poeziei, a scriitorului în general (indiferent dacă este Eminescu sau Vasile Singurătate), dar și a cititorului.

Franchețea gratuită a acestui gest de tandrețe este și mai potențată în Creionul de tâmplărie (Humanitas, 2020), o culegere de texte (prefețe, discursuri, articole in memoriam) adunate, ca o pilitură atrasă de un magnet, în jurul omenescului pe care îl conține noțiunea de scriitor. Cărtărescu destabilizează, nu fără empatie, prejudecăți legate de imaginea omului comun asupra operei unui artist, manifestări de suprafață, zice el, piei lepădate, o „cochilie”. Or, despre „animalul care-a secretat-o din sângele și din carnea lui” (p. 17) e interesat aici autorul, despre visceralitate și asperități, despre un adevăr al existenței ineluctabil patinat de melancolie. Sunt prezenți aici scriitorii pe care și-ar fi dorit să-i cunoască, cu ticurile, vocile și privirile lor, sau pe care i-a întâlnit în diferite ocurențe, privindu-i discret de departe (confruntând organicitatea scrisului cu cea care le alcătuiește ființa), scriitorii cu care a legat prietenii, colegi de generație și nu numai, care l-au încurajat sau pe care a pariat, urmărindu-le evoluția. Cărtărescu etalează un evantai cu pliuri fragile, sensibile, intermitente, interferate de altele, științifice, stabile, documentare. Pentru că, nu e mai puțin lipsit de însemnătate, mărturiile sunt valoroase și ca instrumente de cercetare.

Îl cunoaștem aici pe Cărtărescu în toate ipostazele sale: ca adolescent, intrat în transa lecturii, ca student, descoperind coeziunea de grup și „religia” scrisului, ca profesor, debutant și scriitor publicat de la un timp încolo de o singură editură, ca autor tradus și premiat. Înaintând în text, suntem martori la prefacerile lumii literare, la instituția care a devenit literatura, la probitatea evaluării, la rictusuri impuse de întâlnirile din jurul târgurilor de carte și la singurătatea eliberatoare.

Începând cu Eminescu, peste toate aceste portrete de scriitor prezentate în carte se-așterne, ca o ninsoare translucidă, melancolia. „Cele patru fotografii ale lui Eminescu sunt ca patru secțiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre naștere către moarte, al poetului. Sunt, într-un fel, ca fazele lunii: e aceeași lună, dar înfățișările ei succesive nu seamănă una cu alta. Timpul pare să înainteze teribil de repede între fotografii, grotesc și întristător. În mai puțin de două decenii, trupul adolescentului cu ochi calzi și buze senzuale se ruinează cu desăvârșire. În ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoaștem pe Eminescu, și totuși acolo este el cu adevărat, dacă adevărul nostru, al tuturor, e ruina și dizolvarea-n acizii timpului” (pp. 17-18).

Citind, de pildă, despre figurile unor Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Marin Preda, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Traian T. Coșovei, despre Ion Stratan și despre mulți alții,  rămâi cu căldura umană și cu apetența relecturii și a redescoperirii.

Creionul de tâmplărie este o carte stimulatoare, un prinos adus scrisului și celor pentru care literatura este menire și „organ biologic”.

Mircea Cărtărescu respiră prin și în text, prețuiește memoria predecesorilor și o duce, în unicitatea lui, mai departe.