În Tot înainte, cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie, textul înaintează fluid, într-o frumusețe genuină, parcă inconștientă de ea însăși. O frumusețe de felul celei recomandate de Gombrowicz, „discretă și rezervată”, căci, deși sunt atinse note grave ale realității comuniste, autoarea scrie cu chietudine și franchețe, fără intenția epatării sau a demonstrației.

Cu o semnificativă încărcătură biografică, în volum sunt redate cu maximă acuratețe imaginarul copilăriei și al adolescenței, jocul constant dintre identitate și alteritate.

Ritmul poetic, al întoarcerilor către sine, către amestecul lăuntric de imaginar proiectiv și de memorie, oferă romanului o muzicalitate ce asigură subtilitatea tranzițiilor de la un eu la altul, de la o etapă de devenire la alta. Evoluția Arseniei, protagonista, a patra dintre cei doisprezece copii ai familiei Bulța, urmărită de la cinci până la șaisprezece ani, este puternic engramată de morbul comunismului, cu discursul, minciuna, foamea și inegalitatea lui, toate resimțite visceral. În fapt, inechitatea cu care este tratată, injusta excludere pe principii sociale, de apartenență, marchează începutul precoce al maturizării ei.

Având ca motto celebrele cuvinte ale lui George Orwell, „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”, cartea este antamată cu prima plecare a Arseniei de acasă, la spital, prilejuită de îmbolnăvirea de gălbenare neagră, cea dintâi și, până la urmă, cea mai inofensivă dintre maladiile anilor ’80 prezentate aici. De altfel, mai evidențiate sau mai estompate, galbenul și negrul asigură cromatica imaginilor dindărătul cuvintelor (galbenul mierii și al mămăligii,  rotunjimile galbene ale luminii de lampă, vaca neagră și vaca galbenă îngropată în curte, negrul câmpului, al noroiului și al serilor fără curent electric etc.). Nu este vorba numai despre un pictural contopit epic, ci și de unul cu valoare cardiotonică, în măsură să influențeze celeritatea evenimențială. În plus, fraze ca „soarele cade prin geam ca o minge spartă”, „gălbenare neagră, câmp negru, fără nimic care să ne despartă, căci lângă spatele mamei nimeni nu mă va lăsa să dorm vreodată” dau încă de la începutul romanului în vileag formația poetică a autoarei.

Revenind la structura narativă și la felul în care sunt pianotate faptele, spitalul înseamnă pentru micuța eroină emoția noului, orașul, dar și cruzimea oamenilor mici și mari, prima întâlnire cu moartea, ieșirea din satul-retortă și ruperea cu ceea ar fi putut însemna „copilăria copilului universal”, unde toate ajung și nu se cunoaște mai-binele. Demnă de reținut în economia romanului mi se pare secvența legată de felul în care este aglutinată moartea, o imponderabilă necunoscută, o ficțiune pusă în mișcare numai de imaginație, la fel ca un desen al hainei, și care nu își găsește reprezentare decât spațial: „Moarta însă nu stă în loc, tot mai lungă-i acum, cât coridorul, cât orașul, i-a înțepenit și pe donalzi. Moartea-i cât drumul șerpuit de pe Dealul Târgului, cel pe care voi pleca cine știe peste cât timp acasă, căci sora mea Saveta avea să fie externată, ce cuvânt greu, după numai patru zile, când moarta se va fi făcut cât cerul și cât tot pământul și nici eu, de-acum înainte, am simțit deodată, n-aveam să mai pot scăpa de ea.”

De aici înainte, pentru Arsenia, viața nu mai presupune inocență ludică, ci o lungă țesătură de fire-capcană. „Lumea enormă” nu se arată ca în cărți, este școală cu festivisme inutile, concurență, mici eșecuri și victorii, poezii patriotice, luptă pentru atingerea visurilor, muncă intelectuală și fizică (Arsenia lucrează sezonier în livadă de la unsprezece ani), dragoste, sexualitate, risc de viol, iluzii pierdute, așteptare.

Una dintre rotițele menite să pună în mișcare mecanismul narativ este contrastul dintre aparență și esență, dintre suprafață și profunzime, vizibil de la etichetele date în sala de clasă până la fotografiile de grup cu actanți privați de individualitatea identitară sau chiar la cele lipsite de conținut, când ochiul captează în locul aparatului fără film.

În ciuda greutăților întâmpinate de un copil provenit dintr-o familie foarte numeroasă, surmontate, de cele mai multe ori, cu ambiție, curaj și inteligență, cartea păstrează un ton optimist, asezonat pe alocuri cu umor, bine întreținut de alertețea dialogului, și este o mărturie despre șansele unei tinere din România de nord a ultimului deceniu comunist.

Ioana Nicolaie are tăria și instrumentele necesare pentru a privi drept în ochi fiecare dintre eurile formării sale, iar personajul central, remarcabil conturat, pare că iese din chingile textuale și capătă așa o concretețe că parcă ai vrea să îl strângi la piept și să îi spui că nu, poezia lumii nu a fost distrusă în totalitate.


Ioana Nicolaie, Tot înainte, Humanitas, 2021