Autoare a mai multor studii dedicate literaturii franceze, publicate atît în țară, cît și în Franța (Cyrano de Bergerac – un model al Barocului, Ed. Univers, 1982, Formele pasiunii, Ed. Meridiane, 1992, Pierre Loti. Le voyage entre la féerie et le néant, Ed. L’Harmattan, 2008, Fabrique littéraire de lieux autres, Ed. L’Harmattan, 2018), specialistă în hermeneutică și antropologie culturală (Despre grădini și modurile lor de folosire, Ed. Polirom, 2001, Panait Istrati, de la A la Z, Ed. Peter Lang, 2014 și Ed. Junimea, 2016), Dolores Toma surprinde, în recentul volum, Mircea Eliade. De la om la supraom și înapoi, apărut la Editura MLR, nu neapărat prin subiectul monografiei (despre Eliade s-a mai scris, consistent și variat), ci mai degrabă prin optica abordată.

Riguros documentată, cartea nu se adresează exclusiv universitarilor. Osaturile ei biografice, ficționale și interpretative, unite într-un singur flux, aproape narativ, impun mai degrabă o lectură participativă, jalonată de intensități în egală măsură cognitive și afective. Cu o precizie geometrică irigată de un profund rafinament, autoarea receptează tensiunile interioare ale lui Mircea Eliade și leagă inextricabilele fire apriorice, empirice și ontologice care gravitează în jurul operei lui. Prin observațiile sale percutante și prin dicțiunea frumos învăluită estetic a analogiilor propuse, Dolores Toma croșetează un peisaj lăuntric, dezvăluind individualitatea celui care a avut ca temă, în toată opera sa, natura umană și tentativele de transcendere ale ei. Mergînd pe această variantă de interpretare, a dezideratului de împlinire spirituală, autoarea ne propune un traseu al ipostazelor de uman și de suprauman întîlnite la Mircea Eliade. Ținînd cont de contradicțiile, continuele remanieri și temperări ale unor credințe eliadiene, avem de-a face cu un parcurs sinusoidal, cu hipertrofii și reducții ale importanței imaterialului, ordonate în funcție de cîteva romane și nuvele reprezentative. Nu mai puțin important este aici conținutul autobiografic, diaristic, în mai mare sau mai mică măsură camuflat în creația literară și științifică a scriitorului, dar și contextul istoric, social, politic, la care se face în permanență apel.

Remarcabile mi se par capacitatea autoarei de a-și armoniza sensibilitatea cu cea a personalității investigate și luciditatea ei mereu constantă. La fel, originalitatea cu care tratează unele aspectele fluctuante din viața lui Eliade, fără a ignora opiniile exegeților precedenți și aptitudinea de a nu cădea niciodată în capcana suprainterpretării.

Antamată cu secțiunea introductivă intitulată „Împotriva omeniei, pentru suprafiresc”, cartea are ca punct de plecare incompatibilitățile semantice dintre anumite concepte și dinamica lor, în sensul deprecierii, la Eliade, a unor cuvinte precum „om” și „omenie”, văzute ca atașări ale vulnerabilului. Dacă în decursul acestei călătorii în jurul eului, descoperim, în cea mai mare parte, paradoxuri, inflexiuni, singura invariabilă rămîne, totuși, marota fiziologiei, ca factor principal de degradare umană. „Voluptățile, de exemplu sexuale, trebuie cunoscute, însă ele nu trebuie să ne stăpînească, să ne condiționeze voința și deciziile”, scrie Dolores Toma.

Cu un arsenal terminologic dificil de prins în formule univoce (termeni ca „suprafiresc”, „miracol”, „sacralitate”, „mistică” etc.), aporii cauzate, la urma urmei, și de inefabilitatea subiectului, e urmărit traiectul pe care Mircea Eliade încearcă să își facă inteligibil planul de depășire a nesatisfăcătoarei existențe date și de construire a uneia aflate dincolo de concretul imediat. Dolores Toma contorizează și analizează cu acribie rupturile de nivel și de ritm eliadiene, încercările de ieșire din cotidian,  implicațiile sacrului, prezentat nu ca manifestare a religiosului, ci a unei realități alta decît cea cunoscută, a suprafirescului (melanj de transcendent și de contingent), situările în Timp și în afara lui, emulațiile și dezabuzările scriitorului.

Demnă de atenție în economia acestui studiu și în această miză de anulare a legilor fizice, de cosmizare și de trainsistoricitate, este și maniera în care este privită iubirea și femeia. Plecînd de la concluzia de la 21 de ani a lui Eliade, că „nu există decît trei drumuri și trei mijloace de supraviețuire: abrutizarea, magia și mistica”, Dolores Toma clarifică aceste căi de dăinuire, precizînd diferențele dintre ele. Importantă mi se pare în special delimitarea dintre mistică și magie, unde, deși încep și sfîrșesc în aceleași locuri (de la de-condiționare la suprafiresc), prima este primită, ca un dar, iar cea de-a doua este cucerită, cea dintîi are o dimensiune contemplativă, cealaltă este mai antrenantă.

Una dintre retractările frapante identificate de-a lungul acestui itinerar al reconstruirilor este cea referitoare la omenie, căci Eliade vizează o nouă omenie, un soi de caritate integrală. Alta este legată de tendința egotistă, similară celei nietzscheene, părăsită în favoarea supraomului-potir, deschis spre lume și spre integrarea în ea. Toate aceste noi accepții și reprezentări, fuga din concret și conceperea unei noi lumi, submiterea și apetența pentru libertate nu presupun, însă, îndepărtări de la alter-izare. „Existența autentică înseamnă crearea necontenită a unui alt eu. Nu trebuie văzută, cred, ca fiind de tipul picturii, care adaugă trăsături pentru constituirea autoportretului, ci de tipul sculpturii în piatră, care face mai întîi să cadă bucăți”.

Coordonîndu-se în funcție de indicatorii direcției alese, „de la om la supraom și înapoi”, autoarea discută în capitole separate 11 opere literare, concentrîndu-se asupra ciocnirii dintre năzuința unui „om nou”, sustras ispitelor carnale, și bucuriile firești din sînul viețuirii comune. Din analiza lor, interferată, cum am mai spus, cu memorii și jurnale, e decelat portretul lui Mircea Eliade.

Primul examinat este Romanul adolescentului miop, unde preocupările pentru materie din adolescență sînt amortizate pînă la abandonarea lor totală, în favoarea episoadelor de narcoză, de evadare din realitate, prin scris și prin lectură. Considerînd degradant tot ceea ce ține de trupesc, în Gaudeamus, el acceptă să se înconjoare de plăcerile tinereții. Tot aici, este prefigurată ideea de nouă generație și mitul tinereții fără de bătrînețe, unde politicul, remarcă Dolores Toma, este prevalat de  spiritual.

Mai departe, în funambulescul Isabel și apele Diavolului, autoarea vede în Diavol o metaforă a ispitei, capabilă să înăbușe entuziasmul fondator, sesizînd suprapunerile dintre biografie și ficțiune, aspect vădit și în Lumina ce se stinge… apropiat de Maitreyi, dar într-o variantă mai funestă.

În Șantier, organizat tematic, sinele e conceput „ca o casă supraetajată”: la un nivel superior, spune Dolores Toma, ar fi eul iluminat, mai jos e cel dedicat studiului, iar sub ele eul viețuitor. Alte paliere vizate sînt miracolul, inerent legat de India, melancolia, filmul și creația literară ca breșe înspre fabulatoriu și ca eludare a somaticului.

Romanului Maitreyi, badijonat și el cu o doză considerabilă de biografic, i se atribuie noi și insolite sensuri irizate, în principal, de îngemănarea eroticului carnal cu spiritualul. Extraordinare mi se par imaginile femeii surprinse de autoare. Ridicată la rang divin, zeificată, și apoi umanizată, femeia captivează mai mult prin „barbaria” ei decît prin calitățile morale sau intelectuale. Concluzia la care se ajunge este că Mircea Eliade regretă mai cu seamă pierderea indianismului decît a Maitreyeiei...

Dacă în Întoarcerea din Rai Dolores Toma vede o revenire la ființarea în comunitate și o pozitivare a ideii de omenie, în Huliganii, ea evidențiază ideea de libertate și de triumf prin creație. În Ștefania, relevă întruparea eternului feminin românesc și împlinirea iubirii, cu un rol și mai pregnant în Nuntă în Cer. La capătul acestui traseu („de la om la supraom și înapoi”) e stabilită relativizarea ideii de masculinitate absolută la Mircea Eliade. Femininul devine parte esențială a umanului și supraomul un soi de androgin, lucru vizibil și în Noaptea de Sînziene, „cel mai frumos roman de dragoste al lui Eliade, pentru că cei doi rămîn între niveluri”. În capitolul final, „De la larvă la marcanthrop (Un om mare)”, autoarea vorbește despre reversul acestei trsnssubstanțializări, despre constatarea genialității și a singurătății, despre nevoia de uman.

Mircea Eliade. De la om la supraom și înapoi este, în fond, o carte străbătută de umanitate, de simpatetic, de înțelegere… Marele merit al lui Dolores Toma este acela de a ajunge la concluzii judicioase, dar fără abuz de etică, realizînd nu un portret encomiastic, ci unul schițat din linii de forță și din puncte sensibile. Dacă ar fi să găsesc un cuvînt prin care să definesc acest volum, acesta ar fi „echilibru”, echilibru între știință și empatie.