Expusă nu ca o suită cronologică de fapte, de finalități, ci ca o înlănțuire de întrebări și de imagini incomplete și amestecate, tema principală din noul roman al Andreei Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea, este istoria ca rezultat al istoriilor personale. Aici nu există un adevăr, ci perspective, nu există dialogism, ci o adresabilitate intrinsecă, specifică gîndului, nu există decît eroi ai supraviețuirii.
Un „acum” memorial și senzitiv leagă cele trei linii de forță ale cărții („Iolanda”, „M.” și „Mihalachi”) într-un ton comun, domol, al despachetărilor de sens. Compactat descriptiv, romanul se mișcă între suprafețe (spațiile aeriene, cu respirațiile sale) și profunzimi (spațiul acvatic, originar, cu imersiunile sale ucigătoare), între (ceea ce pare) realitate și supra-realitate. De aici lipsa contactului direct cu solul, concursul dintre starea de imponderabil, de intangibil, și de fotograme, de captare exactă, dar superficială. Aflat sub zodia non-verbalului, ca rezultat al absenței, a nerostitului impus de momentul înțelegerii, asimilării, descoperirii lumii, romanul este și o încercare de traducere a tăcerilor.
Andreea Răsuceanu ne introduce în volutele temporale ca un magician ce-și scoate dintr-o pălărie (aici dintr-o poșetă de lac) recuzita. Pentru început, o scrisoare, apoi pastilele cu care personajul central, Iolanda, un copil, încearcă să își pună capăt zilelor și o fotografie. Aflăm că fetița este adoptată și pătrundem, prin simțurile ei acutizate, într-un cadru comunist, unde acuratețea detaliilor prefigurează contrastul dintre sacralitatea intimității și vulgaritatea artizanală din jurul existenței. Astfel, ceremonia actului suicidal este tulburată de gălăgia găinilor și a dereticărilor dintr-o curte țărănească. Sîntem în C., un sat dunărean, unde caraelul „seacă orice urmă de viață”, într-o perioadă crudă, a foametei, cu repercusiuni psihologice manifestate de-a lungul unor întregi generații. Impresionantă la Andreea Răsuceanu este detașarea obiectivă, fără reacții judiciare, din cadrul relatărilor, gest care trădează și intenția păstrării unui soi de autenticitate. Pentru personaj, deja-trăitul nu mai are forța să surprindă și nu mai poate fi catalogat ca normal sau anormal.
Pe rînd, ne sînt prezentați Constantin, tatăl dinamic, lipsit de gesturi declarative, veșnic călător obsedat de procurarea hranei. (Unul dintre motivele des invocate este gara, punct de trecere, de mutare a centrilor personali, rezumat al vieții, ca loc al întîlnirilor și al despărțirilor.) Apoi, Tamara, mama, căreia de cele mai multe ori îi e invocat prenumele, păstrează o aparență de atitudine distantă, dar se dovedește a fi protectivă și deosebit de întreprinzătoare. Celor doi le este Iolanda recunoscătoare în primul rînd pentru că i-au dat un nume. Numele ar fi, de fapt, elementul distinctiv, diferențiator dintr-o masă, primul factor identitar stabilit de celălalt.
Mai departe, ajunsă studentă, Iolanda trăiește în București. Dacă C. îi este dat, Bucureștiul este o alegere; un oraș căruia îi aparține. Aici experimentează viața de cuplu, alături de G., soțul transfug, mort în timpul încercării de a trece în Iugoslavia, înotînd în Dunăre, și plecat fără nicio explicație. Avocată, cunoaște cu adevărat tipologiile umane, dragostea și maternitatea. Își activează memoria corpului, devenit singura proprietate, un teritoriu ca „o țară întinsă și rece, ale cărei margini nu le cunoștea nimeni”. În capitală au loc toate prefacerile interioare și exterioare dictate de comunism. Forțată să păstreze un copil nedorit, să îndure chinul unui avort ilegal, frigul și lipsa de alimente, Iolanda rămîne mamă singură cu doi copii. Ca într-un documentar, autoarea își surprinde personajul pe străzile aglomerate, în magazine de haine și în cofetării, și, în final, acomodat fizic și psihic modelului uman promovat de regim. Copiii, M. și P., M. mai sensibil, îndurerat de ideea de a nu fi fost vrut, și P., care urmează visul tatălui, ajungînd în America, nu pe calea apei, ci pe a aerului, vor duce mai departe povara incertitudinii.
Prozatoarea captează, într-o singură tușă, atît peisajul interior, cît și pe cel exterior, ca o reflexie a unuia în celălalt. De aceea, un cuvînt destul de des folosit este „ochiul”. „Ochiul verde al apei”, „ochii tulburi ai nou-născuților”,, „orașul era, văzut de sus, de la etajul opt, un mare ochi acoperit de albeață”, „totul e încremenit ca într-un ochi mare de pește” sînt doar cîteva dintre metaforele care cuprind vocabula și care conțin imaginea crispată într-un dinamism mut.
Mîhnirea Iolandei, fiica abandonată de părinți și iubita părăsită de G., este continuată de cea a lui M., care, pe lîngă lipsa datelor referitoare la destinul tatălui (el, marcat, în volum, cu litere cursive), mai trebuie să îndure și tăcerea impenetrabilă a mamei. Deși pune cap la cap cîteva informații, din cercetarea dosarelor lui G., de la CNSAS, M. nu reușește să întregească decît un „om de hîrtie”. Întotdeauna rămîne un adevăr „prea mare și prea dureros ca să poți sta față în față cu el”, conchide M., formulînd parcă una dintre deducțiile cărții.
Început ca o adresare către mamă, „Cîteva zile n-ai vrut să mă vezi”, capitolul al doilea marchează golurile din amintirile lui M. și continuă seria descrierilor fluide și a concluziilor demarate de Iolanda: „Nu plecăm niciodată din locurile în care am fost cîndva”. Jonglarea dintre opac și transparențe, spații umplute de mișcare, conturează harta imaginară a lui M., care ia (ca și în cazul Iolandei) forma C.-ului: „devenisem locul ăla, era în mine pentru totdeauna!”
Povestea C.-ului (Colilia, cum stă scris în documentul de la finalul volumului) coboară în vremea boierilor antiunioniști, unde Mihalachi, reumatic, poreclit Ologul, preia somatic aerul rece și apa Dunării. În acest al treilea segment al romanului are loc, între sat și om, un transfer de corporalitate, atinsă de durere și dragoste. Forțele naturii, inundațiile, vîntul (ca o energie imuabilă) dezvăluie trecutul, curăță și pregătesc viitorul, ducînd mai departe tot „nevăzutul”. Un alt personaj incitant în roman este Sultana, viitoarea soție a lui Mihalachi, ipostază a Iolandei prin experiența orfelinajului și discreția exacerbată chemată de aceasta. Andreea Răsuceanu apelează la un joc al oglinzilor și explică comportamentele eroilor prin paralelisme și analogii, prin celălalt. Răspunsurile, pare a sugera autoarea, sînt tot timpul în altă parte, în străfundurile istoriei și ale conștiinței.
Celor trei secțiuni ale romanului le sînt adăugate două apendice, dedicate lui G. și lui P. Plecat, ca și tatăl său, fără lămuriri, P. îi lasă lui M. o scrisoare, unde îi demonstrează că depărtarea înseamnă, de fapt, apropiere, regăsire.
În Vîntul, duhul, suflarea, geografia este un marcator identitar, responsabil pentru parcursul existențial și pentru activarea stimulilor, o autoritate aproape demiurgică, perenă, capabilă să dea sau să ia viața. Neadaptarea la mediu înseamnă moartea, așa cum se întîmplă cu exoticul Gaba, elefantul adus în mediul românesc.
În acest melanj de document și de ficțiune, prins într-un tablou cu culori în destrămare, totul este bicefal: regres și progres, flux și reflux, ca nucul din care se face și un birou de studiu, dar și un coșciug.
Croit retrospectiv, ca un contur circular de aer, romanul încearcă, în poezia sa, să fixeze senzorialul în cuvinte, traducînd mai mult o stare, o aventură mentală decît una cu întîmplări propriu-zise. Lungite de luminile ofilite sau irizate de culorile melancoliei, imaginile lichefiate lasă senzația de umiditate apăsătoare pe care vîntul, cu muzica lui suspendată, o răscolește ca o amintire nechemată.
Alcătuind o rețea cognitivă, cu fire aproape invizibile, prin trecerile subtile de la un cadru la altul, Andreea Răsuceanu trece cu brio proba celui de-al doilea roman și se impune printr-un stil recognoscibil. Greu de găsit noduri inestetice acestei cărți, nici întoarsă fiind țesătura.