După mai bizarele Coajă de nucă, o poveste despre crimă și trădare relatată de un... fetus, Mașinării ca mine, cu întâmplări la care ia parte o „ființă artificială”, și Gândacul, fabulă despre Brexit și parodie după Kafka, în care o insectă se metamorfozează în premier, Ian McEwan revine, cu cel de-al 17-lea roman al său, Lecții, la realismul consacrat și irigat de implicații sociologice și psihologice. Luxuriantă, digresivă, cea mai masivă carte a autorului de până la acest moment are capacitatea de a-i pune în lumină virtuozitatea prozastică. Suplețea trecerilor de la o secvență bogat analitică la una preponderent faptică și de la detaliu la panoramic, claritatea discursului sau pregnanța descrierilor o dovedesc din plin.

Comparativ cu cele trei volume abia amintite, „nefirescul” personajului în jurul căreia se țes firele epice ține, de data aceasta, de foarte fireasca sa umanitate. Desfășurate pe durata a mai bine de șapte decenii, evenimentele din viața lui Roland Baines, eroul central, se comprimă și se desfac ca într-un acordeon în ale cărui pliuri încap nu numai procesele de memorie personală, ci și acelea de memorie colectivă.

În Lecții, istoria mică, individuală, și istoria mare își dau mâna pentru a alcătui o radiografie a lumii de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Iată, rezumat, cum:

La sfârșitul anilor '50, pe fundalul începutului Războiului Rece, Roland Baines, fiu de militar englez, în vârstă de 11 ani, sosește din Libia în Anglia pentru a se înscrie la școală. Rămas la internat și rupt de părinți, băiatul face cursuri de pian cu o profesoară care profită de vulnerabilitatea lui și îl atinge în locuri nepotrivite. Speriat că lumea se va sfârși odată cu criza rachetelor cubaneze și că va muri virgin, elevul se prezintă în 0ctombrie 1962 la ușa acesteia și timp de trei ani îi este partener și sclav sexual. Experiența, în urma căreia își abandonează studiile, îi „reconfigurează creierul” și-i afectează relațiile amoroase de mai târziu. Scriitor și muzician ratat, cu ambiții și proiecte neîmplinite, Roland se căsătorește cu Alissa, care, ca să se afirme ca romancieră de succes, îl părăsește și pe el, și pe copilul pe care îl au împreună. Dispariția soției împreună cu amenințarea răspândirii radiațiilor de la Cernobîl declanșează „aventura conștiinței”, o călătorie analitică pe care o reactivează și în alte momente-cheie ca prăbușirea Zidului Berlinului, moartea celei de-a doua soții sau pandemia.

Protagonistul, care întruchipează portretul unei întregi generații postbelice, își creează traseul existențial din alegeri influențate de mediu și de evenimente politice, de aptitudini, de traume ori de emoții. La „examenul final”, Roland Baines conștientizează că particularitatea și frumusețea poveștii sale de viață constă tocmai în impredictibilitatea întorsăturilor ei, iar opțiunile, imposibil și inutil de calificat în greșite sau corecte, sunt îmbrățișate cu resemnare și duioșie.

„În ultimul timp mânca mai puțin, bea mai mult și rămânea mult pe gânduri. Avea fotoliul lui preferat, fereastra lui preferată, paharul preferat. Printre temele de reflecție se numărau alte greșeli de început care se multiplicaseră, desfăcându-se ca un evantai. La o analiză atentă, greșelile se dizolvau în îndoieli, în ipoteze, ba chiar în avantaje solide. În această ultimă privință, era imposibil să se autoamăgească. Dar când treci în revistă o viață nu e recomandat să admiți prea multe înfrângeri. (...) Prin urmare, viața lui era o succesiune neîntreruptă de decizii corecte? Evident că nu.”
„Dacă era adevărat, atunci Alissa plătise pentru cele douăsprezece cărți ale ei cu două iubiri, un fiu și un soț. Acum nu avea pe nimeni, niciun fel de familie. Niciun prieten intim, după spusele lui Rüdiger. Trăia într-o casă ca un buncăr fără lumină, așteptând să moară singură. Timpul nu-l cruțase nici pe el, dar după toate criteriile convenționale, Roland era mai fericit. Deși fără cărți, fără compoziții, fără picturi, fără vreo invenție care să-i supraviețuiască. Și-ar da el familia pentru metrul ei de cărți? S-a uitat lung la fața Alissei, acum familiară, și a clătinat din cap drept răspuns. N-ar fi avut niciodată curajul să evadeze așa cum făcuse ea...”

Lipsit de orice intenție etică, Ian McEwan nu taxează și nici nu gratulează comportamentele eroilor săi. Romanul este o declarație de iubire adresată omului, unic și imperfect, vieții pur și simplu, ca suită de lecții neînvățate și un elogiu adus universurilor ficționale.

Lecția pe care Ian McEwan o strecoară cu agilitate în paginile de față se referă la gestația romanului și la practicile de lectură. Titluri strategic plasate ca Educația sentimentală sau Omul fără însușiri dezvoltă componenta intertextuală și înlesnește aducerea în discuție a modurilor de lectură: de identificare, critică sau de... destindere. Răspunsul Alissei la rugămintea lui Roland de a schimba datele personajului în care se recunoaște își găsește aplicabilitate și în cazul unui cititor care descoperă puncte comune între Roland Baines și autorul lor:

„Chiar trebuie să-ți țin o lecție despre cum să citești o carte? Împrumut de colo și de dincolo. Inventez. Dau iama în propria viață. Iau de pe unde-apuc, modific, schimb, le-ntorc ca să iasă cum vreau. (...) Tot ce mi s-a întâmplat în viață și tot ce nu mi s-a întâmplat. Tot ce știu, toți cei pe care i-am cunoscut – toate acestea sunt ale mele și le amestec cu tot ce inventez.”

Puse în ecuație sunt și problematica succesului și a artistului înnăscut, conștient de câștigurile și de pierderile pe care le suferă.

Nu știu alții cum sunt, dar Ian McEwan este, indubitabil, un profesionist al scrisului și al lecturii, cu rădăcini bine înfipte în realitate.

Ian McEwan, Lecții, traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru, Polirom 2023