Nichita. Poetul ca și soldatul nu e o simplă biografie romanțată, ci drama romanescă a unui poet care conștientizează iminența propriei morți, imposibilitatea de a se mai raporta la viitor, după o viață decuplată de trecut și, implicit, de biografie. Cartea mi-a adus aminte de Regele moare și de eseul lui Alexandru Paleologu, Tema morții la Eugen Ionescu. Paleologu, care notează că Ionescu „aduce pe scenă actul de a muri ca motiv dramatic exclusiv”, remarcă existența, „oarecum în margine”, a unui conflict: „între cele două regine, adică între iubire și moarte”, „o contradicție”, de altfel, „unilterală: până la urmă, moartea suprimă iubirea, care nu e în fond decât „dublul ei”. Lucrurile nu stau foarte diferit în volumul semnat de Bogdan Crețu, personajul său exclamând undeva: „Ce fericire totuși: să mori îndrăgostit! Și ce contradicție: să iubești și totuși să mori!”.
Aflat în apropierea sfârșitului, poetul se lasă străbătut, într-o sintaxă a memoriei fracturată, fără o liniaritate cronologică, de câteva fragmente, imagini, cuvinte care îi definesc atât eul privat, cât și pe cel public și care, esențializate, alcătuiesc cele trei capitole ale cărții. E vorba despre poezie (ca mod de viață), iubire și moarte, elemente care se oglindesc, se sublimează și se subminează reciproc.
Fuga de amintire, pusă pe seama traumei de război, din copilăria unui Ploiești bombardat, face din scris o existență în sine. Caracterizată de trăirea plenară a înfăptuirii, la Nichita Stănescu poezia este similară iubirii. Obsesia thanatică, manifestată și la nivelul poeticii sale, explică și titlul cărții, decantat în diverse nuanțe: „meseria soldatului este moartea de glonț”, „meseria poetului este moartea de sine însuși”, poetul „nu știe cum se moare, deși tot zice că a murit de atâtea ori”, „atunci când scrie un poem bun, omoară câțiva poeți cu el”, „scrisul e o formă de moarte”, „poetul moare pentru ceilalți, nepoeții” etc.
Date fiind perioada recentă la care se face referire și multitudinea de materiale consultate (filmulețe, interviuri, mărturii, anecdote), personajul e pensulat într-un cadru al verosimilității. Însă nu factualul și detaliile de istorie literară, altfel prezente și subtil inserate, îl preocupă pe criticul ieșean, ci raportul indicibil dintre Nichita și Stănescu Hristea Nichita.
O reală performanță a lui Bogdan Crețu constă în imaginarea stărilor fizice și pisihice ale unui personaj aflat între concretețea durerii, lipită prezentului, și ficțiunile memoriei, între încăpățânarea de a trăi viața și curiozitatea de a trăi moartea. Autorul nu operează, totuși, un ireconciliabil clivaj între interior și exterior, ci trece, fără greutate, de la o voce narativă la alta, de la obiectivitate la subiectivitate. Efectul de real este garantat atât de decupajele de replici natural integrate, cât și de atmosfera anilor ʼ80, nelipsită de informatori, compromisuri, refugii de tot felul, animată de personaje recognoscibile, precum poeți ai Cenaclului de Luni sau prieteni ca Mircia Dumitrescu ori Nicolae Breban. Martor al ascensiunii și decăderii poetului, Nicolae (Breban) se distinge între celelalte personaje, prin autenticitatea legăturii create, prin osmoza dintre probitatea observațiilor, siguranța inspirată și disponibilitatea ludică.
Teatralitatea, jocul grav, melanjul dintre ceremonios și infantilitate străbat întregul triptic. Nichita face din viață un spectcol, din casă – o scenă. Cu gesturi solemne, certifică talente, oferă cunoscuților și necunoscuților poeme (rupte deseori pentru a fi redate „nimicului” din care au venit) sau obiecte: monede, stiloruri, ceasuri. Dorința de a fi în permanență înconjurat e întreținută de iluzia intimidării morții, apărută, crede acesta, numai în solitudine. Singurătatea îl sperie și, aidoma personajului lui Ionescu, prăbușirea personală implică prăbușirea întregului „regat”, a lumii construite în jurul său, marele „organism înmulțit prin sciziune”, a oamenilor – copii ale sale – , a cuvintelor:
„Acum voi îngropa în mine/ Cuvântul eu îl voi îngropa” (...) „Eu sunt ce nu mai este nimeni./ Eu sunt al vostru de altcineva”. La final aproape că răcnise, era un gest de frondă, mor eu, dar vă iau cu mine, să nu credeți că voi veți mai exista în absența mea! Nu, voi sunteți curtea mea, pe vremuri v-ar fi îngropat alături de mine!”
Nu numai istoriile legate de perindările și oficilizările din apartamentul poetului au contribuit la mitizarea acestuia, ci și stingerea prematură, la 50 de ani, cauzată de alcoolism. Abuzul de băutură conturează un Nichita disprețuindu-și trupul, cu un pântec proeminet și fără dantură.
Dacă prima secțiune relevă trăirea în poezie, literatura ca mod de viață, iar cea de-a treia redă chiar actul morții, partea centrală a volumului e dedicată marilor povești de dragoste ale poetului. Sunt prezentate Magda, iubita dintâi, Doina, fosta parteneră a lui Nicolae Labiș, percepută ca un soi de trofeu, Gabriela Melinescu, alături de care Nichita cunoaște pasiunea și trăiește o fecundă perioadă de creație, tânăra și înțelegătoarea Dora, fără de care nu poate să-și dea ultima suflare.
În pofida tragismului tematic, există câteva secvențe de un spumos umor. Întrebat de domiciliu, Nichita răspunde că locuiește în propria operă, când i se cere grupa sanguină, declară că: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește. Inima mea dă din coadă ca un câine.” Reprezentative în acest sens sunt și reacțiile colective, ale prietenilor, ce țin locul unui soi de cor grecesc:
„— Avem bani de șămpănică!!
— Mor! se aude spunând de la mare distanță
— Ce faci?
— Mor!
— Ei, te-a găsit moartea acum. Lasă, avem treabă azi, mori mâine!
— Mor, se aude iar spunând.
— Nu mori!”
Profit de acest final de citat, spunând că maniera cu totul personală în care Bogdan Crețu îl redă publicului pe îndrăgitul Nichita face din acesta un personaj nemuritor.