Dacă prima carte de poezie a Ștefaniei Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, este o carte a profilărilor corporale, cea de-a doua, Cronica Akasha, este una a deperdiției de corp. Cea dintâi vorbește despre naștere și materie, cea de-a doua, despre moarte; una are în centru maternitatea, cealaltă, doliul după tată. În ciuda seriei de opoziții expuse aici, volumele sunt legate prin filonul ideatic al succesiunilor, al predării și preluării informației ereditare. Comună le este căutarea invariabilului în suita de ecorșări, agregări și dezagregări și constatăm, de fiecare dată, că, în urma acestor prefaceri existențiale, rămâne, ca o constantă, „poeticitatea și ingineria”, acel asamblaj textual-afectiv de plus-eu și minus-eu.
Cronica Akasha vorbește despre zona imperceptibilului, a lumii de dincolo de lume, a trupurilor devenite istorii, cronici de așezat în „Biblioteca de Lumină”. Deși subiectul abordat este de natură să tulbure și să destabilizeze, distingem structura perfect echilibrată și calculată a lucrării. Configurată contrapunctic, de două voci, una a fiicei, subiectivă, și alta obiectivă, a tatălui, cartea se încheie contopindu-le, ca un rezumat, cu concluzia că în acel prezent etern, al tuturor poveștilor, dragostea e mai puternică decât moartea.
Prin invitația adresată tatălui, personaj fundamental, de a porni „înregistrările akashice”, autoarea își declară, încă din primul poem, intenționalitatea participării duale. Nivelul expresiv și stilistic al primei și celei mai ample perspective (a fiicei) se remarcă prin varietate și converge spre prefigurarea unui melanj de stări emoționale. În eforturile de a face inteligibilă și suportabilă durerea cauzată de dispariția fizică a tatălui, tonalitatea e una a resemnării, dar și a determinării, a stăpânirii de sine, dar și a vulnerabilității.
A (se) mânca (cerință a lanțului trofic), a sfârteca, a cere și a primi pâinea sau carnea, a sacrifica, sunt câteva dintre cuvintele care figurează în universul lexical al cărții și care translează perisabilitatea și eterizarea generală. Ca și hrana, trupul e văzut ca un bun perisabil:
„Nu fi prost,/ îi va răspunde lupul./ Eu nu mănânc pâine,/ eu carnea ta dulce și înmiresmată vreau să o sfârtec/ și apoi să spun/ Christos a înviat; „Dă-mi, băi, niște pâine,/ dă-mi, băi, și mie un biscuit,/ dă-mi și mie niște boabe de strugure./ Poftim, e bun?/ Cel mai bun; „Dă-mi o felie de pâine,/ spune acela care nu vede și/ căruia îi e foame tot timpul./ Uite mâna, aude/ și întinde mâna către aerul din dreapta lui/ ca de acolo să vină felia de pâine/ și să-i plutească în palmă./ Femeia își strecoară mâna în mâna lui./ Poftim, îi spune. Ia, îi spune.”
Vocea detașată a tatălui, cuceritoare prin simplitate, își construiește în bucățile narative marcate cu italic traseul existențial. Concisă și francă, autobiografia conține informații precise, fără detalieri și opriri asupra evenimentelor fișate: nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, căsătoria, paternitatea, un accident de mașină etc. Trecerea rapidă de la un moment definitoriu la altul, expunerea ingenuă și ironia subtilă provoacă uneori râsul: „(...) Nașterea a fost dezastruoasă./ Mama a murit de supărare.”; „Am lucrat mai întâi ca proiectant/ unde nu am strălucit,/ dar am fost promovat Șef de Secție”.
Demne de semnalat sunt secvențele onirice, cu peisaje apocaliptice pluviale dominate de frig. Plouă molatic cu scoici sau pești prăjiți și apetisanți, cu mâncare, ca în poeziile lui Dimov, animalele țin companie oamenilor, îi dublează sau îi înlocuiesc, participând, cu toții, la un somn colectiv. Visul, ca un soi de renaștere, cum apare în poezia „Botez”, dar și amintirea („Ușor ca mersul pe munte”) sunt singurele căi de reconectare cu celălalt, modalitățile de lipire, „cu panglici, cu lipici, cu sclipici,/ cu sfoară și hârtie glasată,/ cu ață colorată și ace”, ale „merelor” căzute.
Simptomatică la Ștefania Mihalache este și maniera de a interpreta anumite gesturi și ritualuri creștine, precum obiceiul de a încălța mortul cu pantofi noi sau acela de a pune lumânări separate pentru vii și pentru morți:
„Orice ar fi/ să nu lași pe nimeni să-ți ia pantofii./ Poți să dai portofelul, actele, banii, chiar și ceasul,/ cu toate că știu că acela îți este cel mai drag./ dar păstrează pantofii./ Ți i-am legat strâns cu șireturile/ în jurul gleznelor,/ pentru că mi-e teamă/ că nu o să ai cu ce să te încalți în grabă,/ când vei auzi/ «cu moartea pre moarte călcând»”
„Între morți și vii/ o diferență de flacără./ Cum arde oxigenul pentru morți/ și cum arde pentru vii, / asta nu poți ști./ Focul arde oxigenul,/ așa cum îl arde și celula în copul viului/ prin poarta membranei,/ și când îl arde,/ moare, ca viul să trăiască./ Iar în corpul mortului,/ totul intră și iese prin/ poarta membranei/ fără să mai producă nicio schimbare./ Nimic nu mai moare în celula din corpul mortului./ Când aprinzi lumânări/ la morți și la vii,/ te rogi ca celulele viului/ să continue să moară/ și celula mortului/ să rămână/ exact așa cum este”.
Dispariția tatălui, resimțită somatic, aproape ca o moarte personală („În seara asta/ și-n toate serile/ îmi este frig./ Formol din formolul tău/ sunt.”), face ca totul să fie regândit și repoziționat: oamenii sunt șiruri „de spinări/ învelite în textile”, țesături în destrămare, ca în tablourile lui Hans Baldung Grien, dormitul în pat e văzut ca o pregătire zilnică pentru somnul de veci.
Cu un stil cu totul și cu totul aparte, cu tehnică și de prozatoare, și de poetă, fără melodramatisme și lamentări, Ștefania Mihalache repune pe tapet o temă grea, tema doliului și a morții, aducând, de fapt, un omagiu vieții trăite.