Mă întrebam, în 2017, citind, cu satisfacție și uimire, volumul de debut al Maiei Levantini, cum va arăta următoarea sa carte. Remarcam atunci luciditatea tăioasă a observațiilor, franchețea, un atare efect de spontaneitate, frustă, umorul fin, ironia, racordarea la real și la, vorba lui Borges, „infinita literatură”, un tip cu totul și cu totul aparte de sensibilitate, ușurat de edulcorări și de melodramatism. Răspunsul la întrebarea mea de atunci, de acum 4 ani, se află aici, în „Cine te uită”, un roman care valorifică și el, dar într-un alt fel și într-o altă măsură, experiențele autobiografice. De data aceasta, autoficțiunea nu mai este una conectată direct la faptul concret, ci la aventurile intime și irepetabile ale memoriei și ale imaginației, „întâmplări”, de altfel, activate simultan în orice act de lectură.

Maia Levantini nu se dezice de preocupările și de temele din romanul de debut: istoria personală și istoria mare, psihismul, identitatea și alteritatea, spațiul și înstrăinarea. Din contră, vizibile încă din titlu („Cine te uită”), ele sunt aici amplificate. Cum amplificat este și livrescul, lipsit de orice prețiozitate elitistă, dar inerent configurației scriitoricești a autoarei. Maia Levantini adoptă un stil colocvial care atrage complicitatea cititorului și intercalează în firul narativ cu naturalețe și dezinvoltură parafraza, citatul sau elementul de istorie literară. Dacă în volumul de debut parodia, prelua, sporadic, fragmentar, cu ironie și spirit ludic, ca amprentă a memoriei colective, cadențe din literatura populară, fagocitată de, să zicem, Creangă sau Alecsandri, criticând uneori naivitățile de scriere și receptare, în romanul de față, literarul, extins, constituie un subiect în sine.

Rezumată, povestea ar suna cam așa: Eliza Iancu, tânără asistentă medicală, mai apropiată de cărți decât de oameni, deranjant de directă cu cei din jur, află, în 2001, că mama, suferindă de cancer, alege să moară îndată ce e părăsită pentru o scurtă deplasare la București. Rămasă de acum fără ambii părinți (tatăl piere la Revoluție), Eliza își activează un mecanism de autoapărare: ca să își consume criza, se retrage în sinele memorial și imaginativ, unde îi găsește și pe Esenin, Dostoievski, Borges, Marguerite Yourcenar, Saramago, Pessoa, Mariana Marin, Paul Celan ș. a. Încurajată de fascinanta-i bunică, Stela, Eliza pornește, pe o cale fantasmatică, nu numai în căutarea rădăcinilor personale, a bunicului real, evreul Ari Grimberg, ci și a cauzelor responsabile de fața actuală a lucrurilor. Primele descleiate sunt senzațiile din copilărie, întâlnirea cu natura și cu poezia (sau, mai bine zis, cu adevărata poezie), urmează mărturisirea cupidității cu care sunt citiți încă din adolescență mari scriitori, capabili să o extragă din mizeria anilor comuniști sau din falacioasele perioade de tranziție. Avându-i pe aceștia ca parteneri de călătorie, Eliza descinde, din noul secol, 21, în vremuri tumultoase: sfârșitul anului 1938, marcat de uciderea lui Zelea Codreanu, anii celui de-al Doilea Război Mondial (aici: 1940, 1942), perioada comunistă din 1960 și 1980.

Mulat pe un schelet dialogal inter- și intra-subiectiv, conținutul epic se dovedește unul destul de dens, cu întâmplări de o eterogenitate și o celeritate baroc-onirice, integrate unei supra-realități insolite, evazioniste. Preluând capriciile, variațiile mnemonice, firul narativ se răsucește, naratorul, proprietar și proprietate a mai multor povești, jonglează cu timpurile și devenirile într-un cadru textual, când etajat, când spiralat, cu o arhitectură bazată parcă pe legile imaginarului. Amintirile recente și ancestrale, autorii, scriitorii și personajele, grandiosul și măruntul, autohtonul și universalul, fabulosul și faptul atestat documentar, toate intră în dialog – ca să deceleze adevărul – drapat sau falsificat în cea mai mare parte în comunism.

Astfel, Eliza vizualizează întregul parcurs existențial al Stelei: copil orfan și chinuit de muncă, fără acces la educație, domnișoară și femeie îndrăgostită, dar temerară și categorică, mamă și bunică. Nelipsit de suspans, romanul își coagulează tensiunile nu numai în aventurile eroilor aflați sub focul gloanțelor, ci și în poveștile de dragoste îngrădite de toanele istoriei. Urmărit atât de naziști, cât și de comuniști, Ari, pasionat de arta plastică și cititor patentat, se vede nevoit să se rupă de Stela, însărcinată în câteva luni cu copilul lui. Trece prin Leningrad, ajunge în America și în final în Tel Aviv. Acolo, pe „tărâmul făgăduinței”, scăldat, ca în închipuirea Stelei, de valurile mării, își vor reînnoda legătura. Însăși Eliza își găsește alesul, pe Dinu Cărbunescu, în acest compozit periplu spațio-temporal, în acest Aleph borgesian. E o iubire perenă, dar neîmplinită până la capăt, a unui cuplu, aidoma celui format de autor și cititor, în care cu greu ne hotărâm cine e mai real decât celălalt. (Mă gândesc acum mai ales la secvența ședinței de spiritism, din Portugalia.)

Roman despre pierderi și acumulări, scindări și recompuneri, „Cine te uită” este și un discurs al îndrăgostirii de literatură. Imprimată în structura somatică, lectura este pentru Eliza Iancu o permanentă stare de primire-cedare, un act aproape erotic, în stare să mute centrii personali. Dar și un omagiu adus povestitorilor, meniți să păstreze vie amintirea și să depună mărturie despre marile dezastre ale omenirii. Numai dispariția celui din urmă povestitor impune uitarea.

Am putea spune că, aidoma cititului, și scrisul are o valoare terapeutică la Maia Levantini, ca mijloc de epuizare a nostalgiilor, dar trebuie subliniat că aceasta are întotdeauna conștiința literarului; știe că face literatură și o face bine. Nume precum Borges, Bruno Schulz sau Saramago, preocupați, precum autoarea, de experiențele individualității ca multiplicitate sau de realitatea imaginației, nu sunt simple ocurențe folosite pentru sonoritatea sau biografiile lor, autoarea glosează despre frazarea și viziunea lor, îi laudă și îi muștruluiește într-un stil propriu, impregnat de o fină ironie, pe care, pe alocuri nu se sfiește să o teoretizeze: „Ironia subțire e divină, ironia groasă este plăcută ca un gândac mort în frig”. Constat, în plus, la această autoare propensiunea pentru relativizare, dar și pentru desfiderea clișeelor și a truismelor, simțul și taxarea ridicolului, de unde și autoironia și redresarea imediată.

Revenind la dispoziția de literaturizare, romanul chestionează identitatea reală și ficțională. Sigur, ne întrebăm și noi, odată cu Borges, cine este Borges și cine este Borges? Cine este eul public Mariana Marin și cine este eul privat Mariana Marin? Cine este personajul Madi din text și cine a fost Madi, pentru, să zicem, Florin Iaru sau Ion Bogdan Lefter. Și pentru că tot am menționat-o pe Mariana Marin, decretată „nebună, genială, adorabilă”, reprezentarea ei câștigă mult prin alertețea dialogului, suculența replicii sau melanjul de fragilitate și determinare. Altfel, autoarea, stăpână pe arta dialogului, își construiește personajul din linii mari, rapide, uneori numai din reacții verbale, ce contrag un întreg fel de a fi: „Stela era degeaba vă holbați, nu îmi pasă”.

N-aș vrea să trec nici peste titlurile capitolelor, care prefigurează ideea unui eu-text, decantat și făcut coerent de legile gramaticii. Dau numai câteva exemple: „Anul 2001. Prima iubire – Propoziție subordonată subiectivă”, „Anul 2001. Marea Sarmatică – Propoziție circumstanțială de cauză”, „Anul 1940. Intrarea în labirint – Propoziție circumstanțială de scop”, „Anul 2001. Călătoria subiectului către predicat” etc. Structurat de sintaxa memoriei, a, vorba lui Blecher, „irealității imediate”, mereu la îndemână, „Cine te uită” e un roman care nu se uită!